Traiskirchen One Way (I) Spre Vest, prin Est

John Nastase 28.07.2015

De același autor

Publicăm în foileton povestea palpitantă a inginerului John Năstase (n. 1936), unul dintre cei care au reuşit să părăsească România comunistă la începutul anilor ’80 şi să se stabilească în Vest. „În acele vremuri vitrege şi de restrişte, toţi românii doreau să «fugă» în Occident şi să evadeze din «arestul la domiciliu», dar n-au reuşit decât cei care au avut curajul să-şi rişte viaţa şi destinul şi să lase totul în urmă pentru un pumn de libertate“, scrie el.

 

La sfârşitul anilor ’60, trecea viaţa pe lân­gă mine, chenzină după chenzină. Ca toţi ro­mânii, îmi depănam zilele cenuşii într-un adevărat arest la domiciliu, cu multe în­datoriri şi un singur drept: tăcerea. Din­colo de viaţa tristă, eram obligaţi să cân­tăm osanale nomenclaturiştilor, care ne pă­zeau precum jandarmii la poarta în­chi­sorii şi care puseseră sechestru chiar şi pe intimitatea noastră. Deşi aveam o condiţie socială satisfăcătoare, eram victima unor ipostaze greu de îndurat: obligaţia de pro­slăvire nonstop a „comandanţilor ares­tului“, lupta împotriva „duşmanilor po­po­ru­lui“, imaginaţi şi inventaţi de co­mu­nişti, frustrările dureroase, conjugate cu stările de suspans în care se oferea doar o spe­ran­ţă aninată într-un viitor incert, opre­liştea poliţienească a regimului şi mul­te altele. Astfel de repere s-au coagulat, treptat, în hotărârea mea, ireversibilă, de a părăsi co­rabia care intrase deja în de­rivă.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1323/desen_john_nastase.jpg
La orizont nu se prefigura nicio speranţă ca proiectul meu de a părăsi ţara să prindă contur. Cum aprobarea de a ieşi din ţară se dădea o dată la doi-trei ani, chiar şi pen­tru o modestă excursie turistică şi doar în ţările comuniste, am înţeles, fără echivoc, că singura alternativă îmi rămânea eva­darea.



M-am gândit la trecerea ile­ga­lă a frontierei, dar am aban­donat această pistă, de­oarece mi-am dat seama că riscam ani grei de puşcărie sau chiar moartea. Aşa ceva nu era pentru mine. O altă variantă era să mă angajez la o în­tre­prindere de comerţ exterior, de unde, în­tr-o deplasare, aveam şansa să rămân în­tr-o ţară occidentală. Am bătut pe la uşile unor astfel de instituţii, dar am fost tratat cu refuz, pe motiv că nu eram membru al partidului comunist, statut obligatoriu pen­tru cei din comerţul exterior. De-a lun­gul anilor, am încercat să-mi fac loc la masa privilegiaţilor cu carnet roşu, dar dru­murile îmi erau blocate de două ob­s­tacole care s-au dovedit imposibil de es­caladat: făceam parte din breasla func­ţionarilor, din care partidul primea doar circa 1%, restul fotoliilor fiind rezervate pen­tru „majestatea sa, muncitorul“, care se făcea că dă în brânci pentru construirea socialismului. Cel de-al doilea obstacol avea baza în originea mea „nesănătoasă“, deoarece tata s-a apărat cu furca îm­po­triva înscrierii în gospodăria colectivă, fap­tă pentru care a primit „premiul“ de cel mai mare reacţionar din sat, fiind singurul ţăran de acolo care n-a acceptat nici în ruptul capului să se despartă de crucea lui de suflet, pământul. Ca bonus pentru cons­truirea viitorului meu, comuniştii m-au obli­gat să-mi întrerup studiile uni­ver­si­ta­re, pe care nu le-am putut relua decât du­pă dezgheţul din 1964.



Eram însă prea tânăr ca să-mi schilodesc viitorul pe altarul gra­niţelor închise. Într-o zi am zis „Destul!“ şi m-am instalat în pos­tul de pândă pentru a evada, folosindu-mă de singura armă din dotare, răbdarea. Etapa preliminară a început în 1970, când se strânseseră pe umerii mei 34 de ani şi când, printr-o întâmplare no­ro­coasă, am reuşit să mă angajez ca eco­no­mist la ARCOM, o întreprindere de cons­trucţii în străinătate. Era exact ceea ce cău­tam. M-au angajat cu indicaţia prio­ri­tară să fiu trecut pe lista potenţialilor membri de partid. După un timp, am fost detaşat, pentru doi ani, la un şantier din Irak. Se construia o fabrică de ciment în su­dul ţării, lângă graniţa cu Kuweit. Era vorba să fie trimişi acolo circa 100 de ro­mâni, majoritatea veniţi de la un trust de construcţii din Iaşi. Ştiam că e o zonă sub­tropicală cu călduri năucitoare, dar am acceptat din prima, convins că aceasta era şansa de a rămâne în străinătate.



Timp de peste 500 de ani, până în preajma primului război mon­di­al, Irakul a fost sub cotropirea tur­cilor, care, ca şi în sud-estul Eu­­ropei şi oriunde au cucerit, n-au lasat în urma lor decât jafuri, jale şi dis­tru­geri. Când am ajuns acolo, statul era sub oblă­duirea ruşilor, care au schimbat di­rec­ţia politică şi economică, printre primele măsuri pe care le-au luat fiind închiderea gra­niţelor, aşa cum procedaseră şi cu Ro­mânia şi celelalte ţări pe care le-au în­grădit în spatele Cortinei de Fier.


