De același autor
"Pourquoi se parler quand il est si facile de communiquer?" Jean Baudrillard rezuma astfel procesul actual de rarefiere a lumii, simulare universala si planetarizare a limbajului de lemn, asadar, ceea ce indeobste numim "societate a comunicarii". Si lucrurile pareau sa mearga firesc, de la sine, pana cand ne-am trezit, iata, recent, ca si comunicarea tine, oarecum, de o intamplare, de un miracol si, nu in ultimul rand, de ceva extrem de comic..jpg)
Caci oare nu aceasta este lectia pe care noua moda a farselor televizate sau radiodifuzate ne-o preda? Acestea nu se mai aseamana deloc cu vechile poante realizate cu camera ascunsa sau cu intrebari capcana puse trecatorilor spectaculos de naivi. In ele nu se mai insceneaza nimic iesit din comun. Scenariul lor este banalul insusi. Ele nu mai mizeaza pe contradictia dintre un eveniment incredibil si naivitatea celui vesnic credul. In fond, victimei nu i se da nici o sansa. Oricine poate pica in aceste farse facandu-se, astfel, de ras in fata intregii natiuni. "Doamna, suntem de la Loteria Nationala, ati castigat prin tragere la sorti un milion de euro", sau "Stimate domn, sunt presedintele Traian Basescu, n-ati vrea sa fiti ambasadorul nostru in Statele Unite?" - asa ceva nu auzim niciodata. Pentru ca nu incredibilul, ci hipercredibilul este noua sursa a comicului. Comunicarea care realmente functioneaza, aceasta este originea hazului general in zilele noastre. Daca eu iti spun ca in Targu-Mures ploua si tu ma crezi, se presupune ca ne putem prapadi cu totii de ras. Daca eu iti spun ca ti s-au desfacut sireturile si tu te uiti catre pantofi, e rasul lumii. Comunicarea insasi a devenit o farsa.
Panica e buna
Din aceasta cauza, de la o vreme incoace, nici nu mai pot urmari jurnalele de stiri cu seninatatea de altadata. Ma astept mereu ca, din clipa in clipa, Andreea Esca sa se opreasca si sa zica: "surprise! you’re on candid camera!" sau "te-am prins, fraiere! tu chiar credeai!". Dar lucrul nu se intampla. De ce? Pentru ca, desi ni se pare cat se poate de hilar atunci cand cineva crede ca aplicatia sa pentru o viza in Anglia i-a fost refuzata sau ca astazi nu trebuie sa mearga la lucru, asa cum ii comunica patronul la telefon - acestea fiind subiectele farselor -, in acelasi timp ni se pare foarte firesc sa credem ca milioane de oameni vor muri in curand de gripa aviara sau ca lumea e pe pragul unui razboi nuclear din cauza unor caricaturi. Secolul XXI va avea umor sau nu va fi deloc, s-ar putea spune. Si totusi, de unde aceasta rasturnare curioasa prin care nu mai avem voie sa credem in ceea ce e firesc si trebuie sa credem in ceea ce e incredibil? Exista o idee care se repeta obsesiv intr-o serie de productii televizive aparent "stangiste", de genul Dosarele X sau Teoria conspiratiei: chipurile, odioasele instante guvernamentale ar incerca in mod constant sa musamalizeze un adevar ingrozitor a carui revelare ar crea panica in randul populatiei. Government denies knowledge! Ceva este insa profund fals in aceasta idee: aceste productii televizive uita sa se ia in considerare si pe ele insele, uita sa ia in considerare efectul pozitiei din care isi exprima discursul asupra propriului discurs. Cu alte cuvinte, situatia e perfect opusa de cum o descriu ele. In fond, de ce ar vrea autoritatile sa ne scuteasca de socul unor informatii care ne-ar putea destabiliza? Dimpotriva, panica e buna, caci panica blocheaza. Blocheaza gesturile si blocheaza ratiunea. Societatea are intotdeauna nevoie de o mare amenintare oarba la umbra careia sa se stranga laolalta si, astfel, sa se constituie. Cu ocazia uraganului Katrina, mass-media de pretutindeni