De același autor
Moartea demonstrantului se numeşte un basorelief în bronz, creat în anul 1971 de Alfred Hrdlicka şi expus în 1990 în faţa Operei Germane. Pe placa memorială este înscris: „La 2 iunie 1967 studentul Benno Ohnesorg a fost împuşcat de un poliţist în curtea casei de pe strada Krumme nr. 66, în Berlin, în timpul unei demonstraţii împotriva despoticului şah al Iranului. Moartea sa a fost semnalul începutului mişcării studenţeşti extraparlamentare, care manifesta împotriva exploatării şi asupririi din ţările Lumii a Treia şi pentru o democratizare radicală în propria ţară“.
Consternarea în societatea din Germania de Est şi de Vest, dar mai ales printre studenţi, era imensă. „Ohnesorg - spuse Knut Nevermann la înmormântare - a fost omorât ca fiind unul de-al nostru. Ar fi putut fi lovit oricare dintre noi.“ Împuşcarea studentului în ceafă, de la o distanţă de circa un metru şi jumătate, şi care n-a fost niciodată reconstituită în întregime a marcat într-adevăr începutul mişcării anului 1968. Ca urmare a lipsei de dovezi, poliţistul a fost achitat de acuzaţia de crimă. De acest incident a vrut să profite şi Partidul Socialist Unit German (SED), manifestându-şi de mai multe ori solidaritatea faţă de cel ucis.
Pe data de 8 iunie 1967, când sicriul era transportat pe drumul de tranzit din Berlinul de Vest către Hanovra, el era însoţit de sute de maşini, iar pe ambele margini ale autostrăzii, ca şi pe frontieră, o mulţime de oameni, delegaţii din partea întreprinderilor şi reprezentanţi ai Tineretului Liber German (FDJ) salutau convoiul. Tovarăşii din SED au declarat la unison: a fost o crimă, iar făptaşul, un delincvent. Doar câţiva nu împărtăşeau această părere. Unul dintre ei, şi anume tovarăşul Karl-Heinz Kurras, nu prea se simţea în apele lui. Făcea parte de mulţi ani din partid, de când depusese, la 15 decembrie 1962, cererea de primire în care declara, „din sinceră convingere“, că „SED-ul întruchipează, prin ţelurile sale, adevărata dorinţă de a crea o Germanie democratică“. El mai declara că „este conştient de semnificaţia acestui pas şi că îşi va pune întreaga forţă în slujba partidului“. Kurras ar fi fost dispus să lucreze în poliţia din RDG, dar acest lucru nu era cu putinţă. Tovarăşi dintre cei mai apropiaţi aveau însă încredere în el şi garantau pentru el în faţa partidului. Ca, de exemplu, austriaca Charlotte Müller, o veche comunistă, fostă internată în lagărul de concentrare din Ravenbsbrück, sau Werner Eiserbeck, amândoi bucurându-se de încredere deplină din partea statului RDG. Timpul candidaturii odată trecut, Kurras a fost primit, cu acordul Comitetului Central, ca membru în SED. Conducerea secţiei a VII-a judeţene a partidului (SED) a confirmat acest fapt şi i-a înmânat lui Kurras carnetul de membru de partid nr. 2.002.373. Biografia lui Kurras, în calitate de membru de partid, a fost şi a rămas fără pată.
Doar faptul că citea revista Der Spiegel i s-a reproşat odată, în iunie 1964. Credibilitatea şi cinstea lui însă erau considerate ca „verificate“. „Sarcinile primite şi le-a îndeplinit cu mare seriozitate. În îndeplinirea misiunilor a dovedit curaj şi a luat iniţiative corespunzătoare... ţinând cu fermitate la Republica Democrată Germană.“ Şi RDG ţinea la el. Atunci când ar fi trebuit întreruptă legătura cu agentul Kurras, pentru propria lui siguranţă, n-a fost nevoie de nicio „sancţiune de partid“. Nu este consemnată nicio mustrare sau pedeapsă. Doar atât că nu i se mai lipeau timbrele de cotizaţie în carnetul de partid. De obicei, nu era nevoie de abateri grave pentru ca cineva să fie exclus din partid. Dar împuşcarea studentului Benno Ohnesorg de către tovarăşul Kurras se pare că n-a fost un prilej suficient.
