De același autor
Cu moartea profesorului Dan Slusanschi se incheie, brusc si iremediabil, un ciclu: acela al studiilor clasice romanesti, care, dupa venerabilii Laurian si Massim, continuau, de 150 de ani, fara intrerupere. Asta e, insa, o alta tara, din ce in ce mai instrainata de originile ei si, deci, de sine.
Nu e destul a spune ca omul de care ne despartim asa de brutal era un mare invatat. Cel care a cutezat sa traduca poemele homerice, intrecandu-se cu precedenta talmacire, a lui Murnu, unea cu o stiinta filologica temeinica si subtila darul inalt al poeziei. A avea, astfel, in limba lor Iliada si Odiseea este, pentru romani, un titlu de noblete.
Intalnirea dintre savant si poet reprezinta una dintre cele mai fericite inzestrari care pot fi harazite cuiva. Savantul se formase la o scoala riguroasa si s-a dovedit vrednic de o mostenire de familie, de la parintii sai, care fusesera, amandoi, elevii lui Nicolae Iorga, si de la Al. Procopovici, a carui editie a fost multa vreme aceea in care era citit Neculce. In acea traditie a vechii Bucovine, un profesor avea demnitatea unui functionar public de prim rang si raspunderea morala a slujitorului unui cult. Bucovina de care prietenul nostru a ramas extrem de atasat o mai putem regasi numai in cimitirul din Cernauti, unde cresc balariile peste morminte de magistrati sau profesori, pe care inscriptiile ii numeau chiar, ca recunoastere a statutului lor, si "cavaleri de...". De aceeasi obarsie era un simt civic de la care Dan Slusanschi nu s-a abatut niciodata. In 1990, anul manifestatiilor, il vedeam, cu doamna sa si cu fiul lor alaturi, cu fruntea ridicata. Asadar, un dascal, un om de onoare si de constiinta. In acelasi timp, un cercetator a carui curiozitate mereu treaza il atragea in multe directii, deloc obisnuite, si un constructor (cand s-au oprit pe drum unele initiative ale sale, era din vina altora). Nu era usor sa-i castigi increderea, dar dupa aceea stia sa se ocupe parinteste de tinerii pe care-i invata carte, iar unii dintre acestia i-au raspuns cu un devotament statornic.
In ultimii treizeci de ani, a fost in randul intai al filologilor romani, distingandu-se atat prin contributii in domeniul indo-european, asaltat de la o vreme de impostori, cat si prin brazda adanca pe care a tras-o in teritoriul latinitatii clasice si medii. Cu adevarat extraordinara a fost munca pe care a depus-o ca editor si traducator al unor texte de Cantemir: Historia Moldo-Vlachica si De antiquis et hodiernis Moldaviae nominibus (1983), al Vietii lui Constantin Cantemir (1996) si al Istoriei Imperiului Otoman (2002).
Ultima editie critica ce poarta semnatura lui Dan Slusanschi este aceea insotita de traducerea in romaneste din Descriptio Moldaviae (2006). Toate aceste carti, trepte in studiul operei invatatului principe, stau marturie nu numai pentru acribia cu care au fost intocmite editia si minutioasele note, ci pentru dragostea de limba romaneasca. Prin aceasta sensibilitate speciala, talmacitorul si-a vadit, inca o data, harul poetic.
Cu atat mai dureros e gandul ca a ramas neimplinit proiectul de a-l traduce pe Tucidide, pentru care exista doar forma imperfecta data de Jakota si la care Slusanschi avea intentia de a lucra in anii de pensie, de care nu i-a mai fost ingaduit sa se bucure.
Tinand astfel socoteala, catusi de putin completa, a ceea ce a facut pentru cultura noastra, este inevitabil sa observam ca, fata de el si de altii, la numarul carora el se adauga, societatea romaneasca are o mare datorie neplatita.
