Să nu uităm chiar atât de repede ce este Uniunea Europeană!

Codrut Constantinescu 05.02.2013

De același autor

Dacă eşti eurosceptic trebuie să găseşti argumente şi să răspunzi la o întrebare simplă, cu argumente factuale, uşor de cuantificat: i-ar fi mai bine României în afara Uniunii?

Opiniile euroscepticilor sunt formulate de cele mai multe ori plecând de la afecte şi emoţii care sunt iraţionale, de genul „nu-mi place de el pentru că nu-mi place de moaca lui“. Euroscep­ti­cis­mul sau chiar eurofobia din România din ultimul timp a început să se solidifice din vara vrajbei noastre de anul trecut, când Comisia Europeană a intervenit în micile noastre sfade in­ter­ne, sfârşite, atât de tipic ro­mânesc, în pură coadă de peşte. Automat, pentru unii comentatori şi ziarişti, Bru­xellesul a devenit echivalentul Înaltei Porţi, la care se închinau domnitorii români.

Comparaţia aceasta este mai mult decât puerilă şi nu stă în pi­cioare la nicio analiză echilibrată şi imparţială. În primul rând, Ţările Române nu au dorit din tot sufletul să se integreze în Imperiul Oto­man. Uneori, chiar s-au împotrivit acestui proces istoric, cu mai mult sau mai puţin succes. Mai degrabă, a doua variantă. Se uită că, în perioada fanariotă, Înalta Poar­tă (pseudo-Bruxellesul de atunci, în aceas­tă logică viciată) impunea direct dom­ni­torii în cele două principate, care dom­nitori cumpărau tronurile cu sume colo­sale, pe care şi le scoteau rapid într-un an sau doi, cât le permitea Poarta şi con­cu­renţa, din exploatarea fără milă a ţării. În schimb, aderarea la UE a fost prioritatea numărul unu a mai multor guverne ro­mâ­neşti postdecembriste, chiar şi a celui con­dus de Adrian Năstase în perioada 2000-2004, când s-a luptat şi lucrat mult în acest domeniu. Nu fără folos. Total atipic ro­mânilor, procesul a fost continaut şi du­pă 2004, ceea ce înseamnă că aceasta a fost una dintre direcţiile majore ale po­li­ticii româneşti după 1989 şi după atin­gerea obiectivului NATO.

Însă dezamăgirea şi duplicitatea româ­neas­că se insinuează rapid. Odată cu sacii în că­ruţă, am crezut că treaba e rezolvată. Am mai bifat o chestie, putem sta liniştiţi, când, în mod logic, aderarea la UE re­pre­zenta primul pas către un masiv efort de accelerare a progresului societăţii ro­mâ­neşti prin reducerea decalajelor (care, poa­te am uitat, în 1990 erau uriaşe!) dintre ţara noastră şi statele occidentale. Se uită uşor faptul că progresul economic (creş­terea economică) înregistrat de România a avut o singură mare cauză: gravitarea pe lângă (până în 2007) şi în (după) Uniunea Europeană. Fără blestemata de UE, Ro­mâ­nia ar fi fost mult mai subdezvoltată chiar decât este acum. Ştim, ni se pare că şi acum stăm prost, însă nu stăm atât de prost cum am fi stat, dacă ne-am fi închis într-o lume a noastră unică şi irepetabilă, în care am fi depănat fantasme cu dom­ni­tori care se supuneau Înaltei Porţi. Am ui­tat cozile uriaşe care se formau la am­ba­sadele statelor din Uniunea Europeană pen­tru a obţine celebra viză Schengen? Am uitat cât de mult ne doream să fim cetăţeni cu normă întreagă, comunitari-europeni? Cei care declamă naţionalismul românesc nu simt niciun fior de mândrie atunci când în aeroporturile Europei se pot îndrepta către ghişeele pentru EU ci­ti­zens? Sau poate că această normalitate deja i-a scârbit şi, pentru a nu mai fi în aceeaşi barcă cu dictatoarea nemţoaică, ar fi gata s-o părăsească? Ce să mai vorbim despre mi­liardele de euro pe care ce­tăţenii români i-au trimis în ţară şi care au contribuit atât de mult la creşterile economice pe care le-am avut, căci au încurajat di­rect consumul, unul dintre motoarele creşterii eco­no­mice (a se studia cazul ame­rican)? Cum putem să ne gândim la o asemenea comparaţie, când Ro­mânia este suprareprezentată în toate structurile Uniunii Europene, criteriile de stabilire a reprezentării fiind formate din populaţie şi suprafaţă şi în niciun caz de PIB sau competitivitate? Când toate docu­mentele UE sunt traduse în limba română, una dintre cele 23 de limbi oficiale ale UE, când România, printr-un miracol nego­ciat, a desemnat comisarul pentru Agri­cultură, cel mai important portofoliu al Co­misiei? Când avem alegeri europene şi trimitem 33 de europarlamentari (două so­ţii de şefi de partide şi o fiică de preşe­dinte)? S-a auzit de dreptul de veto pe care fiecare ţară îl are?

