Dosarul

Mult timp, n-am vrut sa-mi cer dosarul. Mi s-a parut prezumtios. Era, imi spuneam, ca si cum as fi depus la banca viitorului minuni de vitejie, iar acum as vrea sa incasez dividendele. Abia auzindu-l pe Bujor Nedelcovici zicand ca, daca romanii nu vor sa-si cunoasca trecutul ascuns, au ceea ce merita, m-am decis. Iar acum, cand am dosarul acasa, mi se pare ca nu e lipsit de interes sa scriu despre el. Macar dintr-un motiv: enormul contrast intre ce am indraznit sa fac (sau sa nu fac) si importanta care mi s-a dat.

 Mai intai, ce am indraznit: am refuzat repetatele propuneri de a intra in Partid, mi-am retras in doua randuri cate o carte de la editura ca sa nu fiu nevoit sa-l citez pe Ceausescu (barem de doua ori, ca glumele in conferintele  Junimii: una la inceput si una spre sfarsit), n-am acceptat sa fiu informator si nici sa cer Europei Libere sa nu-mi mai pomeneasca numele. Atat. Rezistenta pasiva, cum ar veni. In rest, numai discutii "rauvoitoare", gen Mache si Lache, intre amici. Pe acestea, le aflau cu mijloace "specifice". Adica, fie le ascultau ei insisi, fie unul dintre amici era informator.

 Pentru atata lucru, doua decenii si mai bine de supraveghere, 44 de informatori, transcrierea convorbirilor telefonice, inregistrarea discutiilor de acasa, de la facultate sau din alte locuri cu mijloace fixe sau mobile, de ascultare sau video, interceptarea corespondentei si - fapt ce mi s-a parut judicios - prelucrarea ei chimica pentru a se afla daca nu continea mesaje ascunse, filaj, fotografierea  "obiectivului", diversiuni, contacte, atentionari si, una peste alta, 1.000 de pagini de dosar. Judicios mi se pare si ca nu lipsesc convorbirile fetelor mele, de 7 si 12 ani.

Se impune intrebarea: erau nebuni? Nu erau nebuni. Pur si simplu, aveau alt punct de vedere. Se conduceau dupa logica lui "ar fi posibil". Ar fi fost posibil sa fiu spion, ar fi posibil sa ma angajez in actiuni ostile impreuna cu alti literati, ar fi fost posibil sa fiu racolat ca informator. Din toate aceste motive, era necesar sa fiu studiat atent.

 De fapt, m-am gasit tot timpul intr-un spatiu mioritic. Cand urcam dealul pana la borna  "lucrat pe linia contraspionajului francez" sau la aceea cu "prejudicii aduse statului nostru in domeniul artei si culturii", cand coboram in pozitia joasa de "lucrat in continuare" pentru a fi racolat.

 Cronologic, cu aceasta din urma s-a si inceput. Am intrat in atentia lor in 1966. Se efectueaza  "investigatii" pentru a se stabili ce legaturi am. Ei bine, sunt un om cu multa energie(!), nestapanit de vicii, cam retras si cam "meditator". Nu ma intereseaza decat studiul. Nu sunt membru de partid si nici UTM-ist n-am fost. Cred ca asta i-a hotarat. Eram vulnerabil. Ca atare, a aparut la Institutul Pedagogic un tovaras si mi-a cerut - mie, un patentat habarnist! - sa aflu si sa le spun de ce intarzie lucrarile la caminele studentesti. Mi-a fixat o intalnire si a scris in raport ca as fi fost binevoitor. Nu m-am dus la intalnire, el n-a mai aparut.

 Ulterior, li s-au comunicat de catre surse lucruri rele. Aveam inclinare spre cultura apuseana, citeam - eu, profesor de literatura franceza -  Greata de... Camus, nu participam la actiuni educative, nu eram activ la invatamantul ideologic. Ba, inca, vecinii i-au instiintat ca uneori eram vazut iesind cu sotia in oras. Si totusi, desi mai obtinusera si informatia ca altceva gandeam eu in sinea mea, in 1972 sunt "necunoscut in evidente", iar in 1973, intr-un fel cam jignitor, nu prezentam importanta, nici eu, nici "sotia".

