Liberal sau conservator?

"Pana la aparitia socialismului, opusul conservatorismului era liberalismul." Cu aceasta fraza lapidara, Friedrich August von Hayek explica atat dispozitivul istoric al confruntarii dintre cele trei mari atitudini politice ("cele trei partide"), cat si logica lor interna de raportare. Hayek, in lucrarea la care ma refer (De ce nu sunt conservator?, in: Constitutia libertatii, trad. rom., Iasi: Institutul European, 1998, pp. 404-416; 541-543), incearca sa explice de ce, in ciuda faptului ca era adeseori numit conservator, el nu se considera a fi deloc unul. As dori sa arat in acest articol doua lucruri: intai, ca pozitiile conservatoare, liberala si socialista depind nu de criterii politice, ci de modul in care omul politic isi construieste pozitia fata de ideea de traditie (orice ar insemna aceasta, la un moment dat); in al doilea rand, ca oricine asuma azi o pozitie de principiu liberala nu o poate face decat de pe pozitii conservatoare (in termeni politici, daca liberalismul in statu nascendi a fost inevitabil de stanga, liberalismul in statu maturescendi este cu necesitate de dreapta, si anume conservator).

Argumentele lui Hayek

Argumentul lui Hayek impotriva conservatorismului decurge din pozitia sa de respingere inconditionata a ideii socialiste. Socialismul s-a impus azi peste tot, falsificand toate vechile doctrine politice. In Statele Unite, de pilda, cuvantul liberal a ajuns sa desemneze pozitia socialista ori progresista - ceea ce, potrivit vorbirii curente, este perceput ca fiind cam acelasi lucru. Premisa rationamentului lui Hayek este ca socialismul a devenit orizontul inconturnabil al tuturor schimbarilor politice contemporane. Ca opozitie fata de orice schimbare radicala, sustine Hayek, conservatorismul adopta o pozitie cat se poate de legitima. Opozitia fata de socialism, altfel spus, este corecta. Dar, afirma Hayek, socialismul nu poate fi combatut in mod eficient prin conservatorism. De ce? Deoarece doar a te opune unui lucru nu te imunizeaza fata de logica functionarii lui. Cel mai adesea, penser contre c'est penser comme. Astfel ca, sustine Hayek, conservatorul va fi mereu la remorca initiativei socialiste, care azi este cea mai puternica, iar bagajul sau de idei nu va putea reprezenta altceva decat o varianta blanda a prejudecatilor socialiste comune epocii. Fiind un fel de "Gica-contra" al pozitiei celui mai tare, conservatorul se va colora intotdeauna de culoarea acestuia - va avea paloarea culorii pe care o detesta. Argumentul lui Hayek este ca, prin logica opozitiei sale fata de schimbarea cea mai proasta, conservatorul se va comporta fata de socialistii radicali doar ca un socialist rezonabil. Dar nu mai putin socialist. Acesta este primul argument.
Al doilea porneste de la observatia ca ganditorii conservatori au stiut sa pretuiasca mai ales acele lucruri care tin de trecut si sustine ca spiritul conservator este reticent fata de nasterea spontana a unor noi forme de ordine, in prezent. Deoarece are ca principiu doar opozitia fata de schimbarile bruste, conservatorul se opune proceselor noutatii mobilizand instrumentele guvernamentale care ii stau la dispozitie. Conservatorul, conchide Hayek, tinde sa se opuna schimbarii cu ajutorul statului. El nu cauta limitarea puterii ca principiu, ci se lupta sa limiteze puterea care i se pare nociva si se straduieste sa o ilimiteze pe aceea care i se pare buna. Ceea ce, fireste, il apropie inca o data pe conservator de tipul standard al socialistului.
Al treilea argument este ilustrat practic de Hayek prin coniventa conservatorismului cu nationalismul si imperialismul, dar are ca principiu teoretic tendinta conservatorului de a adopta pozitii colectiviste, argumentate prin invocarea unor valori de identificare ori de apartenenta care nu sunt compatibile, cel mai adesea, cu valorile de acelasi tip adoptate de alti oameni, luati fie ca individ, fie ca grup. Mai mult, progresele cunoasterii ar fi privite cu suspiciune de conservator, deoarece acesta se teme ca unele din consecintele morale care decurg din noile descoperiri ar putea afecta ordinea morala pe care conservatorul o pretuieste. Altfel spus, imputa Hayek, conservatorul tinde sa vada in colectivitate un factor legitim de constrangere a individului, nu numai in morala, ci si in cunoastere - intocmai ca socialistul.