 

Banii europeni nu se distribuie aşa cum am fi dorit noi, cu sacul, oricui vrea şi se simte în stare să-l care de la Autorităţile de Management. Rata de absorbţie a de­venit noua obsesie naţională şi, cum po­porul este obişnuit mai degrabă cu di­vor­ţurile celebrităţilor, căci mass-media tră­iesc şi dezvoltă o adevărată cancaniadă (după modelul „regretatei“ Daciade), se preia ca pojarul cifra de 10% rată de ab­sorbţie, celelalte informaţii fiind consi­de­rate irelevante pentru un public prea pu­ţin obişnuit să gândească, să scormonească după informaţii reale şi veridice. Com­plexe. Care sunt pe toate gardurile, cu con­diţia să le citeşti. Să le ceri. Pentru a sim­plifica la maximum, subliniem că Ro­mânia beneficiază în perioada 2007-2013 atât de Fondurile Structurale (FEDR, FSE, FC), cât şi de cele alocate agriculturii, fi­nanţate printr-un balaur înfricoşător nu­mit Fondul European Agricol şi pentru Dez­voltare Rurală (FEADR). În cadrul Fondurilor Structurale, până la data de 11 ianuarie 2013, fuseseră depuse un număr impresionant de proiecte, 36.077, care im­plică sute de mii de beneficiari direcţi sau indirecţi. Evident, nişte naivi eurosceptici, adepţi ai autarhiei economice. Au fost sem­nate 9.250 de proiecte, plăţile interne efec­tuate de autorităţile române ridicându-se la 22,24% din alocarea de aproximativ 20 de miliarde de euro. Ceea ce se vântură pe toate drumurile este cifra plăţilor de la Co­misia Europeană, de numai 11,47%. Deo­camdată, căci aceste plăţi în mod sigur vor creşte în următorii trei ani, până la sfâr­şitul anului 2015. Multe miliarde de euro. Pentru a simplifica, să dăm un exem­plu facil: vreau să-mi cumpăr o bicicletă care costă 1.000 de lei, iar cineva (UE) îmi oferă mai mult de jumătate din sumă gra­tuit (se poate ajunge până la 800-900 de lei). Fac o afacere bună? Merită şi din punct de vedere financiar să fii mai de­grabă în UE decât în afara ei, aşa, cam ca un mic Belarus? Cum stăm în agricultură, mai ales că ştim cam ce făceau domnitorii noştri războinici atunci când turcii tre­ceau Dunărea? Dădeau foc la recolte. Fa­cem la fel şi cu Comisia Europeană? Agen­ţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit (APDRP) şi Agenţia de Plăţi şi In­tervenţii pentru Agricultură (APIA) au efec­tuat plăţi din PNDR în valoare de 4,12 miliarde de euro. România a primit prin Pro­gramul Naţional de Dezvolta­re Rurală (PNDR) 8,1 miliarde de euro bani euro­peni, bani ce pot fi cheltuiţi până în 2015. În prezent, gradul de contractare pentru PNDR depăşeşte 70%. Altă ştire recentă care denotă ignoranţa şi viclenia euro­fobiei: APIA a informat că, în perioada 17–18 ianuarie 2013, a plătit suma de 1,28 de miliarde de lei (297,28 milioane de euro), pentru un număr de 329.190 de fer­mieri.

