Culianu, disidentul care studia religiile

La douăzeci de ani distanţă de la dispariţia sa, survenită la 21 mai 1991, Ioan Petru Culianu nu încetează să suscite interes. În afară de ţara-i de origine, România, unde a fost comemorat la Bucureşti pe 23 mai a.c., la Iaşi, în oraşul în care s-a născut în 1950, şi în multe alte locuri, colocvii despre el s-au mai ţinut la Oxford (21-22 mai) şi la Università Cattolica del Sacro Cuore din Milano (3 mai).

La Universitatea din Piaţa Sant’Ambrogio din Milano, Culianu şi-a petrecut patru ani fundamentali, din 1973 în 1976, cultivându-şi la şcoala lui Ugo Bianchi ideile pe care le va dezvolta ulterior în cărţile succesive, cărora li se datorează faima sa: îndeosebi Eros şi magie în Renaştere. 1484 (publicată în Franţa, la Flammarion, în 1984, şi apoi în Italia, la Il Saggiatore, în 1987) şi Gnozele dualiste ale Occidentului. Istorie şi mituri, apărută la Paris, la Plon, în 1990, tradusă în italiană la Jaca Book, cu titlul I miti dei dualismi occidentali. Dai sistemi gnostici al mondo moderno (1989).

Cine era Culianu? Viaţa şi moartea lui ne readuc la comunism şi la anii în care Europa era împărţită în două prin Cortina de Fier. Ajuns din întâmplare în Italia din România pentru a frecventa un curs de italiană la Perugia, Ioan Petru Culianu a ales Occidentul şi a cerut azil politic în Italia. Era în iulie 1972.

După câteva luni de viaţă rătăcitoare şi disperată – a trecut prin lagărul de refugiaţi de la Latina, unde până la finele anului 1989 erau strânşi cei ce fugeau din ţările Estului european şi unde a încercat chiar să se sinucidă –, generozitatea rectorului Giuseppe Lazzati şi a lui Raniero Cantalamessa, pe atunci director al Departamentului de Ştiinţe Religioase, i-a deschis porţile de la Cattolica milaneză, prin acordarea unei burse de studii care, oricât de modestă va fi fost, i-a permis în cele din urmă să aibă o perioadă de linişte. Astfel a început una dintre cele mai uimitoare aventuri intelectuale din secolul abia încheiat. La sfârşitul anului 1976, a plecat să predea în Olanda, la Groningen, iar după vreo zece ani în Statele Unite, la Chicago, adoptat de celebrul său conaţional Mircea Eliade ca propriul moştenitor şi succesor.

A scris diverse cărţi, chiar şi de proză, precum şi nenumărate eseuri de istorie şi teorie a religiilor. A ajuns astfel la o mare notorietate, obţinând laude entuziaste şi admiraţie, dar şi invidie şi critici aspre, până la amiaza zilei de 21 mai 1991.

În acea zi, cam pe la ora unu, Culianu a intrat în toaleta de la Divinity School a Universităţii din Chicago. În compartimentul alăturat, cineva s-a aplecat pe deasupra peretelui despărţitor şi i-a tras un glonte de pistol de calibru 25 în cap. O armă mică, cu care numai un profesionist putea ucide dintr-o singură împuşcătură. Aşa a murit profesorul Culianu, la 41 de ani.

Dar cine era Culianu? Provenea dintr-o familie înstărită, aparţinând celei mai de seamă burghezii intelectuale româneşti, clasa socială pe care comunismul o lovise cel mai tare, lipsind-o de tot ce poseda. Născut în 1950, a crescut printre privaţiuni, umilinţe şi dorinţe de revanşă, cu amintirea dureroasă a tatălui său, mort în singurătate. A învăţat să camufleze, să ascundă, să disimuleze ceea ce gândea. În afară de limbile străine, pe care le învăţa cu o incredibilă rapiditate, s-a dedicat studierii tradiţiilor religioase, înţelese mai cu seamă ca refugiu al spiritului, contraputeri, posibilităţi de fugă.

Când a sosit în Italia, structura sa intelectuală era deja formată, ca şi proiectele de cărţi pe care le-a publicat după aceea. Cei care l-au cunoscut pe atunci (precum autorul acestor rânduri) şi-au dat seama imediat că se aflau în faţa unui personaj ieşit din comun, a unei inteligenţe ce-i întrecea pe toţi. Era ţinut în loc de sărăcie, de singurătate, de spaima de a fi asasinat, însă în Olanda şi în Statele Unite, pe măsură ce recunoaşterea şi succesele i se înmulţeau, nesiguranţa i-a dispărut şi i-a izbucnit talentul. În mai puţin de douăzeci de ani, a parcurs un drum mai lung decât ar izbuti oricare universitar să facă într-o viaţă întreagă.

