Ultimul umanist

Cu moartea profesorului Dan Slusan­schi se incheie, brusc si iremediabil, un ciclu: acela al studiilor clasice romanesti, care, dupa venerabilii Laurian si Massim, con­tinuau, de 150 de ani, fara intre­ru­pe­re. Asta e, insa, o alta tara, din ce in ce mai instrainata de originile ei si, deci, de sine.

Nu e destul a spune ca omul de care ne despartim asa de brutal era un mare in­­­va­tat. Cel care a cutezat sa traduca poe­me­le homerice, intrecandu-se cu prece­den­ta talmacire, a lui Murnu, unea cu o stiinta filologica temeinica si subtila darul inalt al poeziei. A avea, astfel, in limba lor Iliada si Odiseea este, pentru ro­mani, un titlu de noblete.

Intalnirea dintre savant si poet re­pre­zinta una dintre cele mai fericite inzestrari care pot fi harazite cuiva. Savantul se for­mase la o scoala riguroasa si s-a dovedit vred­nic de o mostenire de familie, de la pa­rintii sai, care fusesera, amandoi, elevii lui Nicolae Iorga, si de la Al. Procopovici, a carui editie a fost multa vreme aceea in care era citit Neculce. In acea traditie a ve­chii Bucovine, un profesor avea demni­ta­tea unui functionar public de prim rang si raspunderea morala a slujitorului unui cult. Bucovina de care prietenul nostru a ra­mas extrem de atasat o mai putem re­gasi numai in cimitirul din Cernauti, unde cresc balariile peste morminte de ma­gis­trati sau profesori, pe care inscriptiile ii nu­meau chiar, ca recunoastere a sta­tutului lor, si "cavaleri de...". De aceeasi obar­sie era un simt civic de la care Dan Slu­san­schi nu s-a abatut niciodata. In 1990, anul ma­nifestatiilor, il vedeam, cu doamna sa si cu fiul lor alaturi, cu fruntea ridicata. Asadar, un dascal, un om de onoare si de constiinta. In acelasi timp, un cercetator a carui curiozitate mereu trea­za il atragea in multe directii, deloc obisnuite, si un con­structor (cand s-au oprit pe drum unele initiative ale sale, era din vina altora). Nu era usor sa-i castigi in­­crederea, dar dupa aceea stia sa se ocupe parinteste de tinerii pe care-i in­­vata carte, iar unii dintre acestia i-au ras­puns cu un devotament statornic.

In ultimii treizeci de ani, a fost in ran­dul intai al filologilor romani, distingandu-se atat prin contributii in domeniul indo-eu­­ropean, asaltat de la o vreme de im­pos­tori, cat si prin brazda adanca pe care a tras-o in teritoriul latinitatii clasice si me­dii. Cu adevarat extraordinara a fost mun­ca pe care a depus-o ca editor si tra­du­ca­tor al unor texte de Cantemir: His­toria Moldo-Vlachica si De antiquis et ho­dier­nis Moldaviae nominibus (1983), al Vietii lui Constantin Can­te­mir (1996) si al Istoriei Imperiului Oto­man (2002).

Ultima editie critica ce poarta sem­na­tu­ra lui Dan Slusanschi este aceea inso­ti­ta de traducerea in romaneste din Des­crip­­tio Moldaviae (2006). Toate aceste carti, trepte in studiul operei invatatului prin­ci­pe, stau marturie nu numai pentru acribia cu care au fost intocmite editia si mi­nu­tioa­sele note, ci pentru dragostea de lim­ba romaneasca. Prin aceasta sen­si­bili­ta­te speciala, talmacitorul si-a vadit, inca o data, harul poetic.

Cu atat mai dureros e gandul ca a ramas neimplinit proiectul de a-l traduce pe Tucidide, pentru care exista doar for­ma imperfecta data de Jakota si la care Slu­sanschi avea intentia de a lucra in anii de pensie, de care nu i-a mai fost inga­duit sa se bucure.

Tinand astfel socoteala, catusi de pu­tin completa, a ceea ce a facut pentru cul­tu­ra noastra, este inevitabil sa observam ca, fata de el si de altii, la numarul carora el se adauga, societatea romaneasca are o mare datorie neplatita.