`Patrioții de serviciu` la atac. Din nou despre Arhivele Naționale ale României

Dorin Dobrincu 05.11.2013

De același autor

România pare să fi redevenit de la o vreme încoace un spațiu al confuziei. Indivizi certați cu legea, cu morala comună, cu bunul simț dau lecții oricui și oriunde, fără niciun fel de menajamente.Vremea lor, care părea apusă, s-a reîntors în forță. Orice om rațional se află în dilemă dacă să răspundă sau nu atacurilor imunde. Un rege-filosof spunea cândva: „Nu răspunde nebunului după nebunia lui, ca să nu semeni şi tu cu el. Răspunde însă nebunului după nebunia lui, ca să nu se creadă înţelept“. (Proverbe, 26: 4-5)

În numărul pe luna octombrie 2013 al re­vistei Clipa, Ioan Scurtu a publicat un ar­ticol intitulat Locul şi rolul Arhivelor Na­ţionale în sistemul instituţional al Ro­mâ­niei. După ce în prima parte își prezintă realizările din vremea în care s-a aflat în fruntea acestei instituții (1991-1996), în cea de-a doua parte, mult mai extinsă, se ocupă de perioada 2007-2012 a aceleiași ins­tituții, ani în care responsabilitatea con­ducerii mi-a aparținut și pe care el îi con­sideră „o paranteză“ în istoria instituției.

 

 

Omul, profesia și funcțiile sale (administrative)

Autorul și-a construit articolul punând în opoziție mandatul său, când ar fi prevalat spiritul „constructiv“, cu mandatul meu, pe care îl încadrează în cel al „demolării“. De altfel, Scurtu scrie despre „spiritul de­molator“ care s-ar fi manifestat în Ro­mâ­nia, aruncând în deriziune (utilizând în­tot­deauna ghilimelele) convingerile și prac­ticile democratice ale societății civile, care a încercat distanțarea explicită de regimul comunist și de practicile lui instituționale.

Ioan Scurtu utilizează o tehnică învățată bi­ne înainte de 1989: amalgamul. Aduce îm­preună fapte care nu au o legătură între ele, ba, mai mult, atribuie responsabilități cui și când nu trebuie. Pentru el, po­si­bi­li­tatea ca oamenii să fie autonomi in­te­lectual, să fie responsabili, să se implice în schimbarea instituțională din convingere nu există, considerând că, dacă i se aplică ceva lui însuși, automat se aplică tuturor.

Dar cine este Ioan Scurtu? Și mai ales cum a ajuns după 1989 să ocupe nenumărate poziții în administrația publică sau în ins­tituții care administrau cunoașterea tre­cu­tului? Explicația pentru rapida sa as­cen­si­une în postcomunism este foarte simplă: Ion Iliescu. Relația foarte apropiată cu pre­ședintele Iliescu în timpul celor trei man­date ale acestuia (1990-1992, 1992-1996, 2000-2004), strâns legat de instituțiile di­rect succesoare ale partidului-stat dina­in­te de 1989, explică în bună măsură de ce a ajuns I. Scurtu să dețină nu doar funcția amintită, ci să fie și profesor, șef de ca­tedră și decan la mai multe facultăți, pro­rector la una dintre „fabricile de di­plo­me“, director al mai multor institute de istorie (și cercetător în același timp). Nu poți să nu te întrebi, trecând în revistă toate aceste poziții, cât de serios au putut fi onorate angajamentele. În plus, pare evi­dent că nu contau conflictele de interese.

Cum se prezintă însă Ioan Scurtu dincolo de funcții, în domeniul academic? Isto­ri­cul Florin Țurcanu i-a creionat un mi­cro­portret în 2001, la scurt timp după ce acesta a fost „uns“ director al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga“ din București: „D-l Scurtu ne-a obișnuit nu doar cu o is­torie strict politică, ci cu una în care în­suși fenomenul politic este înțeles și tra­tat în cel mai îngust mod. (...) O is­torie cu surse puțin variate și insuficient supuse exercițiului critic. O istorie care pare să ignore cu totul nevoia de dialog in­telectual cu istoriografia din afara Ro­mâniei. O istorie comodă, în cele din ur­mă, și pentru cel care o scrie, și pentru cel care o citește“1. În același text, F. Țur­canu observa că I. Scurtu purta singur res­ponsabilitatea faptului că acceptase cen­zu­ra comunistă, că ignorase bibliografia de specialitate, că acceptase să scrie pe baza unor documente selectate de cei care le ad­ministrau înainte de 1989, citându-le trun­chiat. I. Scurtu scrisese cărți înainte de 1989, dar și după, care nu puteau fi uti­lizate de istoricii responsabili. Erau și au ră­mas compromisuri profesionale im­po­si­bil de trecut cu vederea.

