François Fejtö (1909-2008), cronicarul Europei Centrale

La Paris, pe 2 iunie, la varsta de 98 de ani, s-a stins din viata François  Fejtö, unul dintre cei mai respectati jurnalisti si istorici, fin cunoscator al problematicii complexe a Europei Centrale. François Fejtö a fost constant interesat de evolutia situatiei din Romania, fiind un apropiat al exilului democratic romanesc, aflandu-se in relatii de prietenie cu Ghita Ionescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca si Mihnea Berindei.

Dupa 1990, François  Fejtö a urmarit cu atentie evolutia relatiilor romano-maghiare, in contextul tensiunilor de la Targu Mures. A vizitat Transilvania in 1990, atunci cand in Occident exista temerea ca Romania ar putea urma exemplul Iugoslaviei, dezintegrandu-se, de unde s-a intors convins ca relatiile romano-maghiare vor evolua pozitiv, starnind nedumerire in unele cercuri de la Budapesta. (Armand Gosu)

Istoric si ziarist

1909 - se naste intr-o familie de librari evrei; se converteste la catolicism la 16 ani;

1932 - este condamnat la un an de inchisoare pentru ca organizase un cerc de studii marxiste;

1934 -  adera la Partidul Social-Democrat;

1935 - infiinteaza, impreuna cu poetul József Attila, revista literara Szép Szo, publicatie antifascista si antistalinista; este condamnat la sase luni de inchisoare pentru un articol critic la adresa politicii progermane;

1938 - paraseste Ungaria pentru a se stabili in Franta;  in timpul celui de-al doilea razboi mondial, participa la Rezistenta;

1944-1979 - jurnalist la AFP, perioada in care a intervievat multi dintre liderii comunisti ai Europei;

1945 - conduce biroul de presa al Ambasadei maghiare de la Paris, dar demisioneaza in urma condamnarii prietenului sau din tinerete Laszlo Rajk si rupe orice legatura cu Ungaria;

1972-1984 - preda la Institutul de Stiinte Politice;

1989 - se  intoarce in tara natala pentru a participa la inmormantarea lui Imre Nagy, erou al revolutiei din 1956, un eveniment pe care-l numeste un semn de "lepadare a comunismului";

1993 - primeste Premiul Adunarii Nationale Franceze (L’Assemblée Nationale) pentru intreaga sa activitate;

2000 - primeste Premiul Ambasadorilor pentru intreaga sa activitate;

A colaborat, de asemenea, cu numeroase publicatii frantuzesti si straine, printre care: Esprit, Arguments, Contre-Point, Commentaire, Le Monde, Le Figaro, La Croix, Il Giornale, La Vanguardia, Magyar Hírlap. A fost consilier al presedintilor François Mitterrand si Jacques Chirac in timpul vizitelor in Europa de Est.

Carti publicate:  Voyage sentimental (Des Syrtes, 2001); Hongrois et Juifs (Balland, 2000);  Le passager du siècle (Hachette Littérature, 1999);  Dieu et son Juif. Essai hérétique (1961, Pierre Horay, 1997); La fin des démocraties populaires (Le Seuil, 1992-1997); Joseph II. Biographie (Quai Voltaire, 1994); Où va le temps qui passe? (Balland, 1991); Requiem pour un empire défunt (Lieu Commun, 1988); Mémoires (Calman-Levy, 1986); Le printemps tchécoslovaque 1968 (Complexe, 1999); La Tragédie hongroise (1958, Pierre Horay, 1998); Le Coup de Prague, 1948 (Le Seuil, 1976); Histoire des démocraties populaires (1952, Le Seuil).

Teoreticianul Mitteleuropei

Jurnalist si scriitor de origine ma­ghia­­ra, acest ganditor al Mitteleuropei a facut ge­neratii de cercetatori si cititori sa inte­lea­ga "cealalta Europa".

Dintr-un secol in altul, François  Fejtö  a trait, a studiat, a  analizat si a transmis to­tul despre aceasta Europa in mijlocul ca­reia s-a nascut, pe 31 august 1909, si care a trecut din epoca imperiilor la cea a di­viziunii nationalitatilor si apoi la di­vi­ziu­nea Est-Vest, pentru a se regasi intregita in mijlocul tragediei razboaielor iugoslave. Jurnalist, scriitor, istoric, filosof, François  Fejtö a facut generatii intregi sa inteleaga Europa Centrala pe care vest-europenii aveau tendinta sa nu o cunoasca sau sa o neglijeze. A murit luni, 2 iunie, la Paris. Avea 98 de ani.

François  Fejtö a fost un produs pur al Im­periului Habsburgic. Botezat Ferencz, a vazut lumina zilei in oraselul Nagyka­nisza, in sud-estul Ungariei, intr-o familie de evrei convertiti la catolicism. In timpul va­cantelor de la Fiume (Rijeka de astazi), se intalneste cu verisorii sai, care sunt croati, sloveni, italieni, austrieci. "Era un uni­vers foarte viu, plin de optimism in fata unui viitor zdrobit de razboi", avea sa spuna mai tarziu. Limba pe care o vor­beau era germana, pe care Ferencz o in­­vatase in acelasi timp cu maghiara. Ca in toate familiile bune, guvernanta era fran­tu­zoaica si l-a invatat o a treia limba.

Vestea asasinarii arhiducelui Franz Ferdinand ajunge la Fiume in iulie 1914 si familia se imprastie, prefigurand dezin­te­grarea Imperiului Austro-Ungar, care avea sa urmeze primului razboi mondial. In memoriile sale, Le passager du siècle (Hachette Littérature, 1999), Fran­çois  Fejtö revine asupra acelor ani, fara nos­talgie, dar aratand cum libera circu­la­tie a oamenilor si a limbilor permite o coa­bi­tare, desigur nabadaioasa, a nationali­ta­ti­lor. La Universitatea din Pecs, dupa raz­­boi, se amesteca inca germani, ma­ghiari, croati...

