De același autor
Care este motivul pentru care mediul academic, mass-media, birocraţii, poeţii, literaţii, „creativii“, jurnaliştii şi mulţi profesori universitari şi neuniversitari au înclinaţii atât de pronunţat anticapitaliste?
Evenimentele de acum o lună şi ceva, cunoscute în istoriografia contemporană drept Marea Revoluţie din Ianuarie, ne-au confruntat cu o bulversantă listă de cazuri, pe care - în absenţa unui termen mai bun - le-am numit cazuri de psihopatologie individuală şi a mulţimilor. Oameni aparent raţionali şi decenţi au fost surprinşi ilustrându-se public cu o iraţionalitate acută întrecută doar de o iresponsabilitate pe măsură. În astfel de cazuri, simţi că dezbaterea publică are nevoie de intervenţia unei voci experte în ale psihopatologiei, un specialist în domeniu care să ne ajute să înţelegem ce s-a întâmplat. De ce oameni presupus inteligenţi şi rezonabili ajung să aibă fixaţii şi manii în chestiuni publice, făcând lucruri parcă desprinse din manuale de popularizare a teoriilor dezordinii comportamentale? Cum şi de ce ajung persoane pe care le considerai echilibrate să se comporte public în vecinătatea isteriei şi paranoiei? De ce figuri publice aparent responsabile şi care au poziţii sociale în virtutea cărora se presupune că în momente de criză vor acţiona ca voci ale raţiunii, echilibrului şi lucidităţii ajung să susţină idei şi atitudini care, oricum ai pune-o, fie se confundă cu isteria colectivă, fie o alimentează? Am simţit şi simţim în continuare nevoia ca cineva să fi scris cu profesionism câteva articole lămuritoare.
Acesta este contextul în care am deschis şi eu, ca toată lumea, cu mare speranţă, revista 22. Dacă vreun eminent intelectual occidental de origine română care se întâmplă să fie şi un distins psihiatru, dar şi un bun cunoscător al contextului românesc ar scrie ceva, aceasta te aştepţi să fie revista unde ar publica. Aşteptam deci cu mare interes o analiză venită de la o personalitate de această factură şi anvergură. Voiam, ca mii de alţi cititori, să văd la lucru un astfel de gânditor, desfăşurându-se ca adevărat maestru şi desluşindu-ne complexităţile şi paradoxele psihologice şi psihiatrice ale revoluţionarului român, ale jurnalistului propagandist, ale intelectualului prins în valurile isterice ale fervorii revoluţionare.
N-a fost să fie. Dintr-o perplexitate dăm în alta. În mod normal, în diviziunea intelectuală a muncii, intervenţia avizată şi la obiect a unor astfel de autori ar fi chiar o datorie intelectual-profesională. Dacă nu dumnealor, atunci cine să ne vorbească despre psihopatologia vieţii publice la români (la vreme de revoluţie şi nu numai)?! Iată însă că - în ceea ce-i priveşte - nu există interes faţă de temă şi fenomen. Pe de altă parte, tăcerea nu este totală. Domniile lor publică totuşi câte ceva. De pildă, comentarii socio-politice în care teoretizează pueril înrudirea structurală a bolşevismului cu neoliberalismul şi viceversa.
Şi astfel, dintr-un set de întrebări, dăm în altul: de ce intelectuali de asemenea statură se apucă să scrie articole naiv-propagandistice despre teme despre care, teoretic vorbind (să spunem cu delicateţe şi tot respectul), nu au o înţelegere nici măcar definiţională? Un mister. De ce se apucă să alimenteze confuzia publică în momente în care ar trebui să acţioneze în sens contrar, al clarificării şi lucidităţii? Mister. De ce cineva de megacalibru intelectual, odată confruntat cu o presantă temă a momentului, alege să producă propagandă stângist-progresistă anticapitalistă, când ar putea produce analize de înaltă ţinută profesională din unghiul unui domeniu în care este maestru? Iată un paradox. Şi o întrebare cu răspuns deschis.