abunda in stiri despre cum populatia de culoare care ramasese in New Orleans regresase, in absenta politiei si a legii, la stadiul de salbatici, devastand magazine, banci etc. Brusc, discursul despre diferenta dintre rase revenea pe masa discutiilor, de data asta insa cu dovezi empirice incontestabile: iata, acesti primitivi nu au fost deloc atinsi de procesul civilizational. Pur si simplu negrii au ramas aceiasi salbatici dintotdeauna. Ce mai putem face noi, rasa civilizata, cu acesti barbari? Si cam aici s-au oprit relatarile din mass-media. Caci despre dezvaluirile de mai tarziu, conform carora postul de televiziune care initial lansase aceste zvonuri (si dupa care s-au luat toate celelalte retele de televiziune) a recunoscut ca nu a avut nici o dovada in acest sens, nu s-a spus nimic in mass-media. De ce? Pentru ca evenimentul trecuse, se rasuflase. Nu ne mai interesa. Oare nu atingem aici un viciu care tine de principiul insusi al mass-media si care nu este deloc doar un accident? Oare prezentarea in avalansa, accelerata a evenimentelor nu este cel mai perfect mijloc de a le oculta? Mass-media in ansamblu pacatuieste printr-o apropiere exagerata de fapte. Ii lipseste distanta optima de la care acestea pot capata semnificatie, lipseste tacerea, linistea de dinaintea intelegerii. Acelasi principiu pare a fi urmat de mass-media si in recenta situatie fierbinte a caricaturilor. Toate reportajele mediatice par sa vizeze alcatuirea unei imagini de ansamblu pe cat de terifianta, pe atat de simplista: lumea trebuie sa se imparta, din nou, in buni si rai. Nu mai e loc pentru vreo politica universalista, nu mai avem timp pentru discutii despre principiile democratiei, trebuie sa distrugem axa raului, pentru ca, iata, cu ea nu e de glumit. Evenimentele politice iau astfel alura unor catastrofe naturale, ele vin de nicaieri, sunt irationale si de neoprit. In fata lor, cetateanul model nu trebuie decat sa se ascunda mai bine sub plapuma, in caldura fragila a familiei - odinioara cel mai abominabil dintre aparatele ideologice de stat, astazi ultimul nostru refugiu -, sa stranga mai tare din dinti si sa astepte putin pana ce specialistii nostri mai rad o parte a planetei, eliberand-o de ea insasi. Panica e buna, panica strange laolalta.
Circ comunicational
Revenind la punctul de plecare, s-ar putea insa sa mai existe si o alta cauza a rasului nostru cu ocazia poantelor mediatizate, dincolo de hazul inerent procesului insusi al comunicarii. Ar trebui sa luam aici in considerare faptul ca aceste farse sunt intotdeauna puse in scena pentru un spectator, care suntem noi toti, "comunitatea". S-ar putea astfel ca sursa comicului sa nu fie continutul a ceea ce ascultam, ci chiar faptul ca ascultam. Ceea ce ne produce atata buna dispozitie este faptul ca ocupam, cu totii, postul privilegiat al unui securist. Ascultam o conversatie privata - ce poate fi mai delectabil? Poate SRI-ul ar trebui sa exploateze aceasta nevoie nebanuita de circ comunicational infiintand un post propriu de radio, pe care sa nu difuzeze decat convorbirile telefonice pe care oricum le asculta. Daca tot se asculta convorbirile, de ce sa nu le ascultam cu totii? Ce atata sfera privata si mofturi democratice? Fii securistul celuilalt! - iata mesajul final al farselor noastre aparent inofensive. Analog santajului politic creator de comunitate dupa modelul turmei amenintate de lup, avem aici inca o maniera de a construi artificial "comunitatea": in spectacolul universal, ne regasim cu totii razand de cate-un prost al satului, realizand in acelasi timp, prin contrast flagrant, faptul ca noi, prin urmare, trebuie ca suntem majoritatea luminata.