În 2001 apărea sub semnătura lui Scurtu vo­lumul Viața cotidiană a românilor în perioada interbelică (București, Editura RAO). Numai că la puțin timp după aceea Ioana Pîrvulescu a dezvăluit în paginile Ro­mâniei literare că Scurtu îi preluase părți dintr-un articol pe care domnia sa îl pu­blicase în anul 1997 în paginile aceleiași re­viste. Scurtu nu făcea însă nici cea mai mi­că trimitere la sursă. Cum observa au­toa­rea prejudiciată: „Deşi scrie despre «via­ţa cotidiană a românilor din perioada in­terbelică», d-l Scurtu şi-a preluat stilul şi obiceiurile dintr-o perioadă mai re­cen­tă. Una care începe de pe la Eugen Bar­bu“2. Era vorba, desigur, despre plagiat.

 

Mandatul lui I. Scurtu la Arhivele Naționale

În articolul său, I. Scurtu face caz de „ma­nagementul competent“ pe care l-ar fi do­vedit la Arhivele Naționale ale României (ANR) în anii 1990. De asemenea, îl laudă pe fostul său adjunct și succesor, Corneliu Mihail Lungu, ca având o „bogată ex­pe­ri­ență“ ca arhivist și „capacități mana­ge­riale“. Într-adevăr, am putut constata și eu în 2007 cât de „bun“ era acesta din ur­mă. Arhivele se aflau încă în secolul XIX din punct de vedere al culturii ins­ti­tu­ționale, al atitudinii față de cetățean, al practicilor interne și al înzestrării. Nici vorbă de deschidere spre timpul cu care era contemporan acest om.

Există multe exemple asupra tandemului făcut de cei doi. Unul mi se pare pilduitor și merită cunoscut de opinia publică. În baza unei decizii luate de I. Scurtu și pe baza sfatului „competent“ al lui C.M. Lun­gu, numeroase fonduri istorice, din ju­de­țele aflate spre granița de Vest a României (Maramureș, Satu Mare, Bihor, Arad, Ti­miș și Cluj), totalizând aproape 2.000 de metri liniari de documente, au fost dis­locate în anul 1992 la Râmnicu-Vâlcea mai întâi, iar în 1993, în cea mai mare parte, la Alba Iulia. Oficial, s-a argumentat că urma să se intensifice activitatea de mi­cro­filmare a acestor documente (deși la Râm­nicu-Vâlcea nu existau asemenea fa­ci­li­tăți!) și să se realizeze „un exerciţiu de alar­mare pentru situaţii deosebite“. Din păcate, s-au găsit șefi în conducerea de atunci a MAI care să fie de acord cu aceas­tă acțiune. Prin urmare, multe documente au fost afectate, având în vedere condițiile în care s-a efectuat transportul între cen­trele județene amintite, dar și condițiile în parte improprii în care au fost păstrate. De asemenea, mii de persoane nu și-au p­utut recăpăta diverse drepturi pa­tri­mo­niale, iar sute de cercetători, doctoranzi, masteranzi și studenți nu și-au putut realiza lucrările pe anumite teme sau nu au avut acces la toată documentația ne­ce­sa­ră, prin interzicerea accesului timp de 15 ani la acele fonduri. Deși direcțiile ju­dețene în cauză au solicitat în mai multe rânduri restituirea documentelor şi rein­te­grarea acestora în fondurile din care pro­veneau, niciunul dintre directorii care m-au precedat în funcție nu a răspuns pozitiv solicitării. Din convingere, din neștiință, din teamă? În toamna anului 2007, am cons­tituit o comisie spre a elucida această pro­blemă și a vedea starea documentelor în ca­uză. Ținând cont și de raportul acestei co­misii, am dispus imediat trimiterea do­cumentelor în direcțiile județene de unde fuseseră mutate și repunerea lor la dis­po­ziția publicului.

Nu putem să nu amintim că înainte de 2007 a existat un sistem preferențial de ac­ces la documentele deținute de ANR. Pa­tronat de Scurtu și apoi de Lungu, accesul la unele fonduri arhivistice s-a făcut aproa­pe exclusiv în interesul lor sau al clientelei acestora. În același timp, istoricii români sau cei străini preocupați de istoria acestui spațiu aveau un acces extrem de limitat la documente. Fără nicio îndoială, ră­mâ­ne­rea în urmă a istoriografiei românești în comparație cu alte istoriografii est-eu­ro­pene are o explicație și în piedicile ri­di­cate ani la rând în calea cercetării de oa­meni care nu puteau accepta că nu sunt stă­pânii documentelor, ci doar ad­minis­tratorii lor.

