Spitalul ca exerciţiu spiritual

În sensul ei tare, compasiunea nu e plângere de milă, înduioşare asupra neputinţelor omeneşti, lacrimă sentimentală, activism filantropic. Sau gest mediatizat al oamenilor politici care împart de sărbători pungi cu cadouri în azile şi orfelinate. E actul prin care recunoşti în celălalt demnitatea unei fiinţe capabile de strălucire verticală.

De curând, am vizitat zile în şir pe cineva internat într-un spital bucureştean. Un loc neaşteptat de bine organizat, aproape prie­tenos, aş îndrăzni să spun. Doctoriţa şef de secţie părea că nici nu părăseşte spi­ta­lul, că tratamentul bolnavilor şi formaţia medicilor tineri îi acoperă cam toată via­ţa. Medici rezidenţi amabili, gata să dea ex­plicaţii. Asistente grijulii şi politicoase. In­firmiere active, binevoitoare. Spaţii largi, curate, bine întreţinute. Posibilitate de a fa­ce lungi vizite bolnavilor. Pe scurt, un loc civilizat! Un loc de normalitate! Un loc unde suferinţa e tratată nu numai me­dical, ci şi cu grijă pentru confortul psihic al pacienţilor şi al celor apropiaţi lor.

Totuşi, chiar aici, în acest loc ci­vilizat, în acest loc de nor­ma­li­tate, am avut de îndurat o trau­mă, la fel ca în alte spitale unde m-am aflat – din fericire rar – ca vi­zitatoare sau pacientă. Pentru infir­mi­e­re, bolnavul, în genere, cel neajutorat, în special, e un ins căruia i te adresezi cu o ver­de familiaritate. Cu un ton care variază de la bunăvoinţă protectoare, la ordin sec şi până la certare zdravănă, ca a unui ţânc când a făcut o nefăcută. Dar întotdeauna de-a dreptul, fără fasoane, fără protocolul politeţei. Un exemplu: pe patul de spital, bărbaţii mai în vârstă se aud trataţi foarte des drept „tataie“. Tataie, mergem acum la radiologie! Mai mănânci puţină supă, ta­taie?! Şi altele... Orice ai fi în viaţa „de afară“, în spital ajungi brusc „tataie“. Ştiu că infirmierele fac munca grea, de în­gri­ji­re intimă, câteodată mizeră, a unor bol­navi care pot fi uneori exasperanţi în ne­putinţa lor. Care, în ochii îngrijitoarelor, pot părea doar corpuri neajutorate. Cu toa­te astea, frusta bătaie pe burtă a ape­la­tivului „tataie“ mi se pare de neîndurat.

Pacientul se vede brusc demis din dem­ni­tatea de persoană. Avaria fizică îl aruncă în categoria amorfă a tatailor, a unor „en­tităţi“ palide, fără personalitate. A fi bol­nav devine a fi neînsemnat ca individ, scos din uz, piesă (greu) manevrabilă. Am încercat să sugerez unor infirmiere să se adreseze bolnavilor cu „doamnă“ sau „dom­nule“. M-au privit nedumerite. Cred că, pe lângă pregătirea medicală, ar fi im­portant ca îngrijitoarele să fie instruite şi în privinţa civilităţii cu care trebuie să se adreseze bolnavului. În Apus, personalul me­dical nu i se adresează în genere pa­cien­tului ca la piaţă, nu-l tratează ca pe un îm­puţinat uman. Măcar ca stil de adresare, acolo e păstrată atenţia pentru bolnav ca in­divid. Apusul are o lungă deprindere cu relieful persoanei, cu respectul, fie şi ţi­nând doar de codul social, datorat se­me­nului. În Estul Europei, întâlneşti încă în spaţiul public – alături de noile „cla­via­turi“ ale vulgarităţii – atitudini şi vo­ca­bu­lar care provin rezidual din coeziuni ru­rale, din solidarităţi de târg şi mahala, din categorii confuze ale rudeniei. Nu respect geometric în faţa individului bolnav, ci sen­timent de cvasi milă faţă de o „rudă să­racă“ de care te poţi îndura cu duioşie, dar pe care o mai şi beşteleşti cum vrei.

Revoltată de tratamentul cu „ta­taie“, mi-am dat seama însă de ceva mai grav. Anume, că eu în­sămi înclinam adesea să-l pri­vesc de pe poziţie de putere pe bolnavul neputincios. Şi eu, de la un grad de oboseală înainte, deveneam nelegitim autoritară. Şi eu ajungeam să văd în bol­nav numai o piesă pe care o ai de ma­ne­vrat potrivit unui program de îngrijire. În vizitele la spital am fost pusă în faţa pro­priei mele atitudini „obiectivate“. Mi-am dat seama ce uşor poţi uita sau diminua ca­litatea de persoană a omului de lângă tine. Nu e nevoie de cine ştie ce catastrofă, de cine ştie ce degradare socială. Nu e ne­voie nici să iei seama la spectacolul public autohton, unde, exceptând prea rare ca­zuri, persoana cu responsabilitatea, cu dem­nitatea, cu tăietura ei limpede, e o categorie brutal ignorată. E de ajuns ca omul să cadă bolnav, să trebuiască să fie asistat şi, în ochii celorlalţi, statura lui în­treagă, verticală, de individ poate păli. A recunoaşte şi a onora statutul de persoană al celuilalt – oricare i-ar fi starea fizică ori so­cială – e mai greu decât credeam eu. Devine aproape un exerciţiu spiritual.