 In apatia asta, anul urmator, dupa ce ma mutasem la Universitate, brusc se ia hotararea sa se instaleze mijlocul "T" acasa si in cabinetul de la facultate, unde se adauga si mijlocul "video" si unde urma sa se efectueze o perchezitie, ocazie cu care sa se ia si probe de scris. Bineinteles, aveam sa fiu filat. Si, pentru ca trebuia sa port un nume, aveam sa fiu  "Filologul", inainte de a deveni "Textualistul" si, in sfarsit, "Scriitorul".

 Ce se intamplase? Lectorul francez n-a avut de lucru decat sa-i spuna atasatului cultural ca suntem o familie asa si pe dincolo si ca - mare imprudenta! - se poate sta de vorba cu noi. Aha!, si-au spus ei. Si imediat au facut legatura: aveam un frate la Bucuresti, medic militar, care detinea  "informatii de importanta deosebita". Era la mintea cocosului: el imi transmitea informatiile, eu lectorului francez si asa se face ca nu mi-am vazut dosarul pana ce nu s-a dat dezlegare la cele privind "Siguranta nationala".

Au trebuit sa fie inventivi. De exemplu, sa-i sopteasca fratelui meu ca urma sa aiba loc exercitii militare in zona Timisoarei. Bineinteles, filiera avea sa functioneze, iar ei, cu mijloacele lor speciale: hat! Au nascocit si alte tertipuri, vai, fara rezultat. Eram prea abili. Prin urmare, in 1978 au decis sa inchida dosarul de contraspionaj, dar si sa fiu lucrat informativ in continuare. As fi dus-o mult si bine asa, cu jumatate de norma, daca nu s-ar fi gasit un fost student, venit din Germania, sa ma anunte telefonic ca are pentru mine un mesaj din partea lui Virgil Tanase, pe care abia il cunosteam. Tevatura a reinceput si a durat pana in 1987 cand s-au resemnat sa ma transfere la, cum spuneam, prejudicii aduse statului nostru pe linia artei si culturii.

 Pana atunci, cu mult timp inainte, prin 1974, fusese a doua incercare, de data aceasta insistenta, de a ma racola pentru a ma asmuti impotriva camaradului meu de spionaj, lectorul francez (altul, desigur: lectorii ramaneau cate doi ani, echivalenti - atentie marita! - cu serviciul militar). In mod curios, aceasta actiune care chiar ca m-a exasperat, incat a trebuit sa le spun ca nu mai stau de vorba decat daca ma aresteaza (afirmatie care i-a indignat: ei ma crezusera  "patriot"; in asemenea conditii, nu mai voiau sa aiba de-a face cu mine; singura cerinta: sa nu spun nimanui ce discutasem, nici "la sotia"), ei bine, aceasta actiune nu este consemnata in dosar. Ea apare numai indirect, pentru ca, gura sparta, i-o divulgasem unui prieten drag, care le-a retrimis-o ca pe un bumerang. Apare si o refractie amuzanta. La un moment dat, crezandu-ma istet, le-am spus ca nu mai discut decat de fata cu rectorul, sa-mi spuna el daca a-mi supraveghea colegii era rostul meu pe pamant. Au acceptat imediat; prin urmare, a trebuit sa ma dezic si de rector. Ce citesc acum? Am fost atentionat, in prezenta conducerii Institutiei (sa-mi bag mintile in cap). Acea atentionare n-a existat.

 Dupa spusele lor, au incercat si a treia oara sa ma deboseze, mai tarziu, cand mi-au propus si sa comunic  Europei Libere ca nu mai vreau sa se vorbeasca despre mine. Mai mult, ca si la prima tentativa, am fost binevoitor, constient de importanta supravegherii lectorului francez. Ma indoiesc profund. Mai intai, asa ceva nu se uita. Apoi, de ce as fi rezistat mai bine cand eram un anonim decat acum, cand m-au tratat cu programatica deferenta, ca pe un "mare scriitor"? La prima vedere, un argument in favoarea lor exista. La catva timp, in loc sa-mi fac datoria de binevoitor, i-am spus unei colege care ma indemna sa-mi reiau legatura cu lectorul francez ca incercasera sa ma racoleze in acest scop si ca nu intentionam sa le fac jocul. Iar colega... Numai ca din raportul ei rezulta ca incercarea avusese loc "cu multi ani in urma" (trecusera vreo zece, intr-adevar).