Făcusem deja primul pas în preocuparea mea pentru evadare. La plecarea din Bu­cu­reşti, o cunoştinţă mi-a dat o scrisoare că­tre o româncă din Bagdad. Când i-am în­mânat acesteia scrisoarea, i-am spus des­pre dorinţa mea, dar femeia nu s-a an­ga­jat cu vreo promisiune concretă, deoarece îi era teamă de Securitatea din România, care o supraveghea pentru nişte fapte din tre­cut (mi-a spus că, drept „recompensă“ pentru faptele respective, ea şi soţul ei irakian au fost accidentaţi de o maşină pe stradă, el murind, iar ea rămânând in­va­li­dă pentru tot restul vieţii). Întrucât din această filieră nu a rezultat nimic concret, m-am repliat şi am început să mă gândesc la varianta de a fugi de la muncă, ope­ra­ţiune dificilă, pentru că şantierul era si­tu­at într-un câmp, departe de orice lo­ca­li­ta­te importantă. Treptat, mi-am creat o re­laţie cu un american care lucra la noi în şantier, de la care am obţinut o informaţie de mare importanţă: în Kuweit, de la am­basadele occidentale, se putea obţine viza de intrare în ţările respective.


Frământările mele au fost întrerupte de două accidente grave, petrecute în şantier. Într-unul şi-a pierdut viaţa un maistru din Iaşi, iar în celălalt trei irakieni au ră­mas schilozi pe viaţă în urma elec­tro­cu­tării pe o automacara. Din această cauză, un magazioner român, cu care fusesem coleg la ARCOM Bucureşti, a fost arestat şi judecat, dar a reuşit să fugă din Irak, ajungând în ţară. Această situaţie m-a afec­tat foarte mult. Între timp, intenţiile mele pentru evadare s-au diluat pe seama legăturii de rădăcinile natale, care m-a de­terminat să gândesc mai profund la con­se­cinţele pe care le-ar fi avut o astfel de ope­raţiune asupra rudelor din ţară, cu ani grei de închisoare şi confiscarea averii. M-au năpădit anxietatea şi descurajarea, la care se adăugau condiţiile înăbuşitoare create de căldurile de 45-50ºC. Presat din toate păr­ţile, a început să-mi dea târcoale gân­dul că ar fi mai bine să mă întorc în ţară cât mai repede, idee care era aproape im­po­sibil de realizat, pentru că ARCOM, ca­re făcuse cheltuieli apreciabile cu tri­mi­te­rea noastră acolo, ar fi refuzat o astfel de cerere.


Dar când Dumnezeu este cu mâna pe umă­rul tău, ieşi din orice clinci. Întâmplarea care s-a petrecut în acele zile a fost in­cre­dibilă şi a confirmat sintagma după care „viaţa bate filmul“. Mă trezesc într-o zi cu conducerea şantierului că-mi prezintă o telegramă prin care eram chemat în ţa­ră, pentru a mi se da alte sarcini. Nu-mi ve­nea să-mi cred ochilor că, pe nepusă masă, faptele se petreceau chiar aşa cum doream. L-am tras de limbă pe şeful de şan­tier, care mi-a zis glumeţ: „Se zice că ai o fe­meie pe aici, cu care te vezi din când în când“. Desigur că am negat, deşi am fost surprins de „gluma“ lui. Prin urmare, Se­cu­ritatea descoperise faptul că luasem le­gă­tura cu femeia din Bagdad. (Lăsat la va­tră în Bucureşti, securiştii m-au urmărit, pas cu pas, aproape doi ani după aceea.)

Astfel se încheia, după numai şa­se luni, prima mea aventură pri­vind fuga din ţară, căreia i-a pus capăt temutul braţ lung al Securităţii. În împrejurările în care mă găseam, am fost satisfăcut plenar, pentru că m-am smuls din acele condiţii grele, dar în momentele fierbinţi, la pro­priu şi la figurat, în care mă perpeleam, nu bă­nuiam valurile de regrete care îmi vor în­ne­gura anii care urmau. Acea lipsă de cu­raj de a rămâne afară m-a costat în­că nouă ani de „arest la domiciliu“ pe ca­re, din ne­fe­ricire, mi i-am tăiat din ti­ne­reţe. Am pro­bat pe pielea mea realitatea prov­er­bului con­form căruia „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi în traistă“. Mi s-a pus în mână cheia ecuaţiei vieţii, dar am ezitat s-o fo­lo­sesc. Atunci, la acea vârstă, a fost cum­pă­na psihologică a vieţii mele. Prea tolerant cu mine însumi, m-am în­cu­rajat cu vorba românului care face haz de ne­caz: „N-a fost să fie...“. Am clasat acel eşec în do­sa­rul „Repetiţie generală: turul în­tâi“, în ca­re mi-am testat reacţia la ne­reuşită. Tot­o­da­tă, mi-am dat seama că via­ţa este ca o ca­meră obscură în care, dacă ai avut şansa să te naşti, eşti obligat să lupţi pentru a-ţi croi drum spre lumina salvatoare de la ca­pă­tul tunelului, chiar dacă mergi pe bâjbâite.

(Va urma)

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22