Într-adevăr, partidul îi datora mult lui Kurras, dar şi mai mult îi datora Ministerul Securităţii din RDG (MfS). La vârsta de 22 de ani, în martie 1950, Karl-Heinz Kurras începuse să lucreze pentru poliţia din Berlinul de Vest, ca maistru la inspectoratul general din Berlin-Charlottenburg. În dosarul lui este consemnat faptul că, în aprilie 1955, s-a prezentat la autorităţile din Berlinul de Est, unde şi-a exprimat dorinţa să emigreze în RDG şi să lucreze pentru poliţia de acolo. „Dorinţa lui de la bun început era să plece în sectorul de Est şi a fost nevoie de o intensă muncă de lămurire pentru a-l convinge să rămână în Vest şi să spioneze pentru Stasi, în calitate de colaborator neoficial – (IM), ceea ce până la urmă a şi făcut sub numele conspirativ de «Otto Bohl»“.
L-a convins să devină informator Fritz Redlin, care lucra la „sectorul IV“ al Securităţii est-germane, Stasi, din Berlin, acel sector care a comis un atentat cu bombă prin poştă împotriva prim-ministrului Johannes Hoffmann din landul Saarland şi care avea renumele că foloseşte metode dubioase pentru rezolvarea unor probleme. Karl-Heinz Kurras se obliga deci în scris, în data de 26 aprilie 1955, să coopereze cu Stasi, dar a continuat să lucreze la poliţia din Berlinul de Vest cu misiunea specială de a ajunge, până la urmă, la „sectorul I“, cea mai importantă subdiviziune a Stasi din Berlinul de Vest, acolo unde se adunau toate informaţiile şi datele tocmai despre Stasi, despre spionaj şi despre dezertori şi cea care colabora în acelaşi timp cu Curtea Constituţională a ţării şi cu ofiţerii de Securitate ai aliaţilor. Kurras avea, deci, o sarcină la fel de importantă ca aceea, bine cunoscută, a lui Rainer Rupp (sub numele conspirativ „Topas“) la NATO, a Gabrielei Gast („Gisela“) sau a lui Hein Felfe la BND (Serviciul Federal de Informaţii Externe). Ţelul acesta a fost parţial atins prin promovarea lui, în aprilie 1960, în rândul poliţiei criminalistice, încadrare devenită mai târziu, în ianuarie 1965, definitivă. Făcea parte acolo, în calitate de poliţist criminalist, dintr-un grup de cercetători speciali, care se ocupau cu „deconspirarea spionilor din propriile rânduri“, deci făcea parte chiar din partea cea mai „intimă “ a poliţiei.
Activitatea lui Karl-Heinz Kurras a întrecut toate aşteptările. El a dat informaţii foarte detaliate despre colegi, despre instrucţia lor, despre modul de lucru, despre schimbările la locul de muncă, despre ordinele date, despre planurile de muncă şi de intervenţie, despre activitatea aliaţilor staţionaţi în Germania, despre echipamentul la locurile de staţionare – în cele mai multe cazuri în scris şi într-o formă foarte documentată. În acelaşi timp răspundea de aducerea de probe doveditoare, ca şi de evaluarea mesajelor radiografice ale Ministerului Securităţii (mesaje A-3).
Astfel, în foarte scurt timp, Ministerul Securităţii din RDG devenea extrem de bine informat despre toate activităţile poliţiei din Berlinul de Vest îndreptate împotriva sa. Kurras a decodat documentele privind arestările spionilor, a raportat numele dezertorilor, sursele serviciului secret american, cazurile de răpire din Berlinul de Vest sau cazurile unor transfugi, ca Peter Fechter. Dădea informaţii despre codurile speciale de pe cartea de identitate şi de pe paşapoartele unor persoane din Berlinul de Vest, la fel despre cazuri de suspiciune faţă de agenţi Stasi. El a deconspirat numele informatorilor infiltraţi de către Curtea Constituţională a ţării sau de către lucrătorii ei, cât şi numele celor care au ajutat la fugi spectaculoase, cum a fost cazul construirii tunelului din strada Wollank din Berlinul de Est.
