Un 'loc înalt', puţin frecventat

Anca Manolescu 30.04.2013

De același autor

În materie de poezie spirituală, ştim mai curând ceva despre Imnurile homerice sau po­etica franciscană şi mai nimic despre imno­gra­fia Răsăritului creştin, practicată, păstrată, dar şi întrucâtva „închisă“ în sfera eclezială.

E întrucâtva curios. Când vorbim despre Paşte, vorbim despre o sărbătoare foarte larg îm­păr­tăşită, despre un fenomen de societate, că­ruia totuşi îi cunoaştem prea puţin demersul central. Pentru foarte mulţi dintre noi, Paştele înseamnă festinul cu ouă roşii, miel şi co­zo­nac, după acea jumătate de ceas când, la miezul nopţii, cu lumânări aprinse, vom cânta Hristos a înviat! în faţa unei biserici. Precedat de oarecare pregătiri. Cu săptămâni înainte, magazinele afişează tot soiul de produse „de post“, unele dovedind o ingeniozitate neli­niş­titoare (am văzut anunţaţi chiar „crenvurşti de post“). Televiziunile aduc specialişti să vor­bească despre obiceiurile populare ale Paş­ti­lor, fac reportaje despre preţul mielului, des­pre întoarcerea românilor din străinătate pen­tru sărbătoare. Ni se vorbeşte pe alocuri des­pre pregătirea morală pe care o cere ea. Su­per­marketurile ne adresează urări pascale, anun­ţă scăderi de preţuri şi consum crescut. Târgurile revarsă mormane de ouă în­con­de­iate, cozonac şi pască. Toate acestea sunt fi­reşti. Fac parte din „recuzita“ sărbătorii.

Curios e că, în afară de cei care merg regulat la biserică, nu avem habar de metoda li­tur­gică care actualizează sensul Paştelui, care te susţine în asimilarea lui. E vorba despre o im­nografie foarte veche, savant elaborată, ex­trem de rafinată poetic şi spiritual. Cuprinsă în cartea Triodului, ea parcurge efectiv dru­mul sărbătorii, de-a lungul postului şi al Săp­tămânii Mari până în momentul Învierii. In­tonate în biserici, cântările ei constituie o den­să meditaţie teologică asupra traseului lui Hris­tos. E o meditaţie „pusă în act“, care îl cu­prinde pe credincios în vibraţia sensurilor ei. Care îi poate transmuta înţelegerea, făcând-o să ia înălţimea potrivită pentru a participa in­terior la actul prin care Hristos reinserează su­fletul, lumea şi istoria în viaţa Duhului.

Constituită în mare între secolele IV şi XI, im­nografia pascală cuprinde, printre autori, Pă­rinţi ai Bisericii, oameni ai experienţei spi­ri­tuale, monahi şi poeţi: Grigore de Nazianz, So­fronie al Ierusalimului, Ioan Damaschinul, ală­turi de mulţi alţii. Specialiştii analizează cu en­tuziasm forţa şi subtilităţile formelor ei poe­tice, îmbinarea între cuvânt şi muzică, rafina­mentul cu care sunt preluate referinţele scrip­turare în hermeneutica pe care ea o propune.

Or, cultural vorbind, noi ignorăm această ex­traordinară poezie spirituală. E în preajma noas­tră, în inima unei tradiţii pe care cei mai mulţi români o socotesc esenţială pentru iden­titatea lor. Şi totuşi, ea rămâne puţin cu­nos­cută. În materie de poezie spirituală, ştim mai curând ceva despre Imnurile homerice sau po­etica franciscană. Mai nimic despre imno­gra­fia Răsăritului creştin, practicată, păstrată, dar şi întrucâtva „închisă“ în sfera eclezială. E una dintre consecinţele necomunicării între Biserică şi cultura mare, ambele nepricepute în­că să dialogheze firesc, consistent. După şti­inţa mea, există două cărţi în româneşte care deschid cultural tematica imnografiei pascale. Gérard Bonnet a făcut în 1978 o impozantă teză la École Pratique des Hautes Études, ana­lizând constituirea istorică a acestei imnografii şi drumul spiritual propus de ea. Ioan I. Ică a publicat lucrarea la Editura Deisis, în 2000. E Triodul explicat: mistagogia timpului liturgic. Între timp, numele autorului s-a schimbat. Vrând să-şi practice obiectul de studiu, cer­cetătorul a intrat într-o comunitate athonită, a devenit Makarios Simonopetritul. Celălalt vo­lum, Biserica liturgică (Humanitas, 2005) se da­torează părintelui André Scrima.

El vorbeşte despre imnografie ca despre o ca­le de cunoaştere, un mod cognitiv deosebit de cel conceptual. În cel din urmă, subiectul cu­noscător procedează ofensiv: îşi con­s­truieşte, îşi organizează, caută să-şi stă­pâ­nească obi­ectul. În primul caz, intelectul câş­tigă / poate câştiga o stare de atenţie unde se recunoaşte purtat, călăuzit, amplificat de ţinta cunoaşterii sale. Cunoaşterea im­nog­ra­fică face parte din tipul de demers intelectual – şi existenţial – în care înaintezi împreună cu ţinta. Oficiul li­tur­gic, spune André Scrima, şi-a asumat func­ţia de a purta adevărul re­velat nu numai ca formulă dogmatică, ci ca pe o structură po­etică aptă să dea intelec­tului o altă lumină şi, aş spune, o altă bucurie – poate pentru a face din noi artişti în sensul tare al ter­me­nu­lui, oameni care se pun în miş­care“, devin spiritualmente activi, creatori sub acţiunea acelui adevăr care ne atrage spre el însuşi“.

Dincolo de orice dolorism şi pietăţi facile, una dintre cântările Triodului îndeamnă: veniţi la loc înalt, cu gânduri înalte să ne desfătăm, Cu­vântul preaînalt din cuvântul lui cu­nos­cân­du-l, pe cruce să îl slăvim“.

Imnografia pascală e expresia unui loc înalt“. E, poetic, un loc înalt“, o formă de cu­noaş­te­re care ar merita să intre şi printre re­fe­rin­ţele noastre culturale.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22