Rezumand, putem spune ca pe viciile socialismului isi bazeaza Hayek reprehensiunea la adresa conservatorismului. In ordine practica, premisa rationamentelor sale pare a fi aceea ca impotriva raului politic cel mai seducator al lumii moderne, socialismul, atitudinea conservatoare nu ofera o dispozitie de lupta eficienta. Solutia opusa de Hayek in mod explicit atat socialismului, cat si conservatorismului este liberalismul. Fiind dominata de o singura opozitie (fata de socialism), dar cu o dubla referinta permanenta (la socialism si conservatorism), critica lui Hayek este constransa sa construiasca liberalismul ca pe un soi de conservatorism rasturnat. In retorica argumentatiei lui Hayek, ceea ce face rau conservatorul face simetric bine liberalul; ceea ce constituie un principiu gresit al conservatorului, rasturnat, reprezinta un principiu sanatos al liberalului - s.a.m.d. Daca, in prezentarea lui Hayek, pozitia conservatoare era adesea redata ca un socialism pe cale de devenire, culisele argumentarii sale sugereaza ca, pentru el, liberalismul autentic este acea pozitie politica de principiu care face bine si pana la capat ceea ce conservatorismul face sovaielnic, incomplet si fara constiinta clara a principiilor sale.

Ce fel de liberal se considera Hayek?

Cu toate acestea, ultimele paragrafe ale articolului De ce nu sunt conservator? fac o semnificativa palinodie implicita. Din miscarea care azi e desemnata prin cuvantul "liberal", Hayek retine numai o mica parte. In mod clar, traditia libertatii pe care o invoca Hayek nu este a progresistilor. Impotriva acestora suntem avertizati inca din prima fraza a articolului ("majoritatea miscarilor considerate azi progresiste preconizeaza incalcari ale libertatii individuale"), printr-o trimitere la o fraza din 1855 a lui John Stuart Mill - "aproape toate proiectele reformatorilor sociali ai acestor zile sunt cu adevarat liberticide". Sa nu uitam, acesta este orizontul de avertisment al articolului lui Hayek. Deghizat in ultimul timp sub peroratia miscarilor considerate in mod aproape unanim ca fiind progresiste (drepturile omului, drepturile animalelor, multiculturalism, reetnicizarea identitatilor minoritare, ecologism, feminism etc.), socialismul continua sa fie si azi, dupa prabusirea socialismelor reale, orizontul comun de aspiratii al tuturor "oamenilor de bine". Ei bine, solutia lui Hayek la triumfatoarea ofensiva anexionista a socialismului consta in invocarea unei traditii a libertatii, pentru care numele unor Edmund Burke, Alexis de Tocqueville si a lordului Acton reprezinta ilustrarile par excellence ale notiunii de liberal. Prin invocarea acestor ganditori, liberalismul lui Hayek este scos din contextul propriu-zis politic al liberalismului de azi si este situat intr-o zona a traditiei care ar trebui recuperata. Tot liberalismul britanic de dupa Lloyd George, toti asa-zisii liberali din Statele Unite nu au legatura cu traditia liberala de la care se revendica Hayek, deoarece, sustine acesta, miscarea liberala de dupa Revolutia Franceza a absorbit si incorporat nenumarate influente ultra-rationaliste (i.e., irationaliste), nationaliste si socialiste. In fond, ca si in cazul conservatorismului caruia i-a facut procesul, Hayek admite ca liberalismul s-a lasat si el contaminat de irationalism, nationalism si socialism. In Statele Unite, de pilda, adevaratii liberali, pentru a se putea identifica fara ambiguitate, au trebuit sa-si schimbe numele - isi spun azi libertarieni (spre deosebire insa de vechii liberali, pentru care economia de piata era numai un mod de exercitare a dreptului la proprietate privata, libertarienii considera ca, intr-o societate cu adevarat libera, principiul pietei trebuie sa devina principiul oricarei ordini sociale). Nici Hayek nu se simte prea bine cu termenul de liberal. In ce-l priveste, Hayek declara ca ar admite pentru sine bucuros doar numele de Old Whig si nu pe acela de liberal tout court, deja compromis de contaminarile mentionate - "Cu cat aflu mai multe despre evolutia ideilor, cu atat devin mai constient ca sunt pur si simplu un Old Whig intratabil, cu accentul pus pe "old"". Edmund Burke fusese un Old Whig, or, cum se stie, Burke a fost dintotdeauna considerat, incepand cu secolul al XIX-lea, un conservator - despre "doctrina" cuprinsa in cartile sale s-a