Grigore Răduică și falsa schimbare la față a Securității

Cariera lui Grigore Răduică, responsabilul cu anchetele faimoase din Securitate la sfârșitul anilor ’60, a avut un parcurs clasic. Plecat dintr-un mediu pauper, a văzut în Partidul Comunist o oportunitate de ascensiune profesională și socială cu mijloace politice. A ocupat diferite poziții de control politic în lumea uniformelor, a trecut prin procesul de „academizare“ rezervat noii elite comuniste, ajungând să fie promovat de Nicolae Ceaușescu imediat după venirea la putere. L-a ajutat pe Ceaușescu în operațiunea de ucidere în efigie a regimului Gheorghiu-Dej. Când nu a mai fost util, a fost scos pe tușă.

Născut în 1926, într-o familie săracă din com. Ponoarele, jud. Mehedinţi, Grigore Ră­dui­că a fost nevoit de timpuriu să-şi câştige existenţa prin propriile forţe. Aşa se face că la vârsta de 15 ani a plecat la Bucureşti, unde a muncit ca ucenic şi strungar într-o fabrică. Având un dezvoltat simţ al opor­tunității politice, în toamna anului 1944 s-a înscris în UTC şi apoi în PCR, intuind că Partidul Comunist ar putea reprezenta o trambulină în cariera sa. Peste numai doi ani, el a fost scos din producţie, de­venind activist PCR pe linie de învăţământ ideologic.

Cariera militară şi-a început-o în 1948, ca ofiţer responsabil cu pregătirea ideologică a cursanţilor de la şcolile armatei şi apoi ca locţiitor politic la Academia Militară. Pe parcursul anilor 1949-1950, el a condus mai multe subcomisii de verificare a mem­brilor de partid din şcolile militare. Re­marcându-se prin fermitatea politică de care a dat dovadă în timpul acestor ve­ri­ficări, în 1950 a fost numit şef al Secţiei po­litice a Corpului 1 Armată, ajungând apoi şef al Direcţiei Politice a Regiunii a II-a Militare. A fost înaintat foarte rapid în grad, avansând, în doar patru ani, de la gradul de locotenent la cel de locotenent-colonel.

Pentru a-şi completa studiile civile, în 1959 s-a înscris la cursurile de zi ale Facultăţii de Arme Întrunite din cadrul Academiei Mi­litare Generale, pe care le-a finalizat în 1962. Nu a neglijat, în schimb, nici pre­gă­tirea ideologică, urmând Şcoala Supe­ri­oa­ră de Partid „Ştefan Gheorghiu“. După ab­sol­virea facultăţii, Răduică a fost pro­pul­sat în aparatul central al CC al PMR (1963-1968).

Macularea adversarilor

Având profilul necesar, în anul 1966 a fost numit de către Nicolae Ceauşescu în frun­tea unui colectiv de partid însărcinat cu verificarea modului în care avuseseră loc ancheta şi procesul lui Lucreţiu Pă­trăş­ca­nu. Prin scoaterea la lumină a abuzurilor înfăptuite în acest caz, Ceauşescu urmărea să-şi consolideze poziţia de conducător al partidului şi statului, lovind în pre­de­ce­sorul său, Gheorghiu-Dej, şi în vechiul to­varăş şi rival, Alexandru Drăghici, te­mu­tul şef al Ministerului Afacerilor Interne şi al Securităţii până în 1965.

Bun organizator şi oportunist tenace, Gri­gore Răduică a înţeles imediat ce se dorea de la el. În numai un an, el a reuşit să adu­ne probe concludente referitoare la im­pli­carea lui Drăghici, la ordinele lui Gheor­ghiu-Dej sau din proprie iniţiativă, în co­miterea mai multor acte represive. Ma­te­rialele scoase la iveală de Răduică au fost de­terminante în succesul amplei ope­ra­ţiuni orchestrate de Ceauşescu la Plenara din aprilie 1968, de obnubilare a memoriei lui Gheorghiu-Dej şi de eliminare politică a lui Alexandru Drăghici.

Răduică şi-a atras astfel aprecierea lui Ni­colae Ceauşescu. La aceasta, Răduică a răs­puns cu exces de zel. În timpul Plenarei CC al PCR din vara anului 1967, el a cerut luarea unor măsuri mult mai dure faţă de opozanţii regimului comunist, ar­gu­men­tând că „au fost multe cazuri când s-au luat măsuri blânde faţă de unele ele­men­te ce au săvârşit infracţiuni politice“. Cum era şi firesc, a urmat un nou salt în ca­rieră. Astfel, în februarie 1968, a fost numit prim-vicepreşedinte al Consiliului Securităţii Statului, iar în 1972 prim-ad­junct al ministrului de Interne. To­to­da­tă, a avansat şi în cariera politică, în anul 1969 fiind ales membru al CC al PCR.

Principala misiune a lui Răduică în cadrul CSS avea să fie aceea de a se implica în ges­tionarea politicii de cadre, asigurându-l pe Ceauşescu că în funcţiile de conducere se aflau doar ofiţeri fideli acestuia. Astfel, el a coordonat o amplă acţiune de des­co­perire şi expulzare din aparatul represiv a „oamenilor lui Drăghici“. Zelul lui Ră­dui­că avea să dea foarte curând roade, prin­tre cei afectaţi de activitatea lui nu­mă­rându-se chiar foşti colegi din comisia de anchetă a cazului Pătrăşcanu, ca Vasile Ne­grea şi Evghenie Tănase, trecuţi imediat în rezervă.