Este exclus chiar inainte sa-si ia doc­to­ratul, din cauza legaturilor sale cu Par­ti­dul Comunist clandestin si aruncat in in­­chi­soare de regimul Horthy in 1933, anul in care Hitler a venit la putere in Ger­ma­nia. Impreuna cu prietenul sau, poetul Attila Jószef, editeaza Szép Szo, o re­vis­ta politico-literara in care sunt publicati Sartre, Maritain, Mounier. Il regaseste pe Emmanuel Mounier, fondatorul persona­lis­mu­lui, dupa al doilea razboi mondial, cu oca­zia procesului Rajk.

Laszlo Rajk i-a fost prieten lui François  Fejtö din timpul studiilor. In 1949, liderul co­munistilor cehoslovaci, acuzat de tito­ism si trotkism, cade victima epurarii sta­li­nis­te.  Fejtö, care din 1938 locuia la Paris si era redactorul sef al agentiei France Presse, ii ia apararea intr-un articol pen­tru Esprit intitulat Afacerea Rajk a de­ve­nit o afacere Dreyfus internatio­na­la. Mounier il publica, dar se distan­tea­za de el intr-un editorial: "Nu avem mijloacele de a verifica toate afirmatiile autorului, dar vom publica bucurosi toa­te contestatiile temeinice". Si daca Metternich ar trai?

In anii aceia, nu trebuia sa fii "tovaras de drum" ca sa eziti sa acuzi  Uniunea So­vietica si "tarile socialismului". In 1956 François Fejtö are o experienta similara cu Jean-Paul Sartre. Acesta refuza sa ci­teasca Istoria democratiilor populare, pentru ca autorul sau scria uneori in Le Figaro. Cu toate acestea, ii incredinteaza con­ducerea unui numar special din Temps moderns despre revolutia ma­ghia­ra.

François  Fejtö, care si-a creat legaturi cu intelectuali din Est in timpul exilului, de­vine incet-incet cel mai bun specialist din Franta pe Europa Centrala, aceasta Mittel­­europa pe care o vazuse nascandu-se. Nu se va intoarce in Ungaria decat dupa caderea comunismului, pentru fune­ra­liile solemne ale lui Imre Nagy, nefe­ri­ci­tul erou din 1956. La AFP, la Stiinte Po­li­ti­ce, unde a predat, sau prin numeroasele sale lucrari istorice, a format generatii de cer­cetatori si jurnalisti pe care ii primea in­­totdeauna cu interes, atintind asupra lor ochii sai albastri, in acelasi timp scrutatori si binevoitori.

Intr-unul din numeroasele sale articole din Le Monde, François  Fejtö, care a trait intens sfarsitul Cortinei de Fier si pra­bu­sirea comunismului, se intreba: "Si daca Metternich ar trai", cum ar privi el harta Europei? Principiul fundamental este cel al legitimitatii. Astazi, aceasta nu se poate sprijini decat pe suveranitatea popu­lara si pe democratie. Si pe Fejtö, care-si dorea cu ardoare o mare con­fe­de­ratie europeana, in care toti oamenii sa-si gaseasca locul. Asta era in 1989, cu 8 zile dupa caderea Zidului Berlinului. (Adaptare dupa Daniel Vernet, Le Monde, 4 iunie 2008.)

Legatura cu o lume disparuta

M-am intalnit, acum cateva saptamani, cu Pierre Hassner (profesor de relatii in­ter­nationale si de istorie a gandirii politi­ce) la prietenul nostru Feri Fejtö pentru turul nostru de orizont obisnuit asupra si­tuatiei din Europa Centrala cu ceva in­cur­siuni in Romania sau Serbia. Gazda noastra si-a exprimat, in treacat, dezgus­tul in fata comemorarilor franco-franceze ale anului 1968. "Nu mai avem nevoie de inca o adunare pentru ‘68, ci pen­tru ‘48, vreau sa spun 1848!" Si autorul Primaverii popoarelor, publicata, iata, acum 60 de ani, adauga:  "Vechiul con­ti­nent intre natiune si democratie, Euro­pa Centrala intre Rusia si Germania, iata datele cheie pentru a intelege Eu­ro­pa contemporana".

Vorbea despre istorie cu eruditia si fa­mi­liaritatea pe care le transmitea altadata studentiilor sai de la Stiinte Politice, eru­ditia si familiaritatea celui care a tra­versat secolul: politica nu e o stiinta, angaja­men­tul intelectualului nu scuza orbirea ideo­logica, o alta idee de Europa era in joc in Budapesta in 1956, precum si in Praga in 1968. Prin el, aveam sentimentul de a fi in­­tr-o legatura cu o lume disparuta...

Cand sa stabilim programul unui coloc­viu ipotetic pe 1848, este anuntat de vizi­ta unui student maghiar care-si prega­tes­te o lucrare pe tema Feri.

"Trebuie sa-i explic astazi circum­stan­tele scrierii unei celebre poezii ale lui Attila József", precizeaza maestrul, cu privirea zburdalnica.

Poezia respectiva nu era  doar  cea mai celebra a marelui poet ungur, care i-a fost prieten apropiat in Budapesta anilor 1930, ci si cea mai apreciata in cercul lui Fran­çois  Fejtö, din care renumitul poet facea parte. (Adaptare dupa Jaques Rupnik, En contact avec un monde disparu, Le Monde, 4 iunie 2008.)

Grupaj realizat de Ana Soviany