De același autor
Anul acesta se împlineşte o jumătate de secol de când Algeria şi-a câştigat independenţa, fapt ce continuă să rămână unul dintre cele mai delicate subiecte din istoria contemporană a Franţei, a doua criză masivă internă după problema colaboraţionismului din timpul celui de-al doilea război mondial.
În 1961 a apărut şi ideea unui compromis, care ar fi fost încă de la început soluţia cea mai judicioasă: împărţirea Algeriei în două, minoritatea franceză pieds-noirs şi musulmanii profrancezi urmând a fi regrupaţi în spaţiul dintre Alger şi Oran, o soluţie susţinută atât de deputatul francez Alain Peyrefitte, cât şi de premierul israelian David Ben Gurion, direct interesat în păstrarea unei influenţe europene într-un imens spaţiu arab profund antiisraelian. Restul Algeriei ar fi devenit independent. În Oran, populaţia europeană ajungea la 49,3% fiind cea mai puternică concentrare pieds-noirs. Oraşul Alger ar fi fost împărţit în două după modelul Berlinului sau Ierusalimului. Acest plan nu reprezenta o noutate, în acea perioadă alte câteva state fiind împărţite în două (Germania, Coreea, Vietnamul, Yemenul, consecinţe ale tensiunilor calde ale Războiului Rece, sau Irlanda). Această soluţie a fost respinsă atât de elementele extremiste din ambele comunităţi, dar şi de generalul de Gaulle. „Vă imaginaţi asta! Les pieds-noirs doresc ca armata noastră să-i apere, dar ei nu au simţit nevoia să se apere singuri! Îi vedeţi în stare să se aşeze la frontiere pentru a prelua sarcina armatei franceze? În Algeria, arabii deţin anterioritatea; tot ceea ce am făcut poartă urma de neşters a regimului colonial; căminul naţional al francezilor din Algeria este Franţa.“
Observând evoluţia politică a lui de Gaulle, care, gradual, se îndrepta către cedare în faţa revendicărilor Frontului pentru Eliberare Naţională (FLN), în ciuda promisiunilor vagi pe care generalul le-a făcut, precum acel „Je vous ai compris“ („V-am înţeles“) din 1958, comunitatea pieds-noirs a hotărât să-şi ia soarta în propriile mâini, parcă pentru a-l contrazice pe generalul de Gaulle. L’Organisation Armée Secrète (OAS) a fost înfiinţată la 11 februarie 1961, la Madrid, de către doi oameni politici pieds-noirs, Jean-Jacques Susini şi Pierre Lagaillarde. Scopul organizaţiei era destul de simplu: menţinerea cu orice preţ a Algeriei în cadrul statului francez. Sigla OAS a apărut pentru prima dată pe pereţii din Alger la 16 martie 1961, cu mesajul „Algeria este franceză şi va rămâne“. După eşecul puciului generalilor, mai multe sute de ofiţeri din armata regulată franceză care participaseră la evenimente au dezertat, alăturându-se OAS. Din acest moment, ruptura cu de Gaulle şi autorităţile franceze a fost totală. La 31 martie 1961, OAS a întreprins prima sa acţiune spectaculoasă: asasinarea primarului orăşelului Evian, Camille Blanc, care acceptase să găzduiască negocieri între delegaţia FLN şi reprezentanţii guvernului francez. Au urmat un lung şir de atentate şi atacuri la scenă deschisă atât asupra reprezentanţilor de frunte ai autorităţilor franceze gaulliste din Algeria, cât şi asupra comunităţilor algeriene musulmane bănuite a susţine FLN, acţiunile OAS asemănându-se destul de mult cu cele ale IRA din perioada 1919-1921 şi 1969-1994. În ciuda rezistenţei şi asasinării unui număr de 1.500-2.000 de persoane, cât ar reprezenta bilanţul criminal al OAS şi chiar al bătăliei din martie 1962 din cartierul european al Algerului (Bab El-Oued), în care membrii OAS s-au retras fiind anihilaţi de armata franceză numai după bombardamente aeriene, Franţa şi FLN au ajuns la o înţelegere de principiu la 19 martie 1962, cunoscută în istorie drept Acordurile de Evian, care, printre altele, prevedeau instituirea unui armistiţiu începând cu a doua zi, eliberarea prizonierilor şi decretarea unei amnistii generale, o perioadă de tranziţie până la organizarea unui referendum asupra autodeterminării Algeriei, într-un interval de minimum trei luni şi maximum şase. În cazul ipotetic (şi foarte probabil pentru autorităţile franceze) al adoptării independenţei, persoanele care doreau să-şi păstreze naţionalitatea franceză şi să rămână în Algeria primeau garanţii, prevedere menită a proteja interesele şi prezenţa pieds-noirs în locurile lor de baştină.
Chiar dacă FLN acceptase, într-o primă fază, menţinerea prezenţei pieds-noirs în Algeria, rezultatul scrutinului din 1 iulie 1962, care a fost boicotat de europeni (99% din voturi au fost în favoarea independenţei) şi masacrul europenilor din Oran, oraş în care continua să trăiască în acel moment o comunitate de aproximativ 100.000 de europeni, în totala indiferenţă a Armatei Franceze care nu a intervenit decât tardiv, a convins ansamblul minorităţii pieds-noirs că venise vremea unei plecări precipitate din Algeria.