spus chiar ca a organizat "sentimentul conservator", la inceputul secolului al XIX-lea -, cu toate ca el insusi ar fi privit cu oroare ideea ca ar fi un Tory. Traditia libertatii de la care se revendica Hayek este aceea a vechilor liberali, acei liberali care, judecati prin prisma evolutiilor ulterioare ale politicii si ca urmare a migratiilor de sens de la un curent la altul si a contaminarilor reciproce de principii, mijloace si scopuri, pe care jocurile politicii le-au impus principalelor doctrine politice, au ajuns astazi sa fie considerati mai degraba conservatori decat liberali. Fireste, intrebarea imediata este - de ce aceleasi principii sunt resimtite ca pur Whiggish cand e vorba de incurajarea coloniilor impotriva metropolei (cu ocazia Razboiului american de independenta), devin Old Whig cand e vorba de a condamna principiile violente si uzurparile Revolutiei Franceze si ajung sa fie considerate conservatoare in jurul lui 1830? (Am luat aici, pentru comoditate, doua din reperele activitatii lui Burke si judecata posteritatii asupra ideilor sale.) De ce liberalii care au pastrat integritatea principiilor lor au ajuns sa fie considerati, azi, conservatori, iar liberalii care nu admit noile referinte de incadrare terminologica stabilite de evolutia spre socialism a tuturor societatilor moderne ajung sa invoce, spre a se defini adecvat, vechea categorie de Old Whig? Sa fie vorba de o confuzie terminologica?

Pozitia fata de traditie

In opinia mea, evolutiile terminologice legate de trinomul "socialism, liberalism, conservatorism" sunt consecinta modificarilor survenite in raportarea acestora la "traditie", prin intermediul pozitiei fata de notiunea de schimbare politica insasi. Ce este traditia? In modul cel mai general cu putinta, traditia este ansamblul presupozitiilor care nu sunt niciodata puse in discutie. Nu ma refer aici in special la traditia religioasa, la cea sociala si asa mai departe, ci la toate, in mod nediscriminat. A deveni constient ca anumite deprinderi sunt "traditionale" revine, imediat, la a le putea pune in discutie. Din acest moment, traditia e condamnata sa fie contestata, iar armele ei de conservare devin identice cu armele intrebuintate de contradictorii ei pentru a o inlatura ori restrange. Veritabila putere a traditiei, singura care este de cu totul alt ordin decat puterea celor care vor sa o rastoarne, este puterea implicitului, a acordului tacit si inconstient - este adeziunea interioara organica, vie, indiscutabila: ea rabda totul, sufera totul, indura totul, fara sa stie ca rabda, ca sufera, ca indura. Traditia de care am devenit constienti ca este "traditionala" nu mai este propriu-zis traditie, ci referinta exterioara la un ansamblu de reguli, deprinderi, valori, asteptari si credinte care actioneaza asupra individului, din exterior, intocmai precum un corp de legi pozitive, decretate de om, gandite de oameni si inadins proiectate spre a servi un scop bine precizat dinainte. Schematic spus, de indata ce traditia este contestata, organizarea politica a dorintei de a o inlocui conduce la infiintarea partidelor de stanga. In replica, incercarea constienta de a conserva prin mijloace politice traditia amenintata a condus la infiintarea partidelor de dreapta. Pozitiile de stanga si de dreapta, la originea lor de principiu, nu se definesc politic (in interiorul unui spectru relativ al deciziilor si optiunilor calificabile), ci in functie de un dat considerat natural (prin raportare la problema respingerii ori pastrarii traditiei - orice ar insemna cuvantul "traditie" la un moment dat). Politic, deosebirea cea mai apropiata dintre pozitiile de stanga si de dreapta se refera la problema schimbarii. Prin urmare, nu optiunile pentru anumite valori (nationalism, colectivism, individualism, asistenta sociala etc.), nici adeziunea la anumite principii (proprietate privata, interventionism, corectitudine politica etc.) sunt in sine definitorii pentru precizarea pozitiei de stanga ori de dreapta - dovada contaminarile oportuniste de valori si principii intre diferitele partide de dreapta ori de stanga, de-a lungul istoriei si in cuprinsul luptei politice pentru putere -, ci pozitia acestora fata de traditie si fata de modul in care fiecare dintre aceste partide intelege sa se faca schimbarea, in raport cu traditia existenta.

