De același autor
În sensul ei tare, compasiunea nu e plângere de milă, înduioşare asupra neputinţelor omeneşti, lacrimă sentimentală, activism filantropic. Sau gest mediatizat al oamenilor politici care împart de sărbători pungi cu cadouri în azile şi orfelinate. E actul prin care recunoşti în celălalt demnitatea unei fiinţe capabile de strălucire verticală.
De curând, am vizitat zile în şir pe cineva internat într-un spital bucureştean. Un loc neaşteptat de bine organizat, aproape prietenos, aş îndrăzni să spun. Doctoriţa şef de secţie părea că nici nu părăseşte spitalul, că tratamentul bolnavilor şi formaţia medicilor tineri îi acoperă cam toată viaţa. Medici rezidenţi amabili, gata să dea explicaţii. Asistente grijulii şi politicoase. Infirmiere active, binevoitoare. Spaţii largi, curate, bine întreţinute. Posibilitate de a face lungi vizite bolnavilor. Pe scurt, un loc civilizat! Un loc de normalitate! Un loc unde suferinţa e tratată nu numai medical, ci şi cu grijă pentru confortul psihic al pacienţilor şi al celor apropiaţi lor.
Totuşi, chiar aici, în acest loc civilizat, în acest loc de normalitate, am avut de îndurat o traumă, la fel ca în alte spitale unde m-am aflat – din fericire rar – ca vizitatoare sau pacientă. Pentru infirmiere, bolnavul, în genere, cel neajutorat, în special, e un ins căruia i te adresezi cu o verde familiaritate. Cu un ton care variază de la bunăvoinţă protectoare, la ordin sec şi până la certare zdravănă, ca a unui ţânc când a făcut o nefăcută. Dar întotdeauna de-a dreptul, fără fasoane, fără protocolul politeţei. Un exemplu: pe patul de spital, bărbaţii mai în vârstă se aud trataţi foarte des drept „tataie“. Tataie, mergem acum la radiologie! Mai mănânci puţină supă, tataie?! Şi altele... Orice ai fi în viaţa „de afară“, în spital ajungi brusc „tataie“. Ştiu că infirmierele fac munca grea, de îngrijire intimă, câteodată mizeră, a unor bolnavi care pot fi uneori exasperanţi în neputinţa lor. Care, în ochii îngrijitoarelor, pot părea doar corpuri neajutorate. Cu toate astea, frusta bătaie pe burtă a apelativului „tataie“ mi se pare de neîndurat.
Pacientul se vede brusc demis din demnitatea de persoană. Avaria fizică îl aruncă în categoria amorfă a tatailor, a unor „entităţi“ palide, fără personalitate. A fi bolnav devine a fi neînsemnat ca individ, scos din uz, piesă (greu) manevrabilă. Am încercat să sugerez unor infirmiere să se adreseze bolnavilor cu „doamnă“ sau „domnule“. M-au privit nedumerite. Cred că, pe lângă pregătirea medicală, ar fi important ca îngrijitoarele să fie instruite şi în privinţa civilităţii cu care trebuie să se adreseze bolnavului. În Apus, personalul medical nu i se adresează în genere pacientului ca la piaţă, nu-l tratează ca pe un împuţinat uman. Măcar ca stil de adresare, acolo e păstrată atenţia pentru bolnav ca individ. Apusul are o lungă deprindere cu relieful persoanei, cu respectul, fie şi ţinând doar de codul social, datorat semenului. În Estul Europei, întâlneşti încă în spaţiul public – alături de noile „claviaturi“ ale vulgarităţii – atitudini şi vocabular care provin rezidual din coeziuni rurale, din solidarităţi de târg şi mahala, din categorii confuze ale rudeniei. Nu respect geometric în faţa individului bolnav, ci sentiment de cvasi milă faţă de o „rudă săracă“ de care te poţi îndura cu duioşie, dar pe care o mai şi beşteleşti cum vrei.
Revoltată de tratamentul cu „tataie“, mi-am dat seama însă de ceva mai grav. Anume, că eu însămi înclinam adesea să-l privesc de pe poziţie de putere pe bolnavul neputincios. Şi eu, de la un grad de oboseală înainte, deveneam nelegitim autoritară. Şi eu ajungeam să văd în bolnav numai o piesă pe care o ai de manevrat potrivit unui program de îngrijire. În vizitele la spital am fost pusă în faţa propriei mele atitudini „obiectivate“. Mi-am dat seama ce uşor poţi uita sau diminua calitatea de persoană a omului de lângă tine. Nu e nevoie de cine ştie ce catastrofă, de cine ştie ce degradare socială. Nu e nevoie nici să iei seama la spectacolul public autohton, unde, exceptând prea rare cazuri, persoana cu responsabilitatea, cu demnitatea, cu tăietura ei limpede, e o categorie brutal ignorată. E de ajuns ca omul să cadă bolnav, să trebuiască să fie asistat şi, în ochii celorlalţi, statura lui întreagă, verticală, de individ poate păli. A recunoaşte şi a onora statutul de persoană al celuilalt – oricare i-ar fi starea fizică ori socială – e mai greu decât credeam eu. Devine aproape un exerciţiu spiritual.