Unde ar fi ajuns? Nu vom şti niciodată. Asasinul său l-a stopat când tocmai îşi luase zborul. De aceea, problema neliniştitoare pe care o pune viaţa lui Culianu este moartea sa. De ce l-au omorât? În ce relaţie se află viaţa şi scrierile acestui om cu asasinatul său? O anchetă minuţioasă desfăşurată de ziaristul american Ted Anton (Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu, apărută în Statele Unite în 1996 şi în Italia în 2007, la Ed. Settimo Sigillo) înclină către un mobil politic.

Culianu nu s-a amestecat niciodată cu disidenţii, dar anticomunismul său era lucid, fără rabat, iar după sfârşitul regimului Ceauşescu (1989) denunţase în toate forurile internaţionale, bazat fiind pe un prestigiu de-acum consolidat şi pe posibilitatea de a accede la cele mai de seamă mass-media occidentale, ambiguităţile a ceea ce se întâmplase în ţara sa: mai curând o lovitură de palat decât o revoluţie. A scris, a vorbit, a riscat, a organizat vizita la Chicago a fostului suveran al Româ­niei, Mihai. În schimb, a primit ameninţări şi avertismente, într-atât de multe încât şi-a amânat călătoria în patrie – după fugă nu mai pusese piciorul în ţara sa – pentru care rezervase deja biletele de avion.

Stă aşadar în picioare ipoteza că decizia de a-l elimina s-ar fi putut coace în climatul tulbure al României din acea vreme, unde foştii comunişti din desfiinţata poliţie secretă, Securitatea de tristă faimă, împreună cu urmaşi ai vechii mişcări Garda de Fier, de dinainte de război, s-au coagulat în jurul poziţiilor ultranaţionaliste ale Partidului România Mare. Ipoteza este întărită de faptul că dosarul Culianu, alcătuit la vremea sa de către Securitate, astăzi consultabil, se dovedeşte a fi „curăţat“ şi lipsit de tot ceea ce ne-am fi aşteptat să găsim în el, după cum a dezvăluit Andrei Oişteanu în prestigioasa revistă 22 (16-22 mai 2006). Dar ipotezele nu sunt certitudini şi lasă deschise şi alte posibilităţi, chiar dacă mult mai puţin probabile.

Dacă astăzi vorbim din nou despre Culianu nu e deci pentru a pune iarăşi o întrebare privind adevărul, menită, ne temem, să nu mai capete răspuns, ci pentru a ne aminti de un intelectual de o extraordinară fineţe şi o nemărginită cultură, una dintre vocile cele mai originale şi solitare ale acelei lumi pestriţe şi complexe, astăzi aproape uitate, constituită din disidenţii fugiţi din universul comunist.
A fost un cercetător al fenomenului religios, dar nu s-a claustrat niciodată în „seriozitatea de cameră mortuară“ (sunt chiar cuvintele sale) a impozantei culturi academice. Rapiditatea cu care scria, intuiţiile, generalizările sale pe cât de geniale, tot pe-atât de discutabile, l-au purtat într-un zbor mai înalt decât pe majoritatea colegilor săi. Fugit dintr-o lume totalitară, nu era dispus să se resemneze cu evadările în filologia academică sau într-o cultură sterilă, frivolă. Experienţa exilului îl marcase mult mai mult decât lăsa să se vadă. România, în care îşi lăsase mama vârstnică şi o soră, i-a rămas mereu în inimă. Şi tocmai în România se ascunde probabil secretul morţii sale.

Ca pentru toţi disidenţii comunismului, impactul cu Occidentul i-a fost traumatic, cu atât mai mult cu cât a ajuns în Italia în anii în care Partidul Comunist Italian îşi atingea culmea succesului. A fost o traumă, pentru acel tânăr abia trecut de douăzeci de ani, să trebuiască să-şi dea seama că intelectualitatea era aproape toată de stânga. Trauma i s-a transformat în dispreţ, iar dispreţul i-a nutrit scepticismul, care era substratul indescifrabil al inteligenţei sale. Într-o meditaţie autobiografică publicată după moartea sa, scrisese că secretul Occidentului consta în „capacitatea lui de a uita imediat orice“. Noi, disidenţii, adăugase, nu vrem să fim fagocitaţi de Occident.

Astăzi, lumea în care a trăit el nu mai există, însă nesfârşitele suferinţe ale oamenilor aidoma lui Culianu – singurătatea, dezorientarea lor şi, în cazul lui, moartea neclară şi inexplicabilă – au devenit o parte din noi toţi, din realitatea în care trăim, din viitorul ce ne stă în faţă. Sunt o componentă de neexclus din trecutul nostru. Să încercăm să nu uităm măcar acest lucru.

L’Osservatore Romano, 27 octombrie 2011

Traducere din limba italiană de DAN PETRESCU