Preopinentul meu declară tranșant că în anii 2007-2012 s-ar fi urmărit, nici mai mult, nici mai puțin, decât „dezagregarea Fondului Arhivistic Național“. Printre al­tele, dă ca exemplu „scoaterea din de­po­zitele Arhivelor Naționale a unor dosare și transferarea lor la Consiliul Național pen­tru Studierea Arhivelor fostei Se­cu­ri­tăți. D-l Scurtu ignoră în mod voit exis­tența legii de funcționare a CNSAS, adop­tată de Parlamentul ales al României. Iar din punct de vedere factual, îi reamintesc că de la ANR au fost predați într-adevăr că­tre CNSAS, în baza legii, 18 metri liniari de documente din fondul Serviciului Spe­cial de Informații. Însă aceasta s-a pe­trecut în 2006, așadar, în timpul man­da­tului lui C.M. Lungu.

 

 

Date privind Arhivele Naționale în intervalul 2007-2012

Întrucât în anii 2007-2012 a existat o bună comunicare între ANR și mass-media, pre­supun că faptele sunt măcar satisfăcător cunoscute de către cei interesați. Voi re­aminti totuși câteva lucruri pe care le con­sider importante în contextul afirmațiilor nefondate și denigratoare din articolul amin­tit. Esențială a fost încercarea de schim­bare a culturii instituționale, a raportării funcționarilor unii la alții și a lor la public. Pe această linie, s-a putut pune în prac­ti­că deschiderea arhivelor, cu acces liber și egal pentru toată lumea. Acest lucru s-a fă­cut după 2007 în baza Constituţiei Ro­mâniei, a Legii 16/1996 (a Arhivelor Na­ţionale), aplicată nu împotriva, ci în fa­voa­rea cetățeanului. De asemenea, s-a avut în vedere şi Recomandarea R (2000) 13 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Eu­ropei, care privea tocmai politica euro­pea­nă a accesului la arhive. A fost poate rea­lizarea cea mai importantă din acești ani. Ea a depins de voința și de rezistența ma­na­gerului instituției, susținut cel puțin mo­ral de anumiți responsabili politici și de societatea civilă. Drept consecință, au încetat privilegiile. Pot depune mărturie sute și sute de cercetători români și stră­ini care au făcut, cu siguranță, diferența între „guvernările“ Scurtu & Lungu și man­datul meu la ANR.

O mențiune specială merită situația ar­hivelor comunismului păstrate la Arhivele Naționale. În timpul activității Comisiei Pre­zidențiale pentru Analiza Dictaturii Co­muniste din România, în 2006, au pu­tut fi consultate unele fonduri din pe­ri­oada totalitară pe care anterior cer­ce­tă­torii nu le puteau vedea, exceptându-i pe privilegiații din jurul tandemului Scurtu & Lungu. În 2007, când am preluat con­ducerea Arhivelor Naționale, invocând și precedentul amintit, am permis accesul la aceste fonduri și la multe altele tuturor cer­cetătorilor, indiferent dacă erau is­to­rici, jurnaliști, studenți sau pur și simplu oameni interesați de acest trecut atât de apropiat. „Revoluția arhivelor“ – concept inventat în Vest cu referire la ceea ce se în­tâmplase în Germania și în alte câteva țări est-europene după 1989 – devenea rea­li­ta­te și în România. Cu siguranță această des­chidere de neimaginat pentru spiritele ob­tuze este una dintre motivațiile atacului fos­tului consilier prezidențial.

Ioan Scurtu amintește că ANR au trecut în 2009 și 2011 prin schimbări organizatorice, pierzând numeroase posturi. Ceea ce elu­dează d-l Scurtu cu rea intenție este că, în 2009, decizia care a afectat ANR a apar­ținut ministrului de atunci (PSD) și echi­pei sale. Și a fost pusă în practică în po­fi­da argumentelor noastre, înaintate în scris sau expuse verbal în timpul ședințelor de la MAI. După cum nu s-a ținut cont de ar­gumentele noastre nici în 2011 (ministru PDL). De asemenea, ceea ce mai uită Scur­tu este că România nu a fost ocolită de cri­za economică, conștientizată public la sfâr­șitul anului 2008, iar reducerile bugetare au afectat, inevitabil, și ANR. De câtă rea-credință trebuie să dai dovadă ca să ignori aceste realități? Mai uită că restructurarea a afectat toată administrația dependentă de ministere. Sigur că au fost măsuri ne­plăcute, în parte cauzate de apartenența Ar­hivelor la un minister de „forță“, după criterii organizatorice din perioada sta­li­nistă.