Simone Weil, filosoafă religioasă foarte sensibilă la tema nenorocirii, a vorbit adesea despre compasiune ca despre ceva de o calitate rară, analoagă unui „dar miraculos“, unui sacrament, unei taine liturgice. Cel nenorocit e cineva în care ceilalţi şi chiar el însuşi nu mai creditează demnitatea persoanei. E un împuţinat uman, la limită, un nimeni, un obiect. A dovedi compasiune pentru cel nenorocit nu se reduce la a-l ajuta, a-l scoate din nevoie, a-l încuraja. Toate astea sunt epifenomene ale unui eveniment de (re)cunoaştere: recunoşti în el o persoană umană împreună cu modelul ei divin. Compasiunea veritabilă e cea care poate actualiza şi în binefăcător, şi în cel nenorocit conştiinţa Persoanei pe care amândoi o oglindesc. Aşa încât, în actul compasiunii, cel care operează cu adevărat este Dumnezeu. Actorii umani participă la acest act în măsura în care unul oferă recunoaşterea şi celălalt primeşte recunoaşterea Chipului care îi instituie ca persoane. „E uşor de înţeles“, spune Simone Weil în Iubirea lui Dumnezeu şi nenorocirea, „că numai prezenţa lui Christos într-un suflet poate aşeza acolo adevărata compasiune. Însă Evanghelia ne dezvăluie pe deasupra că cel care dă din milă adevărată îl dă pe Christos însuşi“.
Spitalul e un loc unde suferinţa şi neputinţele stau la vedere, unde ele pot ajunge umilitoare. Un loc unde e din plin nevoie de conştiinţa Chipului prezent în adâncul fiecăruia. Şi, cel puţin vizual, acest Chip e mai peste tot prezent. Spitalele nu duc lipsă de icoane. Le întâlneşti în saloane, în sălile de tratament, oriunde. Dar acolo, ca şi în alte spaţii publice, nu-ţi prea vine să te uiţi la ele. De obicei ţin de un kitsch ponosit, anost, de recuzita pioasă de rând şi de consum. Nu au nici măcar relieful acelui kitsch vital, inventiv, atingând cote incredibile de inadecvare, exuberant, care o captiva, din interes antropologic, pe Irina Nicolau. Nu. Chipul lui Dumnezeu care ne priveşte din pereţi e banal tradiţionalist sau descurajant dulceag. Dacă ăsta e chipul pe care îl putem trece unul altuia în compasiune, ea nu prea mai are calitatea unui „dar miraculos“.
Când Christos ia chip omenesc, el o face pentru ca omul să recapete sporit participarea la strălucirea Chipului divin. E un gest puternic, eliberator, care îl va proiecta pe om într-o regăsită condiţie solară, axială. Icoana, ca şi compasiunea ar trebui să reflecte ceva din tensiunea verticală a acestui act. Pruncul culcat în iesle nu e un dolofan care să suporte sentimentalisme şi dulcegării. El articulează suveran două niveluri, două condiţii ale realului. El dă atemporalului chipul unei exaltante noutăţi. „Cel mai presus de fiinţă“ se naşte... „prunc tânăr Dumnezeu cel mai nainte de veci“: aşa formulează, în sec. VI, Roman Melodul paradoxul dens al Naşterii. Imaginea Maicii Domnului cu Pruncul are de dat soluţie plastică aceluiaşi paradox. Icoane răsăritene, culte sau ţărăneşti, ca şi acele Maestà ale lui Simone Martini, Taddeo Gaddi ori Paolo Veneziano, înfăţişază în braţele Fecioarei un copil într-adevăr maiestuos, îmbrăcat, regal, în lumină, purpură şi aur, care cheamă omul către Împărăţie, către o condiţie suverană.
Compasiunea are, cred, de ţinut seama de această „estetică“ spirituală. În sensul ei tare, compasiunea nu e plângere de milă, înduioşare asupra neputinţelor omeneşti, lacrimă sentimentală, activism filantropic. Sau gest mediatizat al oamenilor politici care împart de sărbători pungi cu cadouri în azile şi orfelinate. E actul prin care recunoşti în celălalt demnitatea unei fiinţe capabile de strălucire verticală. //