Farsa și salvarea aparențelor

Acţiunile lui Răduică nu s-au oprit însă doar la nivel central, ci s-au extins şi asu­pra aparatului teritorial al CSS. Astfel, ime­diat după Plenara din aprilie 1968, a fost constituit un colectiv de anchetă plasat sub conducerea sa, care trebuia să cer­ce­teze toate abuzurile şi ilegalităţile comise de Securitate în timpul lui Dej şi Drăghici. Colectivul urma să propună măsuri re­pa­ratorii, acolo unde acestea mai erau po­si­bile, şi, mai ales, să identifice făptaşii şi să indice sancţiunile juridice şi politice ce puteau fi luate împotriva acelora ce se fă­cuseră vinovaţi de încălcarea legii.

Dar operațiunea condusă de Răduică nu a fost un fel de catharsis la nivel naţional, în care Securitatea îşi recunoştea umilă cri­mele şi îşi cerea iertare de la victime, lepădând din corpul său pe cei vinovaţi. În final, totul s-a dovedit a fi o uriaşă mas­caradă, al cărei scop principal l-a cons­ti­tuit prezentarea lui Nicolae Ceauşescu cu aura unui lider reformator. În subsidiar, s-a dorit şi inducerea ideii potrivit căreia, după 1965, Securitatea îşi schimbase ra­dical profilul. De fapt, și-a schimbat doar unele metode, învățând să salveze apa­rențe mai ușor, dar rămânând o forță re­presivă brutală.

Concret, Răduică a recurs la investigarea ilegalităţilor pe care unii ofiţeri le sesi­za­seră în timpul prelucrării documentelor Ple­narei din aprilie 1968 şi, totodată, a ana­lizat plângerile celor care căzuseră vic­time exceselor organelor de represiune. Din­tre cazurile examinate de Grigore Ră­duică pot fi amintite: procesul „sabo­to­rilor“ de la Canal, crimele din coloniile de muncă (cu precădere cele de la Salcia şi Ca­pul Midia), dar şi numeroasele asasinate comise cu sânge rece în perioada de în­ce­put a regimului comunist, cum ar fi exe­cuţiile ordonate de Nicolae Briceag. Partea bună este că ne-au rămas documente foar­te prețioase din timpul acestor anchete.

Cazul Briceag arată și limitele demersului lui Răduică. Astfel, în pofida faptului că reuşise să demonstreze implicarea directă a lui Nicolae Briceag în suprimarea a cel pu­ţin 16 persoane, singura măsură pe care o propunea era aceea de a fi „informate or­ganele de partid în evidenţa cărora se găsesc“.

De altfel, această acţiune de elucidare a abuzurilor comise în timpul lui Gheor­ghiu-Dej, deşi a continuat până la în­ce­putul anilor ’70, îşi va pierde mult din am­ploare, transformându-se într-o simplă for­malitate. Cum niciunul dintre vinovaţi nu avea să fie trimis în judecată, singura măsură punitivă luată vizând trecerea în rezervă a acelora care mai erau în acti­vitate, este cât se poate de clar că scopul principal al întregii acţiuni nu a fost acela de a condamna în justiţie crimele şi abu­zurile comise în timpul lui Gheorghiu-Dej, ci a vizat doar denigrarea acestuia.

Servilismul nu asigură nemurirea

În pofida devotamentului de care dăduse dovadă, steaua lui Grigore Răduică a în­ceput să apună brusc în martie 1973, oda­tă cu izbucnirea scandalului legat de sinu­ciderea medicului personal al lui Nicolae Ceauşescu, Abraham Schechter. Se pare că acesta nu mai suportase presiunile fă­cute de Securitate pentru a-l racola ca in­formator. Răduică a fost considerat res­ponsabil indirect, înlăturarea sa rămânând doar o chestiune de timp. Cum loialitatea politică a lui Răduică era greu de pus la îndoială, i se reproșa slaba apetență pen­tru munca informativ-operativă.

Căderea în dizgraţie a lui Răduică a fost spe­culată de Nicolae Doicaru, celălalt prim-adjunct al ministrului de Interne, care urmărea să preia controlul asupra Di­recţiei de Contraspionaj, pe care o coor­dona Răduică şi să elimine, totodată, un rival din cercul intim al lui Ceauşescu. De altfel, Doicaru îl informa adeseori pe Cea­uşescu despre gravele erori pe care ofiţerii de contraspionaj le comiteau în Occident. La această opinie s-a raliat şi ministrul de Interne, Emil Bobu, care aprecia că „o ma­re parte din răspundere pentru lipsurile din concepţia de organizare şi orientare a muncii de contraspionaj îi revin tov. gen.-lt. Grigore Răduică“.

Cum rolul lui Răduică luase sfârşit, Cea­u­şescu avea să renunţe fără scrupule la unul dintre activiştii care-l slujiseră ne­condiţionat în primii ani de după pre­luarea puterii. Drept urmare, în toamna anului 1974, Grigore Răduică a fost des­tituit din conducerea MI, fiind plasat pen­tru câțiva ani la șefia Gospodăriei de Par­tid. În plus, la Congresul al XI-lea al par­tidului, a fost trecut din membru plin în membru supleant al CC. După anul 1979, când nu a mai fost reales în Comitetul Central, el a rămas fără nicio pârghie de putere în cadrul statului comunist, de­ve­nind un simplu pensionar, membru de partid.

În memoriile sale publicate după 1989, axate în special pe culisele reevaluării ca­zului Pătrăşcanu, Grigore Răduică nu a menţionat, însă, niciun cuvânt referitor la activitatea Securităţii din anii ’60-’70, ca şi cum el n-ar fi avut nicio legătură cu instituţia represivă în a cărei conducere se aflase timp de şase ani. A decedat la data de 17 iulie 2002, la Bucureşti.

ELIS PLEŞA (CNSAS)