Dreapta vs. stanga si problema guvernarii / schimbarii

Intr-un eseu intitulat Masele in guvernarea reprezentativa, Michael Oakeshott constata faptul ca, odata cu nasterea modernitatii, in Europa au aparut doua sisteme morale opuse, cel al "omului-individualitate" si cel al "omului-masa", carora le corespund "doua maniere complet diferite de a intelege rostul guvernarii, precum si doua interpretari corespunzator diferite ale institutiilor guvernamentale aflate in functiune". Potrivit lui Oakeshott, in logica de crestere si dezvoltare a modernitatii se afla in mod natural cuprinsa o revendicare a "omului-masa", care ameninta principiul libertatii. Aceasta revendicare e exprimata politic prin (a) intentia de a transforma regimul parlamentar intr-un regim popular si prin (b) dorinta de a transforma guvernarea, dintr-o arta a aplanarii conflictelor intre individualitati, intr-un mecanism de modificare a societatii, potrivit dorintei "omului-masa" de a elimina "omul-individualitate" - ceea ce are drept consecinta tendinta de a inlocui dezbaterile politice, considerate vorbarie incompetenta si politicianista, cu solutiile tehnice, pretins wertfrei, ale tehnocratilor. In mod evident, regimul parlamentar si guvernarea limitata ilustreaza institutiile care reprezinta ceea ce Hayek si toti liberalii numesc "traditia libertatii", in timp ce regimul popular si guvernarea nelimitata din exemplul lui Oakeshott ilustreaza institutiile proiectate de adeptii schimbarilor radicale in vederea transformarii politicii in inginerie sociala.
Celor doua tipuri de guvernari identificate de Oakeshott le corespund doua moduri de a protesta impotriva starii de fapt (ma slujesc in continuare de punctul de vedere al lordului Acton din articolul Nationalitatea, publicat in Home and Foreign Review in 1862). Primul critica anumite aspecte particulare ale prezentului, dand vina pe acele aspecte ale trecutului care sunt judecate a fi responsabile pentru raul din prezent. Este, in general, cazul reformatorilor religiosi de tip Wycliffe ori Hus, care au respins numai anumite aspecte ale invataturii catolice, acomodandu-se cu traditia, in ansamblul ei. Al doilea mod de a protesta impotriva starii de fapt consta in a declara ca tot prezentul este rau, iar vina fata de acest lucru apartine traditiei qua traditie. Este cazul unui veritabil revolutionar religios, precum Luther, care a respins global autoritatea Bisericii si a acordat constiintei individuale rolul pe care pana atunci il avusese traditia. A fost, deopotriva, situatia Revolutiei Franceze, prin contrast cu actiunea Revolutiei Glorioase.