Și totuși, a scăzut eficiența ANR, do­bân­dită în anii imediat anteriori? Poate ar fi mai bine și mai credibil să apelăm la datele făcute publice de noua conducere a ANR – care nu s-a dovedit defel pri­e­te­noa­să cu echipa plecată în vara anului 2012 – cu privire la cifrele mandatului meu, pe care le consider concludente. Potrivit do­cumentului Evaluarea activităților des­fă­șurate în anul 2012 de către ANR3 – pe ca­re îl folosesc în continuare –, datele evo­lu­ției personalului acestei instituții sunt ur­mătoarele: în 2007 existau pe hârtie 1.728 de posturi, însă încadrate efectiv doar 868; în 2008: 1.727/861; în 2009: 1.727/876; în 2010: 1.728/806 (de fapt, prima cifră este greșită, ANR având doar 1.180 de posturi); în 2011: 1.180/792; în 2012: 729/671. Se știe bine în administrație că multe dintre posturile aflate „în schemă“ sunt strict pe hârtie; cu atât mai mult a fost cazul după 2008, când – ca peste tot în sistemul pu­blic – nu s-au mai făcut angajări. Există de­sigur o fluctuație de personal – pen­sionări, plecări din sistem din alte motive – care nu poate fi acoperită decât prin angajări; cu o singură condiție: să existe alocații bugetare.

În privința resurselor materiale alocate, din nefericire, acestea s-au redus în acești ani, care au fost marcați, cum am văzut, și pentru România de criza economică, im­plicit de reducerea încasărilor bugetare. Ana­liza efectuată de noua echipă ma­na­gerială a ANR la începutul anului 2013 și publicată pe site-ul instituției scotea în evidență, probabil involuntar, un paradox. În vreme ce resursele umane și materiale s-au diminuat în acești 5 ani (2007-2012), rezultatele au crescut în aceeași perioadă la principalii indicatori: informare și acces la documente, preluări de fonduri de la creatori, prelucrări de documente, asis­tență de specialitate. În unele cazuri, a fost vorba chiar de o creștere spec­ta­cu­loasă. Să detaliem.

Website-ul ANR a avut în 2012 apro­xi­ma­tiv 100.000 de vizitatori, ceea ce l-a situat pe locul 23 între instituțiile publice din România. Reamintesc că acest website a fost construit în august 2007, cu pro­priile forțe ale ANR, și ridicat în timpul man­da­tului meu la nivelul recunoscut și în do­cu­mentul citat. Postarea a ne­nu­mă­rate in­for­mații de interes public, inclusiv a listelor fondurilor și colecțiilor deținute și date în cercetare, precum și a unui nu­măr foarte mare de inventare sau a altor informații de interes public a ușurat vi­zibil ac­ti­vi­tatea celor care aveau nevoie de ele.

Accesul la informațiile documentare de­ți­nute de ANR a fost unul dintre prin­ci­pa­lele câștiguri în acești ani. Din aceeași „Eva­­luare“ pe 2012 aflăm că, în 2007, ANR au înregistrat prezența la sălile de studiu (din București și din țară) a 3.589 de cercetători4; în 2008 – 11.100 cer­ce­tă­tori; în 2009 – 12.770 cercetători; în 2010 – 12.610 cercetători; în 2011 – 13.203 cer­cetători. Aceasta înseamnă că, în decursul primului an al mandatului meu, numărul cercetătorilor s-a triplat, el continuând să crească până în 2011 inclusiv. Afluxul lor s-a menținut ridicat și în 2012, când au fost 12.002 cercetători.

Creșterea numărului de cercetători a fost însoțită de sporirea numărului de unități arhivistice cercetate la sălile de studiu, a numărului de copii efectuate (cu mij­loa­ce­le instituției sau ale publicului). În această privință, dacă în 1991 se înregistrau 1.161 de fotocopii, în 1992 erau doar 744, pen­tru ca ulterior să se înregistreze o creș­tere, ajungându-se în 1996 la 10.236. Du­pă 2007, creșterea a fost exponențială, de la circa 220.000 de copii în 2006 ajun­gându-se la peste 1.250.000 în 20105.

În Raportul de activitate al ANR pe 2012 s-a scris explicit: „Accesul la documentele deţinute de ANR prin intermediul sălilor de studiu a continuat să fie (și în 2012, cum a fost începând din 2007) unul facil, mai ales din punct de vedere al efortului financiar presupus de către cercetătorii interesaţi de fotocopiere, fotografiere, dar şi de consultarea informaţiilor pu­bli­cate pe site-ul Arhivelor Naţionale6. Se putea mai clar de atât?