A mai primit de la Ministerul Securităţii şi misiunea de a căuta anumite persoane în documente la Oficiul Naţional de Evidenţă, în registrele de evidenţă a automobilelor, precum şi de a comunica ministerului cazuri de promovare a colegilor din poliţie, care urmau să joace un rol important în „Estul“ ţării, în caz de reunire a celor două părţi ale Germaniei.
Ceea ce Kurras era dispus să facă se poate vedea, de exemplu, din felul în care a procedat în noiembrie 1965, când a demascat un inspector al poliţiei criminaliste din Neukölln-Berlin, numele spionului Heinrich Schwarz, vechi comunist, şi al soţiei acestuia. Curiera lui nota atunci: „Bohl şKurras, n.r. ţ a spus că nu-i prea convin astfel de misiuni, prin care el contribuie la condamnarea unor oameni ce lucrau şi ei pentru RDG. I-am răspuns atunci că trebuie să-şi îndeplinească bine misiunea, chiar dacă au loc arestări, şi i-am amintit de dr. şRichardţ Sorge, care la fel a îndeplinit o misiune împotriva convingerii lui, pentru a obţine informaţii importante.“ Asta l-a convins se pare pe Kurras, pentru că mai târziu s-a consemnat că „nu mai are reţineri“ când era vorba de acţiuni similare.
Kurras a încercat înainte să prevină cuplul prin curiera comună, lucru care n-a trecut neobservat, căci soţia lui Schwartz a mărturisit adevărul. Curierei sale el i-a spus: „Materialul disponibil e foarte slab. Nu există dovezi pentru incriminare şi se speră să fie obţinute după percheziţia la domiciliu“. Kurras a primit răspunsul: „acum are posibilitatea de a-şi dovedi capacitatea.
Trebuie să facă interogatoriul conform regulamentului, chiar dacă e vorba de un vechi comunist“. Trădarea soţiei lui Schwartz l-a enervat pe Kurras. A descris interogatoriul pe care i l-a luat, folosind „înjurături urâte“. Kurras ar fi zis, conform afirmaţiei superiorului său, domnul Eiserbeck: „Daţi-mi mie, vă rog, însărcinarea, aş vrea s-o omor eu pe această trădătoare“. În altă parte se notează că, în 12 ianuarie 1967, Kurras era de părere că „astfel de trădători trebuie trataţi cu asprime“. Asemenea citate lasă să se înţeleagă că era dispus să ucidă.
Kurras şi-a pus pe frunte cununa de lauri pentru condamnarea cuplului. A fost avansat în septembrie 1966 ca înalt ofiţer de poliţie, după ce, mai înainte, fusese recompensat cu un curs de perfecţionare în cadrul grupului pentru siguranţă al Institutului Federal de Criminalistică (Bundeskriminalamt – BKA) la Bonn. Kurras părea a avea nervi de oţel. Curiera lui nota, cu ocazia predării genţii cu actele originale: „Bohl era foarte liniştit şi dădea impresia că e foarte sigur pe sine. Cu un ton glumeţ spunea: dacă am vrea, am putea lua şi întregul tezaur blindat“.
Pe măsura importanţei sale pentru Ministerul Securităţii, modalităţile de a lua legătură cu Kurras au fost mereu perfecţionate. Cu o săptămână înainte de construirea Zidului la Berlin, s-a prevăzut ca, între cele două părţi, comunicarea să continue prin radio, şi anume în fiecare duminică, spre ora 15.30, Kurras transmitea sau primea mesaje. În octombrie 1961 i s-a înmânat, pentru călătoriile sale pe teritoriul RDG, şi un buletin de identitate fals. Contactul personal cu el l-a întreţinut tovarăşa sa de partid Charlotte Müller, care i-a stat la dispoziţie în calitate de curieră sub numele conspirativ de „Lotte Schwarz“. Un loc preferat de întâlnire era cafeneaua Schleusen din Berlin-Tiergarten, numită conspirativ „Trude“.
