De același autor
Ducem o acută lipsă de gesturi tandre prin care cei care deţin marea putere în cultura românească decid să găsească, să încurajeze şi să promoveze tineri.
În vara anului 2000 tocmai ieşisem de pe băncile Facultăţii de Istorie când am fost îndeajuns de norocos pentru a primi o mică bursă la una dintre numeroasele şcoli populare daneze, The International People’s College, din Helsingor. Spre deosebire de altele, aceasta se adresa nu numai danezilor, ci încerca să reunească mai multe naţionalităţi din întreaga lume, fiind susţinută intens şi de către DANIDA, Ministerul de Externe al Guvernului Reginei Danemarcei. După două luni de studiu intens în frumosul oraş de pe malul Mării Baltice, am cunoscut mulţi oameni simpatici, dar şi destui nesăraţi, evident.
Dintre cei simpatici, unul mi-a rămas întipărit puternic în memorie. Este vorba despre Max Lawson, durduliul profesor australian de World Literature, care, ieşind la pensie în New South Wales, a preferat să-şi continue activitatea, e drept, la un nivel inferior, tocmai în Danemarca. Îşi ţinea orele de curs în casa pe care direcţiunea instituţiei i-a pus-o la dispoziţie, la doar 10 metri de corpul central al campusului. Ne servea invariabil cu ceai negru australian, la fel de tare precum un ness concentrat. Orele se rezumau la lecturarea unor pasaje din câteva cărţi pe care el ni le multiplica şi distribuia gratuit. Comentam împreună pasajele într-o atmosfera plină de umor şi bună dispoziţie. După două luni de astfel de cursuri, ne-a invitat să facem o plimbare până la casa memorială a unei scriitoare daneze care se afla în apropiere, o anume Karen Blixen.
După ce am vizitat casa memorială, ne-am odihnit preţ de câteva zeci de minute într-un mic local, aflat la parter. Fiecare a comandat câte ceva, cei mai mulţi cafele sobre şi scumpe, în timp ce eu şi Max ne-am aventurat în a savura un schnaps bine alcoolizat (prima şi singura oară când am băut acest lichid oribil). Ne-am înapoiat în campus tot cu autobuzul, la timp pentru a lua cina. În a doua parte a semestrului am putut alege din bogata ofertă de cursuri a instituţiei şi un curs despre Karen Blixen, susţinut de Max, care, pesemne, se specializase şi în opera ei. Am ales fără să clipesc. Din nefericire, cursul nu a fost prea bine primit de ceilalţi colegi ai mei, care nu prea au dat năvală să se înscrie. Îl ştiau pe Max că te punea să citeşti înaintea orei, pentru a putea comenta, or, acest fapt indispunea. Se dorea mai degrabă distracţie la maximum! Max mi-a comunicat cu părere de rău că nu va mai ţine cursul. În ciuda acestui fapt, la final, directorul Institutului mi-a trecut pe diploma de absolvire şi acest curs. O altă dovadă de corectitudine exemplară daneză. La scurt timp după vizita la casa memorială Karen Blixen, am primit de acasă o scrisoare din care aflam de lansarea unui concurs.
Lungile seri daneze de noiembrie sunt propice introspecţiilor filosofice, dar şi băutului industrial, iar hoardele de suedezi care treceau cu bacul din Helsingborg în Helsingor, orăşelul făcut celebru de Shakespeare şi al lui Hamlet, pentru a achiziţiona lăzi de bere mai ieftină decât în Suedia, o dovedea din plin. Îi admiram în dimineţile de sâmbătă. Într-o astfel de seară, care începe undeva pe la ora 3 după-masa, m-am apucat şi eu să scriu un lung eseu despre o tematică generoasă şi geopolitică, emigrarea tineretului românesc, una dintre temele obsesive şi constante de dezbatere din România după douăzeci şi unu de ani şi care se desfăşoară mai degrabă în nota noastră tipic mioritică, cu lamentări lacrimogene. Fundaţia „Gheorghe Ursu“ a avut notabila iniţiativă de a organiza astfel de concursuri inspirate, oferind o temă de interogaţie şi reflecţie tinerilor în căutarea veşnicii recunoaşteri, dar şi a unui bun motiv de dezvăluire. Mă rog, tinerii de pe vremea mea nu mai sunt tinerii de acum, dar aceasta-i o altă poveste.
În Danemarca mă plictiseam, aşa că informaţia despre această minge ridicată la fileu nu m-a lăsat indiferent. M-am aruncat asupra tastaturii cu furie, aveam multe puncte de vedere inoxidabile pe care le doream transmise, iar dialogul acesta, mai mult cu mine însumi, s-a concretizat în aproape zece pagini tehnoredactate, am scris direct la calculator, ceea ce nu mi se întâmplase până să ajung în Danemarca, fără diacritice, fără aliniate şi spaţii, astfel încât şi acum mă mir că cineva a avut răbdarea să le citească. Lăsăm la o parte ideile concentrate care dospeau a revoltă asumată, tipică vârstei, perfect explicabilă şi normală! Care sunt tinerii care, într-o măsură mai mare sau mai mică, nu vor să dărâme lumea pentru a o reconstitui conform propriilor scenarii utopice? Am pus plicul gros la poşta din Helsingor nu înainte de a lipi trei timbre de două kronner cu profilul reginei Regatului.