Mecanismul protestului, in primul caz, este urmatorul: (a) ne confruntam cu o nedreptate specifica; (b) hotaram sa ne ridicam impotriva ei; (c) ne justificam insurectia recurgand la niste principii care sunt recunoscute de toti oamenii; (d) baza recunoasterii acestor principii sta in faptul ca au functionat candva bine, ca legi ori cutume. In termenii lui Acton: argumentul cel mai important impotriva tiraniei este fidelitatea fata de legile bune care au functionat candva si care au fost stricate tocmai prin tipul de nedreptate denuntat. Dimpotriva, revendicarea revolutionara e ghidata de un mecanism complet diferit. Potrivit adeptilor rasturnarilor revolutionare, (p) orice nedreptate specifica este reflexul unei nedreptati universale, de sistem; (q) pentru a inlatura nedreptatea specifica, societatea trebuie schimbata in totalitate, iar regimul politic rasturnat; (r) justificarea insurectiei impotriva sistemului e conferita de proclamarea adevarului unor teorii care explica de ce in mod necesar sistemul in intregul sau este rau, iar trecutul (recte traditia) este cauza imediata a raului din prezent; (s) teoriile revolutionare trebuie admise pentru ca sunt stiintifice, adica sunt adevaruri necesare despre procese istorice inevitabile, fatale.
Primul mecanism este specific, individual si bazat pe acele elemente ale traditiei care sunt judecate bune pentru ca au functionat bine in trecut. Al doilea mecanism este pausal, holist si bazat pe teorii istoriste despre evolutia necesara a lumii. Pentru primul tip de mecanism al schimbarii, rationalitatea schimbarii este data de mentinerea legaturii cu traditia. Pentru al doilea tip de schimbare, rationalitatea schimbarii este data de ruperea oricaror legaturi cu trecutul. Primului tip de schimbare, al doilea tip de schimbare i se pare pur si simplu sectar si nerezonabil. Celui de al doilea, primul tip ii pare incomplet si conservator. Facultatea maitresse a primului mecanism de schimbare este discernamantul, manifestat politic ca prudenta. Facultatea maitresse a celui de al doilea mecanism este vointa, manifestata politic ca neindurare. Primul tip a fost perfect ilustrat de Edmund Burke. Al doilea, de Saint-Just. Primul a fost un liberal de factura veche - un Old Whig. Al doilea a fost un democrat si un revolutionar de factura noua - adica un totalitar. Si, pentru ca victoria intelectuala si simbolica apartine azi tipului totalitar, Burke a intrat in manuale ca "reactionar" si "conservator", iar Saint-Just ca "revolutionar generos" si ca "progresist". Judecata normala, din punctul meu de vedere, neputand fi alta decat ca Burke a fost un om prudent si plin de discernamant (in categorii politice, un liberal tout court), iar Saint-Just a fost un sectar, un mistic al ratiunii qua lepadare radicala de trecut - pe scurt, un om nechibzuit, fanatic si nerezonabil (desi, recunosc, foarte talentat - pe scurt, un viitor intelectual, in sensul rau al termenului).

Baza comuna a liberalismului si conservatorismului, azi

Importanta istorica cruciala a lui Burke tine de faptul ca, prin modul in care s-a raportat la schimbarea istorica radicala (i.e., Revolutia Franceza), gandirea sa a despartit apele. Atat timp cat nu sunt implicate schimbari radicale in raport cu traditia, nu se poate distinge, practic, intre un "Old Whig" (un liberal de tip conservator) si un "New Whig" (un liberal de stanga): primul le respinge, ultimul le admite. Dincolo de note si calificative, prin raportul fata de traditie, prima pozitie este fundamental de dreapta, a doua este in mod esential de stanga. Radacina comuna este traditia - schimband pentru a o conserva, in primul caz, schimband pentru a o schimba, in cel de-al doilea. Acest criteriu ofera si deosebirea majora dintre Revolutia Glorioasa, o revolutie de "dreapta", realizata de vechii liberali, si Revolutia Franceza, o revolutie de stanga, realizata de oamenii noi, sectarii unor ideologii radicale. Spre norocul Angliei, dupa excesele revolutiei puritane, in regat s-au consolidat intr-un partid puternic, partidul Whig, acele grupuri de oameni care au inteles ca aspiratiile unor Pym, Hampden, Selden si Vane erau bune, dar nu puteau fi atinse prin metode de guvernare radicala, fara a le falsifica in mod grav. Vechii liberali sunt cei care au inteles ca revolutionarea tuturor conditiilor de viata trebuie evitata cu orice pret, ca mijlocul de a o evita este compromisul, iar garantul succesului consta in conservarea inteligenta a institutiilor istorice.