Deviza adoptată de către algerienii musulmani din FLN a fost simplă: „Valiza sau coşciugul“1. Dacă 150.00 de europeni deja părăsiseră Algeria înaintea anului 1962, în doar câteva luni, din martie până în septembrie, alţi 650.000 de oameni s-au îndreptat către cheiurile porturilor în aşteptarea unei posibilităţi de traversare a Mării Mediterane, în direcţia Franţei. Înţeleaptă, marea majoritate a comunităţii evreieşti sefarde din Algeria a ales să urmeze acelaşi drum, o minoritate hotărându-se să se repatrieze în Israel. În septembrie 1962, oraşe precum Oran, Bone sau Sidi-bel-Abbes erau pe jumătate pustii, administraţia, justiţia, sistemul educaţional, mare parte din activităţile comerciale, siguranţa publică încetând să funcţioneze. Dacă unii dintre cei care şi-au părăsit precipitat locuinţele au crezut că era doar o chestiune temporară, urmând a reveni, un alt curent de opinie, încurajat de OAS, era mai realist, dându-şi seamă că plecarea era definitivă, adoptând politica pământului pârjolit (distrugându-şi proprietăţile pentru a nu le lăsa arabilor).
Autorităţile franceze au fost luate pe nepregătite, exodul în masă al pieds-noirs dovedind eşecul negocierilor de la Evian. A fost înfiinţat un secretariat de stat pentru repatriaţi şi au fost organizate tabere de refugiaţi în regiunea Provence, căci marea majoritate a exilaţilor nu aveau nici locuinţe în Franţa şi nici mijloace financiare pentru a-şi cumpăra sau închiria locuinţe în Metropolă, oferindu-le totuşi o alocaţie de reinserţie timp de 12 luni. Refugiaţii pieds-noirs din Algeria nu au fost primiţi cu braţele deschise de către o societate franceză care în trecut se folosise din plin de ei. La această atitudine a contribuit şi arma terorismului adoptată de OAS, pe care comunitatea europeană algeriană a susţinut-o, dar şi propaganda comunistă, care îi zugrăvea drept exploatatori colonialişti, burghezi imperialişti, chiar dacă trei sferturi dintre francezii din Algeria aveau venituri situate la 20% din media celor din Metropolă, cei cu adevărat bogaţi reprezentând doar 3% din populaţia pieds-noirs. Vapoarele care-i aduceau pe nefericiţii exilaţi, care-şi abandonaseră întregul avut în Algeria, erau întâmpinate în rada portului Marsilia cu pancarte ridicate de celebrul sindicat procomunist CGT: „Les pieds-noirs à la mer“ sau „Halte au péril pied-noir“. Chiar dacă nu au aruncat oamenii în mare, un sfert din bagajele refugiaţilor s-a pierdut, unele fiind jefuite de sindicaliştii zeloşi, iar altele fiind deversate direct în apă. Gaston Defferre, primarul socialist al Marsiliei şi adept al independenţei Algeriei, declara în iulie 1962: „Marsilia are 150.000 de locuitori în plus. Picioarele-negre să se readapteze altundeva“.
Amintirea acelor evenimente rămâne una traumatizantă pentru bătrânii supravieţuitori ai anului 1962. „O rană care nu s-a cicatrizat niciodată“, declara pentru Le Figaro Jean-Paul Selles, supravieţuitor. „În Franţa, mass-media refuză să ne asculte şi falsifică realitatea. Noi suntem victime, dar suntem transformaţi în vinovaţi. În Franţa se sărbătoreşte data de 19 martie 1962, în timp ce în Algeria cimitirele noastre au fost profanate“ (Jean-François Collin, fost ofiţer şi membru al OAS). Celebră rămâne fraza lui Albert Camus, probabil cel mai faimos nativ pieds-noirs, născut la 7 noiembrie 1913 la Mondovi, în departamentul Constantine (acţiunea mai multor cărţi scrise de marele autor francez, precum L’Etranger, 1942, sau La Peste, 1947, se derulează în Algeria franceză, la Oran), care rostea la Stockholm, după ce i se decernase Premiul Nobel pentru Literatură, în 1957: „Dacă ar trebui să aleg între dreptate şi mama mea, aş continua s-o aleg pe mama“. Privind retrospectiv această sângeroasă perioadă din istoria Franţei şi, mai ales, a Algeriei, se poate ridica întrebarea: i-a fost mult mai bine statului independent algerian fără acea minoritate întreprinzătoare de pieds-noirs? (Aceeaşi aserţiune se poate face şi în cazul României: am trăit mai bine fără saşi şi evrei?) Convieţuirea în pace a unor comunităţi diverse (atât din punct de vedere etnic, cât şi religios) constituie forţa unei ţări, şi nu slăbiciunea ei (cel mai frapant caz fiind cel al Statelor Unite).
1. „La valise ou le cercueil“.