În ianuarie 1959 şi în august 1963 i-a fost înmânat câte un miniaparat de fotografiat, marca Minox, pe care trebuia să-l ascundă în suportul de lemn pentru vasul de flori, fixat pe perete în holul apartamentului său din Berlin. În Berlinul de Est au avut loc, multă vreme, întâlniri din trei în trei luni. Scrisorile trebuiau scrise cu o cerneală secretă (metoda Helin) şi trimise la o adresă conspirativă („Centru“). Exista şi un semn de recunoaştere, o batistă, care s-a păstrat până azi între filele dosarului său. Pentru misiunile sale, Kurras a primit următoarele sume de bani: în 1955 numai 550 de mărci, în 1956, 800 mărci, iar un an mai târziu, 850 de mărci. Pe măsură ce informaţiile lui deveneau din ce în ce mai preţioase, s-a mărit şi remunerarea: în 1958 la 1.400 de mărci, în 1959 la 1.900 de mărci, în 1960 la 2.310 de mărci, în 1961 la 2.200 de mărci, iar în 1962 chiar la 2.450 de mărci. În cursul anului 1966 a primit 4.500 de mărci, iar în prima jumătate a anului 1967 i-au fost trimise 3.000 de mărci.
Se impune o întrebare: a încercat Ministerul Securităţii să profite, la 2 iunie 1967, de pe urma „slăbiciunii caracterului“ lui Kurras şi să-l îndemne să folosească arma? O dovadă scrisă în acest sens nu s-a găsit în cele 17 volume ale dosarului său, care, până în primăvara anului 1967, a fost completat la zi în mod minuţios (după aceea însă, lipsesc multe pagini). Un ordin de a ucide rămâne foarte puţin probabil. Totuşi, dosarul lasă semne de întrebare. Armele au jucat în viaţa lui Karl-Heinz Kurras un rol foarte important. Era minor când, pe timpul lui Hitler, era un fel de „funcţionar la evidenţa armelor“; din anul 1946 până în 1950, a făcut închisoare în Sachsenhausen pentru o armă păstrată din timpul războiului. Kurras era membru în conducerea Asociaţiei Poliţiştilor şi a Vânătorilor din Berlinul de Vest, unde era cunoscut ca pasionat trăgător. Ministerul Securităţii era informat „că avusese succese la tiruri sportive şi că era cunoscut de o mare parte a poliţiei din Berlinul de Vest“. Totodată, ministerul era informat că poliţistul Kurras a fost decorat drept „cel mai bun trăgător“ şi că avea o înclinaţie deosebită pentru trasul cu arma.
„Cea mai mare parte a timpului liber şi-l petrece pe poligonul de tir“, nota MfS (Ministerul Securităţii). „Şi cea mai mare parte a banilor îi cheltuieşte pentru pasiunea sa sportivă.“ Ministerul însuşi i-a înmânat la 20 iulie 1961 arma Radom nr. E 3757 (9 mm), în schimbul altei arme, iar în august 1965 i-a dat 600 de mărci, ca să-şi poată cumpăra râvnita armă de tip P38, calibru mic.
Ministerul consemna că „el foloseşte cea mai mare parte a salariului şi a banilor primiţi de la Ministerul Securităţii“ pentru „cuprinzătoarea sa colecţie de arme“ şi cheltuieşte lunar între 300-400 de mărci pentru muniţie, fapt considerat la 8 iunie 1967 drept o „slăbiciune de caracter“. Pe de o parte, e clar că agentul cu numele „Otto Bohl“ nu mai era doar unul dintre mulţii informatori neoficiali ai ministerului, ci un agent de vârf, cu talente speciale. El „este dispus“, scria MfS, „să îndeplinească orice misiune pentru minister. Are curajul şi îndrăzneala să îndeplinească şi misiuni dificile“. De oferta lui, de a „lichida“ pe cineva, se discutase deja mai de mult.
La o întâlnire, în 17 mai 1967, Kurras a informat ministerul despre intenţiile poliţiei din Berlinul de Vest privind viitoarele demonstraţii. La 1 iunie 1967 a trimis un mesaj telegrafic, următorul fiind trimis abia la 8 iunie 1967, pentru că el transmitea doar săptămânal.