In ce ar consta aceasta "conservare inteligenta"? Raspunsul ne aduce inapoi la articolul De ce nu sunt conservator? si ne va arata de ce, de fapt, Hayek este un conservator. In fond, argumentul suprem al lui Hayek, atat impotriva conservatorilor de care se separa, cat si impotriva socialistilor pe care ii abhora, este pozitia acestora fata de ceea ce el numeste "procesul de crestere spontana". Conservatorii l-ar atrofia, prin punere sub control, socialistii l-ar ucide, prin planificare. A restabili veritabila traditie a libertatii revine, pentru Hayek, la "a elibera procesul de crestere spontana de obstacolele si piedicile pe care i le-a ridicat in cale nebunia oamenilor". Pentru Hayek, cine accepta "procesul de crestere spontana" acela este un veritabil liberal. Cine insa cauta sa il ingradeasca ori controleze, acela este un socialist si un conservator. Hayek a vorbit cu repulsie de alianta (involuntara a) conservatorilor cu socialistii. Insa, tot la Hayek, exista si un posibil motiv de alianta a liberalilor cu conservatorii, care vine din aceea ca evolutia de dupa al doilea razboi mondial s-a facut in directia socialismului - or, atat liberalii cat si conservatorii ar dori sa intarzie aceasta miscare. "Conservatorismul", sustine Hayek in finalul articolului sau, "poate fi adesea o maxima practica utila, dar nu ne ofera nici un principiu calauzitor capabil sa influenteze evolutiile de lunga durata".
Or, s-ar putea ca astazi tocmai acest principiu calauzitor - care, pretindea Hayek, fusese al vechilor liberali - sa fie in mod natural comun atat liberalilor de tip Old Whig, cat si conservatorilor care nu s-au lasat contaminati de idealurile si stilurile de guvernare ale colectivismului socialist. Sa ne intrebam, deci, inca o data, care este, in fond, pozitia conservatoare? Cu siguranta, ea nu poate fi identificata cu pozitia paseista. Ideea conservatoare originara este ca modalitatea cea mai buna de a apara libertatea individuala consta in apararea acelor institutii traditionale, care au dovedit deja ca sunt capabile sa faca acest lucru. In opinia lui Hayek, acest mod de a apara libertatea mai este posibil, azi, doar in Statele Unite, unde institutiile traditionale incorporeaza inca principiile si exigentele traditiei libertatii si unde, cum stim, liberalilor li se spune conservatori. Acest lucru nu mai este valabil pentru Europa, unde ideile socialismului au contaminat in mod ireversibil institutiile traditionale. S-a spus despre conservatorism ca doreste sa conserve lucrurile asa cum sunt, fie pentru ca asa ii par acestea mai bune, fie pentru ca alternativele sunt mai proaste, fie pentru ca prefera familiarul necunoscutului. Dar nu din aceasta atitudine a iesit in mod originar conservatorismul, ci din problema ridicata de slabirea traditiilor si ca reactie la aparitia unor curente politice care si-au facut din contestarea, faramitarea si distrugerea traditiilor principalul lor scop (inlocuirea traditiilor cu legi decretate de "popor" ori de "ratiune" si substituirea tuturor cutumelor cu institutii proiectate rational ori ideologic a reprezentat al doilea scop, care urma cu necesitate din primul). Imprejurarea istorica ca o pozitie sistematic conservatoare nu a aparut decat odata cu Revolutia Franceza reflecta o situatie de principiu. Prima pozitie conservatoare moderna - derivata dintr-o pozitie Whig traditionala pentru a o distinge de una New Whig, revolutionara - a reprezentat un raspuns direct si lipsit de echivoc la principiile si ororile Revolutiei Franceze (potrivit unor estimari recente, numarul de morti cauzate de aceasta se ridica la doua milioane, dintr-o populatie de patrusprezece - este ca si cand populatia Frantei, ca urmare a unui ordin scelerat, ar fi fost supusa la o pedeapsa mai cumplita decat decimarea: unul din sapte oameni a fost ridicat din patul sau si ucis). Premisa care a justificat aceste orori a fost rasturnarea traditiei si inlocuirea ei cu o ordine pretins rationala, decretata de o elita revolutionara (Popper facea undeva observatia ca nu exista nici un criteriu de a distinge intre o elita auto-proclamata si o clica), substitut la indemana pentru un popor mereu invocat, dar in mod convenabil totdeauna absent.