Conform unei situații din 2011, doar între iulie 2007-iunie 2011 ANR au dat în cercetare 1.671 de fonduri arhivistice/părţi structurale ale fondurilor/colecţii ar­hi­vis­tice, însumând peste 568.000 de unităţi arhivistice sau aproximativ circa 12.500 metri liniari de arhivă. Din „Evaluarea“ amintită aflăm, în privința controlului exer­citat de ANR la creatorii de do­cu­mente (mai ales instituții publice, dar nu numai), că în 2007 s-au efectuat 3.300 de asemenea operațiuni, în 2008 – 3.600, în 2009 – 5.262, în 2010 – 4.741, în 2011 – 5.310, în 2012 – 6.166.

ANR au depus în 2009 și au câștigat în 2010 proiectul Sistem informatic integrat pentru gestiunea serviciilor oferite clie­n­ţilor Arhivelor Naţionale, cofinanţat prin Fondul European de Dezvoltare Regio­na­lă. Este vorba, așadar, de fonduri ne­ram­bursabile. În total, valoarea acestui pro­iect se ridică la 26.658.760 lei. În cuvintele directorului care mi-a urmat în funcție, câștigarea acestui proiect reprezintă pen­tru ANR „o realizare istorică“, „intrarea în mileniul III“. Alte câteva proiecte în­ce­pute în timpul mandatului meu continuă la ANR (Ghidul fondurilor şi colecţiilor arhivistice referitoare la Transilvania, până la 1918/1919, în colaborare cu Ar­hi­vele din Ungaria, în baza unui document semnat în iulie 2011), așa cum au con­ti­nuat și au fost finalizate alte câteva până acum. Nu știu dacă va continua proiectul Repertoarul general al fondurilor şi co­lecţiilor deţinute de Arhivele Naţionale, care potrivit planificării ar fi trebuit fi­na­lizat la sfârșitul anului 2012.

Aceste date sunt oficiale, cuprinse în cea mai mare parte în materiale ale actualei conduceri a ANR. Dincolo de retorica bom­bastică, aceasta concluziona, la bilanțul ANR pe 2012, în care s-a referit de fapt la întreg intervalul 2007-2012, că instituția a întregistrat în 2012 „o activitate me­ri­to­rie“, chiar dacă „într-un mediu nepri­elnic“.

Confruntarea cu faptele dezvăluie ma­ni­pularea, ascunderea anumitor fapte, in­ven­tarea altora. Este cazul să accepte și d-l Scurtu, dar și alții, acest adevăr ele­mentar.

 

                              ***

 

Știam de mult că eu și preopinentul meu nu împărtășim aceleași valori, că în­țe­le­gem diferit cercetarea istorică, că uzăm de metodologii diferite, că nu frecventăm aceleași medii, că am înțeles diferit „locul și rolul“ instituțiilor și ne-am raportat altfel la ele. De aceea nu este întâmplător că textul meu oferă o altă perspectivă asu­pra realității. În același timp, nu pot să nu constat că societatea românească este în plină restaurație, unii pretinzând mo­no­polul asupra „valorilor naționale“ sau a definirii acestora. S-a întors vremea „pa­trioților de serviciu“. Cum a mai fost. Dar, ca orice tendință care implică oa­me­nii, și aceasta va trece.

 

 

1. Florin Țurcanu, Un semn al vremurilor: d-l Ioan Scurtu în fruntea Institutului „Nicolae Iorga“, accesibil la http://www.observatorcultural.ro/Un-semn-al-vremurilor-dl-Ioan-Scurtu-in-fruntea-Institutului-Nicolae-Iorga*articleID_3144-articles_details.html (consultat la 23.10.2013).

2. Ioana Pârvulescu, Necuviinţa d-lui Ioan Scurtu, accesibil la http://www.romlit.ro/necuviina_d-lui_ioan_scurtu (consultat la 23.10.2013).

3. Vezi http://www.arhivelenationale.ro/images/custom/image/serban/2013/evaluare%202012.ppt (consultat la 23.10.2013).

4. Datele pe care le aveam eu anterior erau puțin diferite cu privire la anul 2007, dar pentru unitatea comparației le păstrăm pe cele ale actualei conduceri a ANR.

5. Vezi Dorin Dobrincu, A Brief History of Romanian Archive Access since 1989, în Euxeinos, nr. 3/2012, p. 24.

6. Vezi http://www.arhivelenationale.ro/images/custom/image/serban/2013/RAPORTUL%20ANUAL%20ANR%202012%20(1).pdf (consultat la 23.10.2013).

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22