De același autor
Despre problema caricaturilor s-a scris destul de mult, bine si cu îndrazneala în ultima vreme. Intr-o enumerare deloc exhaustiva, au avut intuitii interesante, ponderate si totodata transante Catalin Avramescu (dintr-o perspectiva filozofic-politica), Mihail Neamtu (în cheie teologica), Brîndusa Palade (sub aspect filozofic si cultural-politic) si Traian Ungureanu (dintr-un punct de vedere cultural-istoric). Disputa din jurul caricaturilor daneze a facut si obiectul unor dezbateri la Grupul pentru Dialog Social si Colegiul Noua Europa.
Am ales sa adaug cateva consideratii suplimentare asupra temei nu doar pentru ca, dupa cum scria John Stuart Mill, despre lucrurile cu adevarat importante se poate mereu spune ceva nou (lucrul cu adevarat important nu priveste, de buna seama, anecdoticul situatiei). In plus si, mai ales, un aspect esential al problematicii ridicate de scandalul caricaturilor, anume cel juridic, a fost aproape cu desavarsire trecut sub vedere.
Din punct de vedere juridic, chestiunea caricaturilor releva dificultatea reconcilierii unor valori esentiale pentru statul liberal modern: dreptul la libera expresie si cel la libertatea constiintei. Desi aceste doua drepturi au coabitat întotdeauna anevoios, pentru ratiuni lesne de înteles si greu de dezvoltat aici, dificultatile actuale îmbraca o forma noua. Ele dezvaluie tensiuni foarte greu de depasit cu mijloacele conceptuale si institutionale ale constitutionalismului clasic liberal. Ca revers al medaliei, acest impas este revelatoriu pentru felul în care Europa alege sa se îndeparteze de principiile constitutive care subîntind practicile juridice ale statului de drept.
Pozitia actuala în dreptul european e usor de exemplificat prin intermediul spetei Institutul Otto-Preminger contra Austriei (1994), în care Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronuntat asupra conformitatii unor prevederi ale Codului Penal austriac (ce incrimina orice forma de comportament ofensator împotriva unor obiecte de veneratie religioasa, susceptibil de a provoca "o indignare justificata") si ale Legii austriece a audiovizualului cu articolul 10 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului (libertatea de exprimare). Conform legislatiei austriece, fusese confiscat si interzis un film artistic cu mesaj virulent anticrestin. Curtea a declarat restrictia conforma cu prevederile Conventiei. Problematica în cazul respectiv nu a fost doar decizia ca atare (sub aspectul rezultatului), ci mai cu seama metodologia interpretativa care a stat la baza ei, un exercitiu de "echilibrare a intereselor" (balancing, Interessenabwägung), in care drepturile au fost reconceptualizate ca interese sociale ce pot fi "balansate" unele împotriva celorlalte: "pe de o parte, dreptul asociatiei culturale în cauza (Institutul Otto-Preminger) de a distribui publicului puncte de vedere controversate si, implicit, dreptul celor interesati de a le lua la cunostinta si (pe de alta parte) dreptul altor persoane la respectarea libertatii lor religioase, de gandire si de constiinta". S-a luat totodata în calcul ca o proportie covarsitoare dintre tirolezi erau de confesiune romano-catolica.
Problema cu acest tip de metodologie adjudicativa este ca, în esenta, el mascheaza sub o aparenta de flexibilitate si obiectivitate un exercitiu în egala masura neprincipial si dubios din punct de vedere epistemologic. Dupa cum remarca, cu obisnuita sa incisivitate, judecatorul Curtii Supreme a Statelor Unite Antonin Scalia, un adversar redutabil si constant al folosirii acestui tip de exercitiu interpretativ in practica instantelor judecatoresti americane, "analogia balantei nu este cu totul potrivita (în aceasta paradigma, n.n.), deoarece interesele de ambele parti sunt incomensurabile. E mai degraba ca si cum ai judeca daca o anumita linie este mai lunga decat o piatra este mai grea (sic.)". Consideratii similare au stat la baza motivarii opiniei separate în cazul Otto Preminger contra Austriei, judecatorii aflati în minoritate insistand asupra faptului ca termenii expresi ai Conventiei nu garanteaza "un drept la protectia (de catre stat a) sensibilitatilor religioase" si ca, mai mult, "un astfel de drept nu poate fi derivat din dreptul la libertatea religioasa, care în fapt chiar include un drept de a exprima puncte de vedere critice asupra opiniilor religioase ale celorlalti".
Ambivalenta acestei decizii deriva dintr-o îndepartare a practicilor legislative actuale de justificarile principiale ale paradigmei constitutionaliste europene clasice. In logica acesteia, drepturile fundamentale opun individul statului. Aceasta paradigma este rasturnata destul de violent de prevederi legale care, în tactica perdanta a concesiei (appeasement strategy), ridica "consideratii privitoare la linistea publica la rangul de corectitudine politica si rezulta in delimitarea si scoaterea în afara discursului social a unor doctrine si practici religioase"1.
Este deja bine cunoscuta pozitia echivoca a multor guverne europene cu privire la republicarea de catre presa respectivelor tari a nefericitelor caricaturi daneze. Or, din pacate, exact aceasta pare sa fie atitudinea prevalenta europeana si în plan legislativ. Încercarile repetate ale guvernului Blair de a trece prin parlamentul britanic Legea cu privire la incitarea la ura religioasa (Incitement to Religious Hatred Act), un eufemism pentru reintroducerea unei infractiuni anacronice în statul liberal constitutional (i.e., blasfemia), constituie probabil exemplul cel mai cunoscut. Motivatiile ostensibile ale proiectului de lege sunt dialogul (caci, arata sustinatorii proiectului, dialogul este opusul urii) si linistea publica.
Acest tip de liniste se castiga, în genere si pe termen lung, cu un pret prohibitiv, prin renuntarea la principii mult prea importante pentru tipul nostru de civilizatie. Dialogul nu poate porni decat de la acceptarea unor preconditii de baza, iar statul european a aparut, cum e de altfel bine cunoscut, ca o forma a politicului ce presupune separarea religiosului de public. Distinctia între religios si politic reprezinta, în cadrul conceptual al constitutionalismului, o regula constitutiva a jocului (cum ar fi, bunaoara, mutarea nebunului în diagonala pe o tabla de sah). In ignorarea sau eludarea acesteia, "dialogul" devine în ultima instanta un compromis jenant. In masura în care statele europene vor încerca sa menajeze susceptibilitatile unor confesiuni prin masuri legislative de genul celor mentionate, vor culege linistea calduta si precara ce rasplateste pentru un scurt timp orice act de lasitate.
1. Citez din eseul-invitatie al profesorului András Sajó, de la Universitatea Centrala Europeana, pentru conferinta Free Speech and Religion - The Eternal Conflict in the Age of Selective Modernization, ce urmeaza a avea loc la Budapesta, in perioada 12-13 mai 2006.