Prin urmare, problema cruciala la care raspunde conservatorismul nu este conservarea, cum se crede adesea, ci opozitia de principiu fata de schimbarea revolutionara a societatii. Astazi, fortele progresului social nu mai sunt politice, ca pe vremea Revolutiei Franceze, ci tehnice: si anume, tehnico-economicul este cel care revolutioneaza permanent conditiile noastre de viata. Din acest motiv, tipul de libertate pentru care se lupta azi liberalii este o libertate bazata pe achizitii care sunt puse in discutie de logica tehnicii si, de aceea, libertatile pe care doresc sa le promoveze coincid, azi, cu drepturilor pe care si conservatorii doresc sa le conserve. Din acest motiv, liberalii de astazi trebuie sa fie si conservatori. La inceputul secolului al XIX-lea, liberalii au fost si nitelus socialisti, si putintel nationalisti (de abia in a doua jumatate a secolului al XIX-lea liberalii au incetat sa mai fie socialisti si abia in prima jumatate a secolului al XX-lea s-au disociat de nationalism). In secolul al XVIII-lea, liberalii erau direct opusi conservatorilor si au continuat sa fie asa tot secolul al XIX-lea. Cei care pe atunci revolutionau societatea erau liberalii, principala forta de stanga a lumii de tip ancien régime. Pe atunci liberalii erau progresisti si doreau sa distruga libertatile-privilegiu in favoarea libertatilor-drepturi, iar conservatorii tindeau sa conserve libertatile-privilegiu si acuzau de anarhie distribuirea universala a libertatilor-drepturi. Insa, in fond, esenta liberalismului este guvernarea limitata. Liberalii nu considera ca este important cine anume conduce (rege, presedinte, cancelar, prim-ministru). Important este ca, oricine ar conduce, acesta sa se supuna principiului controlului si limitarii puterii sale. Conservatorii, la randul lor, se opun principiului revolutionarii conditiilor de viata. Ei pretind ca schimbarile sa fie limitate de un principiu exterior vointei de schimbare, care poate fi gasit numai in ceea ce este deja mostenit si achizitionat. Pentru conservator este esentiala deosebirea dintre o veritabila traditie si una instituita prin violenta, prin falsificarea ideologica a institutiilor ori prin distorsionarea relatiilor dintre oameni si controlul politienesc asupra moravurilor. Niciodata opozitia la schimbarea cu orice pret nu va fi facuta de un conservator invocand starile de lucruri produse de un regim totalitar. Acestea, tocmai, se fac vinovate de viciile mutilarii vietii prin revolutionarea prealabila a tuturor conditiilor ei de existenta. Prin urmare, nici un conservator nu ar putea confunda "traditia" instituita de comunism cu o veritabila traditie, istorica, spontana, naturala. Or, cand vorbeste de "procesul de crestere spontana", Hayek se refera intotdeauna la evolutiile pe termen lung, ceea ce sugereaza ca are in vedere un element de stabilitate pe care evolutiile pe termen scurt nu il releva si care constituie o constanta a istoriei umane, dincolo de epoci, tinand de natura relatiilor libere intre oamenii care nu sunt aserviti de o instanta superioara. "Procesul de crestere spontana" pare a fi, pentru Hayek, ceva de ordinul unui dat al naturii necontrariate (prin control sau planificare). Daca este asa, atunci presupozitia absoluta a rationamentelor sale este identica, pana la cativa factori accidentali, cu premisa rationamentelor conservatoare.
Concluzia mea este ca oriunde avem de-a face cu dominarea societatii de catre un factor de revolutionare permanenta a conditiilor traditionale de viata, pozitia liberala nu poate diferi substantial de pozitia conservatoare. Or, aceasta este situatia lumii in care traim, astazi. Din acest motiv, liberalismul in care se recunoaste un liberal care doreste sa adopte un liberalism sistematic, precum Hayek, trebuie cu necesitate sa fie un liberalism conservator. Un liberalism care subscrie la aceasta maxima a lordului Acton, o maxima de Old Whig: "The great argument against tyranny was fidelity to the ancient law".