Spre sfârşitul lunii decembrie, m-am întors fără nici un chef în ţară, cu gândul la alte escapade şi burse occidentale, trăind cu speranţa că ele pot pica din cer precum o face aversa furioasă de vară. O vecină binevoitoare mi-a tulburat liniştea, anunţându-mă că fusese sunată de cineva de la redacţia revistei 22 aflat în căutarea unui anume Codruţ Constantinescu. Era vorba despre un concurs. Am fost uimit: acel plic ajunsese totuşi la destinaţie şi, chiar dacă mi s-a comunicat că grupul ţintă căruia i se adresa concursul era format din liceenii din întreaga ţară (detaliu care mi-ar fi tăiat din start orice chef de a participa, căci cine se angrenează într-o competiţie ştiind încă de la bun început că nu are nici cea mai mică şansă de a câştiga? – ea subzistă în inconştientul oricărui aspirant, indiferent cât de mult încearcă acesta să se convingă de inutilitatea şi zădărnicia demersului, pentru a se proteja de durerea eşecului), eram invitat să iau parte la ceremonia de decernare a premiilor acelor liceeni care fuseseră desemnaţi câştigători.
Ceremonia a avut loc în ziua de 10 ianuarie 2001 la sediul Grupului pentru Dialog Social. Lume multă, părinţi care-şi însoţeau mândri odraslele, personalităţi culturale a căror simplă prezenţă mă intimida (oare tinerii de azi mai au fiorul de a fi în aceeaşi încăpere cu un Horia-Roman Patapievici, cu Andrei Pleşu, cu Mihai Şora, cu Neagu Djuvara sau cu vreo altă personalitate culturală? Nu ştiu. În mod sigur, sunt înnebuniţi dacă se regăsesc în augusta prezenţa a unor persoanje precum Alex Velea, Moga sau CeReBeL!). Cel care a prezidat decernarea premiilor a fost chiar Mihai Şora, ţin bine minte, căci dânsul mi-a oferit un premiu de consolare, două cărţi (îmi e imposibil să precizez titlul lor, s-au rătăcit undeva prin bibliotecă), dar, cel mai important, a remarcat zbaterile mele publicistice de la pagina a doua, cea a cititorilor, din revista 22 şi Dilema (care încă nu era Veche), şi, înainte de a-mi strânge mâna, a rostit cuvintele care mi-au rămas întipărite în memorie: „iată, un tânăr de care vom mai auzi“. Ştiu că memoria îţi poate juca destule feste şi poate rescrie chiar propriul tău trecut, ca să nu mai vorbim de trecutul tău în raport cu alţii, însă bucuria acelor cuvinte nu s-a stins.
După modesta şi insignifianta mea părere, ducem o acută lipsă de gesturi tandre prin care cei care deţin marea putere în cultura românească, taie şi spânzură, decid să găsească, să încurajeze şi să promoveze juniorii, tineri care, nefiind neapărat genii şi nedând semne de genialitate galopantă, neolimpicii români, au potenţial de gândire normală a culturii. Ce i-ar costa să rostească mai des cuvinte frumoase la adresa unor tineri începători într-ale culturii? Cât din timpul lor s-ar irosi dacă ar lua de mână debutanţi şi i-ar îndrepta către drumul marii culturi, fără a cădea în capcana facilă de a recruta viitori lăudaci ai propriei opere? Unul dintre obstacolele identificate îl reprezintă orgoliul acestora. Se aşteaptă mai degrabă la tămâieri, laude, proslăviri, identificări şi mai puţin la mâini întinse. Cred că şi culturii i se aplică aceeaşi regulă ca altor sectoare ale unei societăţi: atunci când ai reuşit în acel domeniu de o manieră categorică, creştineşte şi uman ar fi să întorci o parte din prea plinul tău celor lăsaţi în urmă, în marele cartier al anonimatului. Geniul lui Noica a constat şi în această grijă pentru antrenamentul tinerilor cu potenţial, în conceptul de paidea. Câte dintre gesturile lui în raport cu regimul comunist nu se explică tocmai prin această dorinţă aparent naivă! Departe de mine credinţa că prin înmulţirea unor astfel de gesturi tandre şi, neapărat, dezinteresate, media de promovabilitate la bacalaureat ar creşte exponenţial, însă, în mod sigur, culturii (dar şi limbii române!) i-ar merge mai bine, ar avea un viitor, s-ar desţeleni locuri care acum sunt sufocate cu bălării.
S-ar crea sau s-ar înmulţi, precum e cazul în cadrul fisiunii atomice, acea masă de dependenţi de actul cultural care ar permite supravieţuirea şi concentrarea în exclusivitate asupra actului creator, căci cultura, indiferent de ramură, nu ar mai sta la mila autorităţilor sau a sponsorilor mai mult sau mai puţin generoşi, ci ar vinde, deci, ar fi perfect integrată în economia de piaţă. Poate că acolo unde vom merge cu siguranţă toţi, acel Cineva ne va judeca şi după numărul, calitatea şi sinceritatea cuvintelor frumoase pe care
le-am rostit despre semenii noştri. Punctajul ar trebui diminuat când este vorba despre soţi / soţii, iubiţi / iubite, copii şi părinţi, căci, în mod teoretic cel puţin, ţine de domeniul naturalului să ne vorbim frumos, de bine, persoanele apropiate, chiar dacă uneori, dacă facem greşeala de a ne uita pe la ştiri (nu numai cele de la ora 5 după-amiaza), ajungem să credem contrariul. În agenda roşie care-mi găzduia jurnalul din anul 2001 îmi scriam, pe prima pagină, un citat din C.G. Jung, care, cred, se potrivea de minune cu întâmplarea, singulară, care m-a dus pe mine, un necunoscut, să strâng mâna domnului Mihai Şora. „Oricât de izolat şi singur te-ai simţi, dacă-ţi îndeplineşti lucrarea cu fidelitate şi grijă, prieteni neştiuţi vor veni să te caute.“ //
