„Ana, Luca şi cu Dej / Bagă spaima în burgheji“. O analiză a lozincilor din perioada Dej

Alexandra Toader 10.02.2015

De același autor

Regimul comunist din România, la fel ca în restul statelor est-europene comunizate, a fost obsedat de modul în care se prezenta propagandistic în fața populației. Nu degeaba statul comunist a fost numit stat-propagandă. Cultul personalității, de care comunismul era irepresibil atras, trebuia, de asemenea, disimulat „dialectic“.

 

Obișnuim să spunem că sistemul comunist instalat în România după război a copiat mo­delul sovietic. Așa și este, în linii mari. Nu tot ce fusese încercat în Uniunea So­vie­tică se aplica și în România. Existau rea­li­tăți locale care trebuiau gestionate. Și apoi, la o privire atentă, canonul sovietic nu era chiar un monolit lipsit de ambiguități. Ve­ci­nii României, care luaseră, la rându-le, lu­mină de la Răsărit, făcuseră diferite adap­tări la specificul locului. Acestea îi aju­tau să salveze aparențele în fața pro­priilor cetățeni, pentru a nu părea simple co­lonii ideologice.

 

Cultul personalității a evoluat, în perioada Dej, ca și în epoca Ceaușescu, de la elo­gierea unui grup de conducători la ido­la­trizarea liderului suprem. La început, ova­țiile erau pentru Gheorghiu-Dej, Ana Pau­ker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Emil Bodnăraş, dar, mai târziu, odată cu epu­rările succesive și concentrarea puterii în mâna lui Dej, acesta din urmă a devenit prin­cipalul beneficiar al cultului.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1299/foto_toader.JPG

Sărbătorirea zilei de 7 noiembrie la Târgovişte (1948)

 

 

Totul a început cu: „Ana, Luca şi cu Dej / Bagă spaima în burgheji“, „Gheorghiu-Dej / Luptător / Pentru pace şi popor“ sau „La ar­mată Bodnăraş / Are grijă de ostaşi“. Așa strigau manifestanții în timpul mi­tin­gurilor organizate de puterea comunistă. Teo­retic, manifestațiile erau elogii ale co­lectivului, ale „poporului muncitor“, dar nici măcar în comunism nu era posibilă istoria anonimă, cea făcută de mase, de actori fără chip. Meritele liderilor trebuiau subliniate și astfel cantitatea de gra­ti­tu­dine populară creștea spre vârful pi­ra­mi­dei. Comunismul era pentru toți, dar unii erau considerați mai inițiați decât ceilalți, iar această logică a „avangardei“ a făcut po­sibil cultul personalității.

 

O dilemă: cum să evite comuniștii asemănările cu legionarii

 

Preocuparea pentru coregrafierea adu­nă­rilor publice transpare din discuțiile din cadrul şedinţelor Biroului Politic al CC al PMR despre sloganurile ce urmau a fi scan­date. Strigarea lozincilor era o acţiune or­ganizată, foarte bine planificată, de cele mai multe ori intrând în sarcina unor agi­tatori instruiţi special pentru aceasta.

 

Interesant este că, în 1948, a fost avansată propunerea excluderii anumitor lozinci ce includeau nume de persoane. Cultul li­de­rilor arăta prost pentru că era identificat cu excesele propagandistice ale fascis­mu­lui. În plus, comuniștii români nu doreau să lase impresia că intră în concurență pen­tru o imagine mai bună cu patronii so­vietici. În şedinţa Biroului Politic din 13 iu­lie 1948, s-a insistat pe politica de po­pu­larizare a membrilor de partid, Vasile Lu­ca fiind de părere că „nu putem fi puşi ală­turi de tovarăşul Stalin (...) Nu se poa­te lega numele nostru, oricare ar fi, să fie şi al secretarului general, cu numele tovarăşului Stalin. Nu se pot striga lo­zinci ca «Stalin, Groza, Gheorghiu-Dej», aşa cum se strigă în Iugoslavia «Jive Ti­to, Stalin» [corect ar fi fost „Život“ adică „Trăiască Tito, Stalin“ n.a.]. Acestea sunt lozinci străine de noi“.

