De același autor
Asociat cu precădere spaniolei sud-americane, cultul diminutivelor a fost preluat cu voluptate și în limba română. În ultimul deceniu, el a creat, cu subtilitatea artistului și răbdarea strategului, un univers miniatural, definit de presupusa grijă pentru bune maniere – în fapt, jenanta etalare a unei educații subnutrite, nedemne nici măcar de bănuiala de snobism.
Diminutivelor clasice (ceiuț, puiuț, supică, ciorbică), tolerabile prin inerția obișnuinței, li s-a alterat ambianța prin introducerea unor invenții ce agravează infantilismul exprimării – ceiuc, puiuc, supiță, ciorbiță. Primele două riscă să producă rizibile confuzii, deoarece fonetica lor pare să indice unelte industriale sau gospodărești, mai degrabă decât alimente. Probabil că, urmând șablonul recent, introducerea diminutivului fripturiță va deveni inevitabilă.
Jenați de folosirea cuvântului bani, mulți recurg la mai digerabilul bănuți, indiferent dacă el desemnează o sumă derizorie sau o avere. Tot reticența exprimării în chestiuni pecuniare justifică și apariția gentilului facturică, în fața căruia se deschide un abis de uluire, căci perspectiva unei facturici prinde contur într-un infim petic de hârtie plasat elegant în mâna delicată a unei păpuși. Categoria obiectelor curente așezate, forțat, sub microscop mai include pâinica și punguța, uneori ele referindu-se la pâini de până la jumătate de kilogram sau la pungi care pot primi, generos, rafturi de alimente.
Dispecerele companiilor de taxi promit sosirea unei mașinuțe. Atunci când gabaritul copleșitor al clientului intră în savuroasă incompatibilitate cu mașinuța, e binevenită propunerea unei abordări suprarealiste a situației. Dar folosirea substantivului mașinuțe poate produce și confuzie, când face trimitere nu la parcul de distracții, așa cum ar fi de presupus, ci la salonul auto.
O descriere cât mai plastică merită imaginea unei femei mature, eventual supraponderale, care își cumpără hăinuțe. De altfel, smuls abrupt din universul copiilor, termenul hăinuțe s-a strecurat în mod firesc în limbajul multor femei convinse de propria finețe intelectuală și vechi utilizatoare ale inocentului substantiv rochiță. Numeroase pagini de Internet li se adresează infailibil, una dintre ele propunându-le „10 rochițe sexy pentru vară“. Tot pe aceste practicante ale microlimbajului le va atrage și amabilitatea agențiilor de turism care trec pe lista serviciilor asigurate de hoteluri umbreluțele de plajă.
Unele vizite medicale sunt florilegii de diminutive, menite să destindă pacientul și să-i înlăture anxietatea, asigurându-i, simultan, un tratament de îndobitocire. Cum altfel poate fi definită o consultație pe parcursul căreia medicul internist numește hârtiuță folia de hârtie de jumătate de metru, întinsă pe pat, înainte de a-l anunța pe pacient că stă bine cu ficățelul! Contaminat de precauțiile lingvistice din sfera pediatriei, el va menționa, pe un ton benign, burtica și fundulețul. Un oftalmolog afabil îi va examina pacientului vederea la ochișorul drept și, apoi, la ochișorul stâng. De remarcat este utilizarea recurentă a cuvântului graviduță – edulcorare inutilă a unei realități fiziologice deloc rușinoase. Lipsiți, deocamdată, de o abordare microlingvistică extinsă a organelor interne, nu putem decât să ne imaginăm un vals al termenilor simpatici precum rinichiuț, splinuță, vezicuță, duodenaș, plămânaș/plămânuț, colonaș/colonel(!).
Două instanțe diminutivale nu se mulțumesc să surprindă. Ele violează însăși rațiunea și cele mai flexibile așteptări. Substantivul monstruleț, folosit de adulți în contexte independente de spiritul ludic al copiilor, consternează atunci când vorbitorii nu pot fi suspectați de gândire alegorică, predispoziții lirice sau lecturi sofisticate. A explora profunzimile acestui tip de raționament este un obiectiv nerealist, dar martorul absurdei realități exprimate poate intui teama de termeni contondenți. În același ridicol se înscrie cuvântul nervuleți. Neverosimila creatură s-a instalat în vocabularul unora, pentru că, în viziunea lor, expresia a-și face nervi trădează o educație precară (sic!).
Stimulată de șirul nesfârșit de victorii, evoluția fenomenului diminutivelor nu s-a oprit la substantive și adjective, ea contaminând chiar și adverbele. Dacă regionalismul acuși nu provoacă uimire, grație unei istorii îndelungate, invenția afărică (consemnată, de exemplu, în întrebarea „Mai plouă afărică?“) urmează un destin diferit, stupefiind ascultătorul străin de lumea miniaturală înfățișată.
Ascultându-i pe practicanții limbajului de eprubetă, constatarea unei gândiri la fel de mici pare întemeiată, după cum întemeiată este îngrijorarea pentru o limbă română ce riscă, pe parcursul unei generații, să se transforme în limbă străină pentru propriii săi vorbitori. //