În aşteptarea momentului în care vom avea şi răspunsuri, nu doar întrebări, să ne reorientăm atenţia spre acest fenomen identificat mai sus şi să profităm de ocazie pentru a face o recomandare bibliografică. Să ne concentrăm deci preţ de câteva momente asupra anticapitalismului instinctiv al intelectualilor, căci, într-adevăr, discuţia de faţă nu este atât despre cazuri izolate, cât despre un pattern. Altfel spus, să ne gândim la misterul a ceea ce se întâmplă cu atât de mulţi rafinaţi specialişti de vârf în domeniul lor, care imediat ce se simte în aer miros de anticapitalism, par să uite tot ce ştiu şi toate standardele intelectuale aferente, coborând imediat ştacheta la nivelul celui mai mic numitor comun al discursului stângist anticapitalist. Avem, aşadar, deja formulată o temă de sine stătătoare, a cărei relevanţă transcende cazul pe care l-am luat ca punct de plecare în discuţia de faţă.
Faptul că în Occident, în lumea capitalismului, intelectualii (definiţi în sens larg, nu doar acela de intelectuali publici) au idei şi atitudini preponderent anticapitaliste, manifestându-se sistematic şi programatic împotriva pieţei libere şi a instituţiilor şi grupurilor social-politice asociate ei, este un fapt bine cunoscut şi bine documentat. Privind comparativ cu alte grupuri sau clase sociale, intelectualii sunt o anomalie. Statistic vorbind, nu există altcineva care să dovedească atâta adversitate faţă de piaţa liberă, în aceleaşi proporţii, cu aceeaşi intensitate. Sigur, nu toţi intelectualii sunt „de stânga“. Avem şi între aceşti oameni, ce îşi câştigă existenţa din producerea şi difuziunea de idei, cuvinte şi imagini, o distribuţie variată de vederi. Totuşi, faptul rămâne: în cazul lor, distribuţia este disproporţional înclinată spre stânga politică.
Din acest punct de vedere, Estul Europei este o anomalie. Sesizând acest fapt, cititorul român va spune: „Bine, dar la noi e tocmai invers“. Într-adevăr, în Estul postcomunist, din motive intuitiv clare, intelectualii – mai ales cei publici şi de calibru - sunt cu precădere procapitalişti. Conjectura susţinută de evidenţă în ultima sută de ani este însă că, pe măsură ce o societate devine mai prosperă şi siguranţa şi calitatea vieţii sunt mai mari, cu atât anticapitalismul devine mai vizibil şi virulent în clasa intelectuală, fiind de acolo difuzat spre restul societăţii. Aşadar, avem sub ochii noştri, la noi şi în întreaga Europă de Est, un experiment istoric în plină desfăşurare. Anii trec... Noile generaţii vin din urmă... Vechile generaţii îşi reconsideră crezurile... Vom vedea dacă teza existenţei acestui trend se confirmă sau nu.
Până atunci, însă, rămâne întrebarea: de ce? Care este motivul pentru care mediul academic, mass-media, birocraţii, poeţii, literaţii, „creativii“, jurnaliştii şi mulţi profesori universitari şi neuniversitari au înclinaţii atât de pronunţat anticapitaliste? Care să fie motivul pentru care cei ce fac obiectul muncii din folosirea cuvântului scris sau vorbit şi din manipularea ideilor la mâna a doua (cum inspirat a scris Hayek) – intelectualii grosso modo – ajung să urască atât de tare capitalismul?
O întrebare fascinantă ce a generat o literatură fascinantă. De-a lungul timpului, numeroşi autori - sociologi, economişti, filosofi - au încercat să dezlege acest mister. O temă cu privire la care s-au simţit incitaţi să speculeze nume cu adevărat mari. De la Joseph Schumpeter la Raymond Boudon, de la F.A. Hayek la Robert Nozick, de la Daniel Bell la D. McCloskey, mereu şi mereu, această întrebare generează analize şi comentarii ce nu fac decât să arate cât de importantă este de fapt tema. Şi, în acelaşi timp, cât de complicată şi greu de rezolvat este.