 

Miron Constantinescu, pe de altă parte, ca­lifica scandarea lozincilor drept o re­mi­niscenţă din timpul Italiei lui Mussolini, când se obişnuia să se strige „Duce, Du­ce...“. Iar Vasile Luca vedea în vehicularea con­ţinutului unor astfel de texte o „me­todă legionară“ de idolatrizare.

 

Totuși, în ciuda discuțiilor aprinse din Bi­roul Politic pe această temă, nu a fost fixată o direcție clară de acțiune. Vocația totalitară a comunismului a făcut ca elo­gierea liderilor să nu poată fi evitată.

 

Simularea spontaneității populare

 

Cele mai multe informaţii despre lozincile comuniste ne parvin fie din presa scrisă, fie din documentele de arhivă. O primă lozincă în care este cuprins doar numele lui Gheorghiu-Dej apare publicată în Scân­teia din 28 martie 1948, în contextul mi­tingului de la Giuleşti. E vorba de „Gheor­ghiu-Dej / Luptător / Pentru pace şi po­por!“, care a devenit cunoscută şi în for­ma uşor modificată „Gheorghiu-Dej a lup­tat / Pacea ne-a asigurat!“. Punând exis­tenţa acestei lozinci pe seama faptului că „românul e poet“, însuşi Gheorghiu-Dej a avut obiecţii în privinţa conţinutului. E ade­vărat, le-a formulat târziu, după cel de-al XXII-lea Congres al PCUS, din oc­tombrie 1961, când spunea că „un singur om nu poate asigura pacea“, efortul de­pus fiind unul comun, ţinând de existenţa unei conduceri colective.

 

De multe ori s-a atras atenţia că anumite lozinci sunt „străine“, adică nu erau al­că­tuite şi aprobate de Comitetul Central. Sau, apelând la formularea categorică a lui Vasile Luca, „nu sunt ale noastre“. Se cri­tica tendinţa de a acorda merite doar anu­mitor persoane, ceea ce se constituia într-o deformare a idealului unei societăţi pre­tins egalitare.

 

Revenind la remarca lui Vasile Luca, se ri­dică întrebarea legitimă: cine alcătuia lo­zincile „străine“? Uneori, acestea erau pro­dusul entuziasmului populaţiei, ne­mai­tre­când prin filtrul Comitetului Central. În al­te situații, erau inspirate de diferite ini­ția­tive venite din aparatul de partid. La şe­dinţa Biroului Politic din aprilie 1956, Ni­colae Ceauşescu îşi amintea că, uneori, în timpul demonstraţiilor, se înmânau agi­ta­torilor bileţele cu numele pe care trebuiau să le scandeze şi chiar ordinea lor. Acelaşi lucru l-a mărturisit şi Gheorghiu-Dej, la cea de-a 60-a aniversare a sa, în no­iem­brie 1961, la întâlnirea cu ambasadorii ţă­rilor socialiste din Bucureşti. Liderul PMR a amintit că Ana Pauker „punea în mod conştient să se strige despre cutare sau cutare“, accentuând, încă o dată, natura fabricată a cultului şi rolul lozincilor în amplificarea fenomenului.