 Un episod aflat la lectura dosarului ne-a cam socat. Singurul lux pe care ni-l permiteam era sa ne destindem in perioada Craciunului, o saptamana, la Baile Herculane, la hotelul  Roman. Ni se parea ca eram in sfarsit departe de lumea dezlantuita. Acum stim ca sosirea noastra era anuntata din timp, pentru a ni se repartiza un spatiu inzestrat cu tehnicile necesare. In timpul deplasarilor noastre prin statiune, urma ca tehnica sa fie portabila. Rastimpul obtinut trebuia folosit pentru o temeinica perchezitie. Cu ocazia acesteia, s-au gasit inscrisuri cam mazgalite si cu un continut greu de deslusit. Discret pana la sacrificiu, "lucratorul" nu ne-a mancat chiftelele puse la rece in balcon.

 De altfel, deplasarile sunt tratate cu atentia cuvenita. Oriunde ma duc - Arad, Targu-Mures, Sighisoara, Oradea, Cluj -, ma urmeaza cereri de informari adresate omologilor locali, referitoare la persoanele contactate. O grija deosebita i se poarta regretatului Aurel Dumitrascu, ale carui scrisori sunt, din punct de vedere social-politic, cam fara perdea. Cand, tot epistolar, o colega de la Bucuresti imi comenteaza o carte, organele intra in alerta. Dupa ce comunica vesti ce nu trebuie neglijate, cum ar fi numele parintilor, cei solicitati dau si asigurarea linistitoare: persoana este  "lucrata" la randul ei.

 In situatii mai grave se pun la cale diversiuni. De exemplu, Nicolae Manolescu imi trimisese, prin nevasta mea, un  Libération, continand articolul Les écrivains roumains ont froid. Prima masura: filaj. Constiincios, lucratorul noteaza ca ies din casa, urc in troleibuz si cobor la gara. Acolo, ma asez pe o banca, scot din buzunar o carte, imi pun ochelarii, citesc. Alaturat, fotografii. Pe spatele lor, legenda: obiectivul se indreapta spre vagon, obiectivul isi saruta sotia si fiica... Lucrurile serioase abia acum incep. Nici nu apuc bine geamantanul si ne intampina un barbat. E purtatorul unui pachet pe care tine cu tot dinadinsul sa ni-l inmaneze. "E de la fratii nostri." Noi ca ne confunda, el ca nu si nu. Intr-astea, apar doi aparatori ai ordinii si ne poftesc la militia garii. Acolo asteapta un civil. Eu sunt furios fiindca avem probleme de sanatate in familie si nu ne arde de povesti. Omul, calm: "Deschideti, va rog, acest geamantan". Il deschid si pe ce imi cad ochii e usor de ghicit.

De Nicolae Manolescu le era foarte frica. Invitam personalitati la Casa Universitarilor. Au vorbit acolo Alexandru Paleologu, Petru Cretia, Marian Papahagi, Ion Pop... Cand l-am invitat pe Nicolae Manolescu, au luat foc. Pentru ca suspectul sa fie bine "incadrat" oriunde s-ar duce, i se consacra un intreg plan de masuri. Ultima, scrisa de alta mana, rezolva problema in felul cel mai simplu: actiunea (conferinta) se suspenda. Ceea ce s-a si intamplat. Iar pentru a se preintampina alte asemenea nazbatii, se ia hotararea sa fiu barfit in asa fel, incat Manolescu sa-si piarda increderea in mine.

Nu si-a pierdut-o, ceea ce a condus la alte doua bizare omisiuni. Statusem de vorba la el acasa despre scrisoarea initiata de Mircea Dinescu. Sa semnam, sa nu semnam? Pana la urma, am decis, temerar, s-o semnam daca se aduna nu stiu cate nume mari. Discutia, inregistrata, se poate citi in dosar. Se poate citi si convorbirea pe care am avut-o, la vreo doua zile, cu un tovaras venit special de la Bucuresti. Lipseste numai ce m-a frapat cel mai mult. In esenta: "ne vom mai intalni tovarase profesor peste cateva luni si veti recunoaste ca nu era nevoie de astfel de actiuni". Cum a rostit-o la sfarsitul lui 1988, in perspectiva celor ce aveau sa urmeze fraza nu pare lipsita de interes. Asta, cu atat mai mult cu cat ii spusesem lui Nicolae Manolescu - iar aceasta previziune n-a fost omisa din transcrierea inregistrarii - ca, probabil, securistii se gandeau la ce s-ar fi intamplat cu ei daca Ceausescu ar fi disparut (c-avea sa le mearga si mai bine n-am prevazut). In ziua urmatoare, s-a prezentat la mine acasa adjunctul Securitatii locale si a inceput prin a cere sa nu mai spun ca nu cunosc proiectul lui Dinescu, fiindca ei stiu ce am discutat cu Manolescu. Si aceasta fraza s-a omis. Adaug ca asemenea texte, rezultate din transcrierea dificila a unor casete care fusesera ascunse in buzunar, te fac sa pari cam cretin.