În 8 şi în 9 iunie 1967, dosarul lui Kurras era minuţios analizat de către Ministerul Securităţii şi s-a constatat că el a fost întotdeauna sincer şi de încredere. Pentru moment, contactul a fost menţinut. Ministerul i-a telegrafiat: „Distrugeţi imediat materialul. Stopaţi misiunea. La sfârşitul investigaţiilor raportaţi. Considerăm întâmplarea şîmpuşcarea mortală a lui Benno Ohnesorgţ un accident foarte regretabil“. Kurras răspundea: „Am înţeles parţial – totul distrus – întâlnire la Trude“ – deci la cafeneaua din Berlin-Tiergarten – „azi – cincisprezece şiunieţ – am nevoie de bani pentru avocat“. Apoi, la data de 17 iunie 1967, la minister ajunsese o altă telegramă mai cuprinzătoare, care a fost îndepărtată din dosar. Eiserbeck nota în acele zile: „Pentru reglementarea temporară a legăturii şcu Kurrasţ se propune: 1) Legătura va fi… pentru moment, întreruptă. Din motive de siguranţă… şi pentru a menţine conspiraţia şi vigilenţa, nu se va relua deocamdată legătura!“.
Cel puţin un alt contact între minister şi Kurras mai este amintit în dosarul superiorului său. Ofiţerul Eiserbeck s-a întâlnit cu el în Berlinul de Est la 24 martie 1976. Kurras, care încă mai era poliţist, era vizibil interesat de a continua cooperarea. Eiserbeck nota: „Ministerul îşi rezervă dreptul de a hotărî dacă şi când va relua legătura. Kurras replica, la rândul lui, că nu şi-a schimbat părerea despre MfS şi că este de acord cu o nouă colaborare“. În continuare, Eiserbeck scria: „Discuţia a fost purtată într-o atmosferă de încredere reciprocă. Kurras se comporta ca şi când ultima întâlnire ar fi avut loc abia cu câteva zile în urmă“.
„Disponibilitatea unei noi colaborări cu MfS nu a fost comentată de către subsemnatul, ci doar luată la cunoştinţă.“ „Ar mai fi de adăugat că Kurras cunoştea pe de rost numărul de telefon al secţiei Ministerului Securităţii din Berlin Lichtenberg“, unde lucra Eiserbeck mai târziu, ceea ce înseamnă că înainte avuseseră loc deja alte întâlniri, care nu au fost consemnate în documente.
Eiserbeck părea interesat să continue colaborarea şi să „restabilească treptat legătura… “. În acelaşi timp, a venit vorba şi despre întâmplările din 2 iunie 1967. Rolul lui Kurras este comentat în felul următor: „Situaţia a devenit o pură întrebare existenţială, o chestiune de viaţă şi de moarte. Din această cauză a procedat el aşa. Viaţa i-a fost pusă în pericol, fiind atacat cu cuţitul de către un grup de extremişti. Kurras a spus că n-are să-şi reproşeze nimic şi nu regretă nimic. El a descris într-un mod foarte impulsiv întâmplarea respectivă. Din felul cum a descris-o şi din observaţiile făcute se poate trage concluzia că el este convins că a acţionat corect, că nu arăta nici un fel de milă şi condamna acţiunile celorlalte persoane implicate“.
Nu se poate spune că MfS se distanţase de spionul „Otto Bohl“, cu toate că nu au avut loc alte întâlniri consemnate în documente. De altfel, existau deja înainte, în interiorul MfS, îndoieli în ce priveşte relatarea evenimentului de către Kurras, cu toate că a fost găsit un martor, până azi rămas necunoscut, care reda întâmplarea în mod plauzibil, dar MfS se arătă contrariat de unele neconcordanţe în relatarea acestuia.
În orice caz, au apărut noi semne de întrebare. Orice ar dezvălui cercetările viitoare, un lucru rămâne necontestat: un membru al Partidului Socialist German şi totodată agent al Ministerului Securităţii din RDG, Karl-Heinz Kurras, l-a omorât în teritoriul vest-german pe studentul Benno Ohnesorg. Un colaborator Stasi infiltrat în poliţia din Berlinul de Vest. Cum ar fi evoluat mişcarea studenţească şi extraparlamentară care tocmai se punea în mişcare, dacă adevărul despre crima din Berlin ar fi fost cunoscut încă din iunie 1967? //
Publicat în revista Deutschland-Archiv (Arhivele Germaniei) nr. 3/2009 – Istorie contemporană.
În româneşte de MARIA HERLO şi KATHARINA KILZER
Titlul aparţine redacţiei