 

O altă problemă era ierarhia în care nu­me­le să apară în lozinci. În 1961 s-au reluat criticile la adresa grupului Pauker-Luca-Georgescu, Gheorghiu-Dej afirmând că în anii ‘40, o privire atentă asupra con­ţi­nu­tu­lui lozincilor demonstra că nu el re­pre­zenta „prima vioară“ în cadrul marii or­ches­tre a conducerii. Era adus exemplul lo­zincilor „Luca cu banul, / Dej cu pla­nul“ şi „Ana, Luca şi cu Dej / Bagă spai­ma în burgheji“, care, prin ordinea enu­merării, ilustrau autoritatea reală a gru­pului moscovit, respectiv, locul secund al prim-secretarului în adoptarea deciziilor. În privinţa ultimei lozinci, la şedinţa Bi­roului Politic din aprilie 1956, Alexandru Moghioroş recunoştea că, la un moment dat, Ana Pauker propusese lărgirea listei de personaje popularizate. A fost salutată, astfel, apariţia unei alte personalităţi de ba­ză, Teohari Georgescu: „Ana, Luca, Teo, Dej / Bagă spaima în burgheji“ suna va­rianta prelungită. Lucrurile s-au schimbat din nou după Plenara CC al PMR din 26-27 mai 1952 care a condus la epurarea ce­lor acuzați de „deviere de dreapta“. Is­to­ria a fost retuşată, fiind scoase din uz atât biografiile oficiale ale epuraților, cât şi tablourile ce îi reprezentau.

 

Ordinea puterii în discursul comunist

 

Fiind făcută legătura dintre textul pro­pa­gandistic și relațiile de putere din partid, plasarea numelui membrilor partidului în textele de epocă devine o mărturie a po­zi­ţiei acestora în ierarhia regimului. Contrar aşteptărilor, la nivelul anilor 1944-1947, Gheorghiu-Dej nu era menţionat primul în articolele din ziare, recurgându-se fie la ordinea alfabetică, fie la prezentarea Anei Pauker ca prima dintr-o anumită lis­tă, ea fiind secondată de Gheorghiu-Dej. Situaţia s-a schimbat într-un timp relativ scurt, astfel că, până la sfârşitul anului 1947, numele secretarului general va fi pre­zentat primul dintre cei enumeraţi, fiind urmat, de regulă, de Ana Pauker şi Va­sile Luca. Atunci când erau menționați și alții, se apela la ordine alfabetică.

 

Din 1956, după denunțarea cultului per­sonalității de către Hrușciov, s-a renunţat, pentru o scurtă perioadă, la prezentarea liderilor în ordinea importanţei. Această de­cizie a stat pe ordinea de zi a şedinţei Biroului Politic din data de 27 martie, când se preciza că, în privinţa publicării în presă a informaţiilor privind par­ti­ci­pa­rea membrilor Biroului Politic şi ai Secre­tariatului CC al PMR la diferite ma­ni­festări, publicaţiile trebuiau să recurgă la prezentarea acestora în ordine alfabetică. În consecinţă, într-o primă fază, toţi mem­brii Biroului Politic au fost citaţi conform deciziei, dar, spre sfârşitul anilor ’50, se va apela la o altă tactică: numele lui Gheor­ghiu-Dej va fi plasat primul, păstrându-se ordinea alfabetică doar pentru ceilalţi re­prezentanţi ai Biroului Politic.

 

La începutul anilor ’60, Partidul redes­co­peră, de formă, ideea conducerii colective. Astfel, la Congresul al III-lea al PMR, din luna iunie a anului 1960, se va adopta în cele din urmă decizia de a nu se mai striga lozinci care să îi aibă în centru pe re­pre­zentanţii PMR, hotărâre care s-a respectat în mare măsură. Cu toate acestea, în 1961, strigarea lozincilor ce îl aveau în centru pe Gheorghiu-Dej nu mai era considerată o formă de manifestare a cultului. Leontin Sălăjan considera că textele respective, dimpotrivă, dezvăluiau o „manifestare a dragostei faţă de Gheorghiu-Dej“.

 

În timpul lui Ceaușescu, precauțiile față de cultul personalității au fost abandonate, după câțiva ani în care a fost simulată conducerea colectivă. Concentrarea pu­te­rii a mers mână în mână cu trecerea de la cultul conducerii colective la cultul per­sonalității lui Ceaușescu.

 

* Universitatea „Al. I. Cuza“

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22