Spaţiul nu permite o trecere în revistă, fie şi sumară, a diferitelor răspunsuri oferite de-a lungul timpului. Să creionăm doar un cadru metodologic elementar. Urmându-l pe Robert Nozick, putem distinge două tipuri de explicaţii pentru proporţia mare de intelectuali anticapitalişti. Primul tip caută să identifice un factor unic ce operează (sau a operat) doar asupra acelor intelectuali ce au ajuns să aibă idei şi mentalităţi anticapitaliste. Din clasa întreagă a intelectualilor sunt aşadar separaţi anticapitaliştii şi apoi se încearcă identificarea elementului comun acestora din urmă, dar absent la ceilalţi. Al doilea tip de explicaţie are o abordare diferită. Atenţia cade pe căutarea factorului ce operează asupra tuturor intelectualilor, pe „forţa“ ce îi împinge pe toţi intelectualii în direcţia unei mentalităţi anticapitaliste. Ideea este că fiecare este influenţat de ea. Dar dacă un intelectual anume va ajunge să aibă sau nu o mentalitate anticapitalistă depinde de celelalte forţe care acţionează asupra acestuia. Factorul ce-l împinge în acea direcţie se loveşte de alte curente contrare. Această ciocnire determină rezultatul final în fiecare caz în parte.
Altfel spus, vedem cum o întrebare generală („de ce intelectualii sunt înclinaţi să îmbrăţişeze anticapitalismul“) şi una particulară („de ce intelectualul X, o persoană inteligentă şi bine informată, ajunge să susţină anticapitalismul“) sunt intrinsec legate. Şi mai vedem cum, indiferent ce direcţie am lua, căutarea unor răspunsuri obligă la un detur printr-o interesantă literatură economică, politologică, sociologică şi istorică. Pe scurt, cei interesaţi de a-şi formula propriul răspuns atât la întrebarea generală, cât şi la cea particulară („de ce X, o persoană inteligentă şi informată ajunge să recicleze slogane anticapitaliste despre neoliberalism lăsând baltă menirea sa în diviziunea intelectuală a muncii, exact când era nevoie mai mult de expertiza sa?“), au la dispoziţie ca repere: a) un cadru de analiză şi b) o întreagă literatură de profil ale cărei argumente se organizează în bună măsură în jurul acestui cadru. De unde să începi însă?
Azi, datorită editurii Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, cititorul român are la dispoziţie o lucrare clasică a literaturii mai sus pomenite. Un volum care, în multe privinţe, este una dintre lucrările fondatoare ale domeniului. În Mentalitatea anticapitalistă, Ludwig von Mises face un adevărat tur de forţă. Concis dar comprehensiv, el identifică şi analizează elegant principalele teme ale unei discuţii care, aşa cum am văzut, a continuat neabătută cu aceeaşi relevanţă şi intensitate pe parcursul întregului secol XX, întinzându-se până în ziua de azi. Nu există o mai bună introducere în această discuţie decât cartea respectivă.
Cititorul interesat va avea bucuria să descopere singur profunzimea observaţiei şi eleganţa argumentului marelul gânditor vienez, aduse în limba română prin efortul generos şi profesionist al d-lui Gabriel Mursa. O lucrare absolut memorabilă şi, în mod cert, la sfârşitul lecturii ei, cititorul va avea sentimentul că ştie mai mult şi înţelege mai mult.
Să încheiem reamintind cititorilor miza imensă a discuţiei. De ce există un atât de mare interes pentru orientările politice ale unei pături sociale care, până la urmă, nu e nici foarte bogată, nici foarte puternică în ierarhia structurilor de putere politică? De ce ne-ar păsa de faptul că un intelectual cu o mare autoritate epistemică, odată confruntat cu o presantă temă a momentului, alege să producă propagandă anticapitalistă, atunci când ar putea produce analize de înaltă ţinută profesională din unghiul unui domeniu în care este maestru?
Motivul este simplu. Intelectualii sunt principalii agenţi prin care ideile intră în lume. Iar lumea, ne spune John Maynard Keynes, este guvernată aproape în totalitate de idei. Bune sau proaste, ideile dau direcţia şi ritmul istoriei. Oamenii practici, ce se închipuie a fi în afara oricăror influenţe intelectuale, scrie Keynes, sunt de obicei sclavii ideilor vreunui gânditor sau altul, care le domină percepţia asupra lumii, fără ca aceşti „practicieni“ să aibă cea mai mică bănuială de ce li se întâmplă. „Am convingerea“, spunea acelaşi Keynes, „că puterea intereselor personale şi de grup este mult supraestimată în raport cu cea a ideilor ce penetrează treptat şi pe nesimţite minţile oamenilor. Bineînţeles, nu imediat, dar mai devreme sau mai târziu puterea ideilor se va face simţită... până la urmă, mai devreme sau mai târziu, lumea aceasta este influenţată în bine sau rău nu de interesele personale sau de grup, ci de idei“. //