Dacă eşti eurosceptic sau chiar comunitarofob (!) trebuie să gă­seşti argumente şi să răs­punzi la o întrebare simplă, cu argu­mente factuale, uşor de cuan­tificat: i-ar fi mai bine României în afara Uniunii? Nici liderii politici importanţi nu au curajul să-şi pună cu adevărat această întrebare majoră şi, cu atât mai puţin, să şi-o asume explicit. Uniunea Europeană este atât de diabolică, atât de ase­mă­nă­toare cu Uniunea Otomană sau cu cea So­vietică, încât prin Tratatul de la Lisabona se prevede că un stat poate ieşi în mod liber, dacă şi când doreşte, din UE. Însuşi premierul britanic, David Cameron, prins între puternica tabără eurosceptică din Partidul Conservator aflat (încă) la gu­ver­nare şi realitatea funcţională, se codeşte, dă din colţ în colţ în a-şi asuma o decizie clară. Acasă spune că va organiza re­fe­rendum privind viitorul relaţiilor Marii Bri­tanii cu şi în Uniunea Europeană, în timp ce pe la Bruxelles dă asigurări că este adeptul Pieţei Libere. Cunoaştem bine acest limbaj duplicitar care se află în ar­senalul oamenilor politici, însă care la ni­vel european nu este gustat. Ne-a obligat cineva, până la urmă, să intrăm în UE? Pu­tem invoca acest pueril argument: dom’le, dar nu am ştiut că e aşa? Atunci când intri în casa unui om, nu trebuie să-i respecţi regulile, să ai o minimă decenţă? Ştim, noi avem o imensă problemă cu acest lu­cru, pentru noi regulile sunt flexibile, pot fi schimbate oricum şi oricând. În plus, ideea de suveranitate naţională, sacro­sanc­tă în continuare pentru unii, nu mai are ni­cio relevanţă, căci ea se împarte. S-a gre­şit clubul.

Poate că unul dintre motivele pen­tru care amnezia a luat loc eurofiliei şi în România constă în faptul că Europa (cât de cât) Unită a fost opera unor oameni de stat (dar nu numai) care au cunoscut direct sau indirect ororile celui de-al doi­lea război mondial, acţionând în con­secinţă în anii ‘50, ‘60 sau chiar ‘70. Poate că atunci când unii şi alţii nu mai pri­di­desc criticând UE îşi pot pune şi în­tre­barea: dar de ce a rezistat atât? A rezistat şi o va face în continuare, pentru că nenu­măratele tentative ale unei singure puteri europene de a se impune asupra întregului continent prin forţă au eşuat în foarte mult sânge. Aşa că soluţia logică a fost ne­gocierea. Eurofobia actuală care bântuie în­tregul continent are puţine elemente ca­re să o poată susţine. Frustrarea se poate înţelege, dar trebuie combătută, căci ea nu duce la nimic bun. Se spune că biro­craţia europeană nu este aleasă de nimeni, ca şi cum celelalte birocraţii ale tuturor sta­telor europene sunt elective, în urma unor campanii electorale democratice. Bi­ro­craţia europeană asigură cât de cât un echilibru şi o stabilitate transnaţională şi transpartinică. Poate că este prea nu­me­roasă, poate că este prea bine plătită, cu toate că şi acest argument este unul cu do­uă tăişuri. Un salariu bun ar putea atrage oameni de valoare, care altfel s-ar duce ra­pid în sistemul privat. E rău să se încu­ra­jeze meritocraţia? O altă critică rizibilă es­te faptul că instituţiile europene sunt rup­te de realităţile europene, unul dintre cele mai ciudate şi false argumente, căci ştim bine intensul efort al UE de a comunica pe toate palierele posibile, sutele şi miile de cărţi, broşuri, spoturi, conferinţe. Cei care utilizează acest pseudoargument uită că este nevoie şi de cealaltă parte care să asculte. Atunci când nu vrei să asculţi, in­terlocutorul poate să-ţi spună orice, căci tu eşti surd şi asurzit de certitudinile tale de nezdruncinat. Să nu dăm cu piciorul celui mai frumos lucru care i s-a în­tâm­plat acestei ţări, doar pentru că aparatul AgitProp de la Antena 3 ne-o cere, atunci când interesele patronului sunt ame­nin­ţate. Decât să ne văicărim, mai bine am deveni mai competitivi, mai politicoşi şi mai atenţi la nuanţe şi, de ce nu?, la ade­văratul nostru interes naţional. Atenţie: uitarea poate naşte monştri! //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22