Mergand mai departe, ar trebui sa conchidem ca ceea ce se intampla atat de frecvent la nivelul faptelor nu poate sa nu aiba o relevanta la nivel istorial. Toate aceste farse moderne, laolalta cu emisiunile de genul Big Brother si cu supravegherea electronica crescanda a tuturor de catre toti ar corespunde, astfel, unei nevoi pe care omul contemporan o resimte cat se poate de acut. Slavoj Zizek observa schimbarea care s-a petrecut in ultimii ani in acesti termeni: odinioara ne revoltam la gandul ca cineva ne spioneaza sfera privata, astazi ne ingrozim la gandul ca s-ar putea sa nu o spioneze nimeni. Ceea ce ne sperie astazi e posibilitatea ca tot spectacolul banal al vietii noastre intime sa nu aiba nici un spectator. De-aici nevoia stringenta a unui "ProTV te-asculta": n-am vrea sa ne trezim, in dezolarea extrema a cotidianului, singuri cu noi insine.
Comunicarea rece, oficiala, seaca, a mers insa dintotdeauna mana in mana cu opusul sau, "personalizarea". Astfel, ceea ce era indisociabil unit in vechiul dialog - subiectul care exprima si ceea ce se exprima - nu mai poate fi astazi legat decat printr-o interventie din exterior. Nimeni nu se mai poate plange in zilele noastre ca nu-si poate exprima personalitatea si singularitatea sa. Dimpotriva, suntem somati sa o facem. Noile mecanisme stiintifice de integrare si captare a interesului si fiintei individuale in angrenajele societatii postindustriale, conform carora singularitatea persoanei nu trebuie vatamata deloc, iar fiecare trebuie sa-si realizeze vocatia sa intima atunci cand aplica fie si pentru cea mai stupida slujba, sunt cat se poate de relevante. CV-urile standard, intocmite de psihologi fini cunoscatori ai naturii umane, sunt astfel de prilejuri ideale de a ne exprima individualitatea. Avem aici rubrici in care sa ne inscriem calitatile personale, hobby-urile si tot ceea ce noi consideram ca face din noi o fiinta unica. Cat de artificiala este insa aceasta metoda o putem vedea in rezultatele ei. Caci, surpriza!, CV-urile, aceste spatii destinate revelarii fiintei intime a fiecaruia, rezulta a fi standard identice la absolut toata lumea. Cu totii avem aceleasi calitati - suntem persoane sociabile, iubim munca in echipa si nu putem trai fara sa depunem un efort epuizant in beneficiul institutiei de care apartinem. In ce priveste hobby-urile, acelasi lucru: tuturor ne place sa citim, sa ascultam muzica, sa ne plimbam, sa stam cu prietenii in timpul liber. Ceea ce trebuia sa exprime singularitatea noastra incontestabila exprima exact contrariul. Coboara adanc in tine insuti si vei descoperi, surpriza!, intreaga comunitate. Toti diferiti, toti identici. Eternul mister al femeii ajunse la menopauza, tratat statistic, spune mai mult decat orice oda adusa femeii-inger sau femeii-demon: caci, in acest moment de cumpana al vietii sale, fiecare femeie este nevoita sa ia, de una singura, o decizie care priveste in mod cat se poate de intim fiinta sa proprie. Rezultat: toate mamele din lumea-ntreaga, fara exceptie, decid sa se tunda scurt si sa se vopseasca roscat.
Care comunitate?