 Ca sa fiu onest, trebuie sa spun ca mi-au facut si un cadou. Unul de pret. Descopar in volumul care cuprinde corespondenta interceptata cateva zeci de epigrame ostile regimului. Mi le trimisese, pe rand, tot in 1988, un anonim. E o lucratura a lor, mi-am zis, ca sa vada cum reactionez. N-a fost asa. In 1990, autorul lor mi-a scris ca sa-mi reproseze ca predasem epigramele lui Securitatii. Mi-a cazut greu, mai ales ca n-am putut sa-i raspund; ramasese anonim. Ce reiese din dosar? Citindu-mi corespondenta, descoperisera epigramele, insa o vreme n-au stiut cine era autorul lor. Au initiat o "combinatie". I-au dat patru epigrame unei  "surse", un amic, pentru ca acesta sa-mi spuna ca le primeste, eu sa-i spun ca primesc si eu, el sa intrebe, cazut pe ganduri, cine o fi autorul, eu sa i-l divulg. Lucrurile s-au desfasurat intocmai, cu exceptia ultimului aspect. Nici daca as fi vrut n-as fi putut sa-i spun cine se ascundea sub pseudonim. Prin urmare, dosarul ma disculpa. E drept, nici acum nu pot sa i-o dovedesc epigramistului, fiindca nu stiu cine e. Totusi, rasuflu usurat.

 Cate ceva despre securisti. Era o intreaga ierarhie. Operativ, numai doi. Unul mai marunt, care ma avea in grija, si un sef al lui, care ii dadea instructiuni. (Uneori intervenea si seful peste sef.) Cel dintai frust, al doilea mai rasarit. Se intampla sa aiba umor, voluntar sau nu. Cand un informator, inainte de a le aduce la cunostinta cum ma laudam cu prietenii mei de la  Europa Libera(!), face o digresiune ca sa se indigneze ca la anunturile mortuare din ziarul local se scrie in continuare "Str. Mircea cel Batran", si nu Mircea cel Mare, cum se hotarase sus, ofiterul noteaza pe margine: "Tampit!". Altadata, fiindca o sursa ma laudase de parca atunci as fi implinit 70 de ani, nota e: "Ei, ce ziceti, tov. Cantaretu? Va place?". Adica, va place ce neghiob de informator aveti? Oricum, nivelul era provincial fata de cel de la Bucuresti. Cand se trimit de acolo relatari despre "legaturile" mele, se fac si mici caracterizari in aqua forte, de o tinuta inaccesibila lucratorilor locali.

 Ca sa fiu corect, trebuie sa spun ca s-a intamplat si sa fim tratati cu bunavointa. Dupa istoria cu ziarul  Libération, nevasta mea a fost convocata de adjunctul comandantului (convorbirea lor, inregistrata, e in dosar). Ca sa se apere, ea i-a spus ca nu ne arde noua de actiuni subversive. Avem pe cineva bolnav in familie, care ar trebui tratat in Apus, si nu obtinem aprobarile necesare. Fara sa ceara nimic in schimb, omul a promis ca aprobarea Securitatii o vom avea. S-a tinut de cuvant. Intr-un plan de masuri, un ofiter propune ca medicului care ingrijea bolnavul sa i se ceara sa nu recomande tratament in strainatate. Pe margine, adjunctul pomenit scrie: "Nu!".