Simone Weil, filosoafă religioasă foarte sen­sibilă la tema ne­no­ro­cirii, a vorbit ade­sea despre com­pasiune ca despre ceva de o ca­litate rară, analoagă unui „dar mi­­ra­culos“, unui sacrament, unei taine li­tur­gice. Cel nenorocit e cineva în care cei­lalţi şi chiar el însuşi nu mai creditează dem­­nitatea persoanei. E un împuţinat uman, la limită, un nimeni, un obiect. A do­vedi compasiune pentru cel nenorocit nu se reduce la a-l ajuta, a-l scoate din ne­voie, a-l încuraja. Toate astea sunt epi­fe­nomene ale unui eveniment de (re)­cu­noaş­tere: recunoşti în el o persoană umană îm­preună cu modelul ei divin. Com­pa­siu­nea veritabilă e cea care poate actualiza şi în binefăcător, şi în cel nenorocit con­ştiinţa Persoanei pe care amândoi o oglin­desc. Aşa încât, în actul compasiunii, cel care operează cu adevărat este Dumnezeu. Actorii umani participă la acest act în mă­sura în care unul oferă recunoaşterea şi ce­lălalt primeşte recunoaşterea Chipului ca­re îi instituie ca persoane. „E uşor de în­ţeles“, spune Simone Weil în Iubirea lui Dum­nezeu şi nenorocirea, „că numai pre­zenţa lui Christos într-un suflet poate aşeza acolo adevărata compasiune. Însă Evanghelia ne dezvăluie pe deasupra că cel care dă din milă adevărată îl dă pe Christos însuşi“.

Spitalul e un loc unde suferinţa şi neputinţele stau la vedere, unde ele pot ajunge umilitoare. Un loc unde e din plin nevoie de con­ştiinţa Chipului prezent în adân­cul fiecăruia. Şi, cel puţin vizual, acest Chip e mai peste tot prezent. Spitalele nu duc lipsă de icoane. Le întâlneşti în sa­loane, în sălile de tratament, oriunde. Dar acolo, ca şi în alte spaţii publice, nu-ţi prea vine să te uiţi la ele. De obicei ţin de un kitsch ponosit, anost, de recuzita pi­oa­să de rând şi de consum. Nu au nici mă­car relieful acelui kitsch vital, inventiv, atin­gând cote incredibile de inadecvare, exu­berant, care o captiva, din interes an­tro­pologic, pe Irina Nicolau. Nu. Chipul lui Dum­nezeu care ne priveşte din pereţi e ba­nal tradiţionalist sau descurajant dulceag. Dacă ăsta e chipul pe care îl putem trece unul altuia în compasiune, ea nu prea mai are calitatea unui „dar miraculos“.

Când Christos ia chip omenesc, el o face pentru ca omul să recapete sporit par­ti­ci­parea la strălucirea Chipului divin. E un gest puternic, eliberator, care îl va pro­iec­ta pe om într-o regăsită condiţie solară, axi­ală. Icoana, ca şi compasiunea ar trebui să reflecte ceva din tensiunea verticală a acestui act. Pruncul culcat în iesle nu e un dolofan care să suporte sentimentalisme şi dulcegării. El articulează suveran două niveluri, două condiţii ale realului. El dă atemporalului chipul unei exaltante nou­tăţi. „Cel mai presus de fiinţă“ se naş­te... „prunc tânăr Dumnezeu cel mai na­in­te de veci“: aşa formulează, în sec. VI, Ro­man Melodul paradoxul dens al Naş­te­rii. Imaginea Maicii Domnului cu Pruncul are de dat soluţie plastică aceluiaşi pa­radox. Icoane răsăritene, culte sau ţă­ră­neşti, ca şi acele Maestà ale lui Simone Mar­­tini, Tad­deo Gaddi ori Paolo Vene­zia­no, înfăţişază în braţele Fecioarei un copil într-adevăr maiestuos, îmbrăcat, regal, în lumină, pur­pură şi aur, care cheamă omul către Îm­părăţie, către o condiţie su­ve­rană.

Compasiunea are, cred, de ţinut seama de această „estetică“ spirituală. În sensul ei tare, compasiunea nu e plângere de milă, înduioşare asupra neputinţelor omeneşti, lacrimă sentimentală, activism filantropic. Sau gest mediatizat al oamenilor politici care împart de sărbători pungi cu cadouri în azile şi orfelinate. E actul prin care re­cunoşti în celălalt demnitatea unei fiinţe capabile de strălucire verticală. //