Dar poate ca si aici, ca si in cazul de mai sus, al emisiunilor Big Brother, intalnim aceeasi spaima de diferenta ca singuratate, specifica zilelor noastre. Motivul pentru care in momentele special destinate exprimarii individualitatii noastre facem exact contrariul ar asculta, astfel, de aceeasi nevoie stringenta de recunoastere a apartenentei noastre la comunitate. Noi vrem sa fim ca toti ceilalti. Cu orice pret. Comunismul, cu toata economia sa dirijata politic, se spune ca ar fi pacatuit printr-o conceptie substantialista a comunitatii. Din fericire, vremurile acelea au trecut. Astazi, in epoca liberala, asadar a politicului dictat de economic, comunitatea nu se mai realizeaza decat prin medierea spectacolului, in alienarea reprezentarii: nu mai suntem imediat impreuna, dar ne intalnim adesea in fata micului ecran. Si aici politicul si mass-media merg mana in mana. Caci, in fond, comunitarismul nu este si n-a fost nicicand un apanaj al stangii. Dar faptul ca gruparile de extrema dreapta cresc astazi in sondaje nu este deloc un accident, ci este rezultatul imediat al discursului liberal. In acelasi fel in care pe plan mondial ne strangem infricosati laolalta sub amenintarea terorismului arab, in acelasi fel ne intalnim unii cu altii doar pe micile ecrane si ne recunoastem in alienarea noastra ca "manelisti", "metalisti", "fani Rapid" etc. Estetizarea politicului - opusa politizarii comuniste a esteticului - a fost o inclinatie nazista pe care politica liberala de astazi nu se sfieste sa o puna in practica in mod deschis. Vechile conflicte politice din interiorul societatii le urmarim astazi, relaxati, la televizor. Folclorul contraataca versus muzica din simfoniile marilor compozitori. Vechea lupta de clasa se regaseste astazi, daca e sa urmarim discursul comentatorilor, in infruntarea dintre amaratii de la Arsenal Londra si bogatanii de la Real Madrid. Ce importanta are ca saracii de la Arsenal isi numara banutii in milioane de euro? Important e ca ura telespectatorului fata de burgheji sa fie preluata de confruntarea de pe micul ecran. Interpretarea politica va fi astfel imediat disponibila, indiferent de rezultat: daca bate Arsenal, poporul doarme multumit, pentru ca s-a dovedit inca o data ca banii nu aduc fericirea. Daca bate Real, poporul doarme linistit, in admiratia fata de fotbalistii galactici ai Realului, uitand ca ceea ce-i face vedete e chiar buzunarul sau propriu si personal. Fotbalul in intregime ar trebui studiat drept fetisul ultim al epocii noastre. In ambele sensuri, intersectate, pe care acest concept le are la Marx: in acelasi timp, ca relatii de exploatare dintre oameni care se prezinta, in fetisul marfii, drept relatii dintre lucruri (aici, dintre echipe sau jucatori); si ca un scurtcircuit prin care ceea ce este un rezultat al intregii structuri se prezinta drept proprietatea imediata a unui element din structura (aici, talentul nepamantean al unui fotbalist). Iata-ne, asadar, jubiland in fata spectacolului propriei noastre alienari si exploatari, sucomband admirativi in fata valorii aparent intrinsece a unor staruri al caror statut de vedete e dat numai de propria noastra admiratie. Masele opace si silentioase - catastrofa si implozia socialului, asa cum afirma Baudrillard -, parodia comunitatii, acesta este rezultatul imediat al politicii si mass-media actuale. Trecerea de la paradigma stapanului la aceea a liderului, asa cum este ea descrisa de Zizek, descrie cat se poate de bine noul statut al reprezentarii in politica si spectacol: in cazul stapanului traditional, al regelui care isi legitima autoritatea prin investitura divina, ceea ce era refulat era realitatea faptului ca el nu era rege decat in masura in care noi, supusii, il tratam ca rege. In cazul actual, al liderului, al aceluia care afirma deschis ca el nu este nimic fara votul si increderea noastra, ceea ce este ascuns este contrariul, anume ca noi nu suntem un impreuna, o comunitate, decat in masura in care ne recunoastem in el, ii acordam votul sau ii cerem autografe. Din acest motiv se si realizeaza periodic sondaje de popularitate politica si statistici ale rating-ului mediatic: ca sa luam pulsul natiunii, ca sa vedem daca toata lumea e cuminte si se uita la televizor. In final, orice rating si orice sondaj aduce cu sine doua vesti bune: prima, ca poporul e in continuare prost. A doua, si mai buna, ca poporul exista in continuare. In fata acestei maimutareli a comunitatii, o stanga autentica va trebui sa intrebe, cat se poate de serios, precum Jerry Seinfeld: What community? Is there a community?
(Subtitlurile apartin redactiei)