 Altfel, aveau o mentalitate birocratica. Inregistrau, rezumau, propuneau masuri, totul pe un ton sec. Nu comentau, nu se inflamau, cum se intampla cu unii informatori. In schimb, uneori parca ar fi niste copii care s-ar juca de-a hotii si vardistii fara sa stie ca se joaca si de aceea facand ca jocul sa nu mai fie joc. Intr-un rand, un  "ascultator" relateaza ca ma aflu in biroul de la facultate impreuna cu doua "cetatene". Purtam "discutii fara importanta". La un moment dat, ies din birou, apoi ma reintorc. Pleaca cetatenele, in incapere nu se mai poarta discutii, dar se aud mici zgomote. Binevoitorul de mai sus citeste documentul, subliniaza ca am iesit din birou si ca apoi se aud mici zgomote. Pe margine scrie, adresandu-se unui locotenent-colonel: "Urgent cu planul pentru combinatia ordonata!". Ce altceva poti sa intelegi decat ca iesirea mea temporara din birou si acele mici zgomote l-au pus pe jar. Poate i s-a parut suspect si faptul ca, ramas singur, nu monologam cu voce tare.

 Rezumatele par scenarii ale unor secvente cinematografice:  "In incapere discuta doua cetatene. C1 povesteste despre o persoana foarte complicata «care se supara din orice». O alta persoana, probabil in camera vecina, bate la masina. Se aud zgomote si o usa inchizandu-se. C1 povesteste subiectul unei carti. Se vaita apoi ca nu are oua, ca nu gaseste nimic pentru copii. Obiectivul o intreaba despre o alta carte si din nou C1 incepe sa faca un rezumat". Ramai nedumerit: ce va fi facut C2 in acest rastimp?

 A-ti citi dosarul e, fara indoiala, o puternica experienta umana. In toata mizeria, e si ceva reconfortant. Majoritatea informatorilor de la Universitate au incercat sa ma fereasca. O persoana, nu foarte amabila de felul ei, a trimis vreo 15 note informative, toate in favoarea mea. Pana la urma, s-au si dispensat de ea. Altfel au stat lucrurile cu scriitorii locali. Toti ostili si incercand sa-mi faca rau. Din fericire, numai plevusca, nu scriitori de soi. O vina a mea o supun atentiei optzecistilor: pledam pentru postmodernism (nu tin minte, dar se pare ca asa a fost). Prin urmare, in locul celor doi Alexandru (Cistelecan si Musina) care si-au dat demisia din generatia optzeci, as putea fi cooptat eu, ca senior. In alte privinte stateam mai rau. Aveam un tata cu state de serviciu in Garda de Fier (bietul tata, care m-a convins sa nu intru niciodata in vreun partid!), eu refuzam sa abordez politicul in scrieri, ba mai si incercam sa insinuez o ideologie nociva, promovam la cenaclul Casei Universitarilor o literatura dusmanoasa, sustineam - in marginea cartii lui Mircea Iorgulescu - similitudinea dintre lumea "zugravita" de Caragiale si lumea politica in care traiam ( "...ceea ce constituie o afirmatie destul de periculoasa"), eram favorabil scriitorilor evrei. Colac peste pupaza, faceam parte (de pe atunci!) - dar si Serban Foarta, Cornel Ungureanu, Adriana Babeti, Mircea Mihaes, Vasile Popovici (ultimii trei, aflati sub influenta mea) - din grupul "elitist" de la Bucuresti, condus de Nicolae Manolescu ("descendent din legionari").

 Nu e lipsit de interes sa afli cum poate sa involueze omul in decurs de numai trei ani. La 12 februarie 1980, sunt bine pregatit, competent in materia pe care o predau, cu rezultate remarcabile in activitatea stiintifica. Am publicat doua carti, dintre care una, deosebit de elogiata, a obtinut un premiu al  Uniunii Scriitorilor. Am o rubrica in Orizont care se bucura de apreciere unanima. Ca om, e numai o impresie ca sunt rezervat. Dupa ce ma cunosti mai bine, descoperi ca sunt agreabil, deosebit de comunicativ... Si iata-ma acum la 31 martie 1983, vazut de acelasi "Pavel", cu acelasi scris: sunt un specialist al relatiilor utile, datorita carora ma mentin la catedra si mi s-a premiat o carte "care nu se ridica la nivelul cerintelor". Legaturile mele bucurestene, pe seama carora m-am ales cu premiul, o ajuta si pe fata mea, Corina, sa treaca prin facultate. Pe deasupra, se vorbeste despre mine la Europa Libera si mai si refuz sa intru in partid.

 Dintre informatorii cei mai insistenti, unul mai spune si cate un adevar - de exemplu, ca ma cred savant, desi n-am publicat decat o carte, nemeritat premiata de  Uniunea Scriitorilor (cum am aflat deja) -, dar de obicei e un adevarat Caracudi. Scrie ce-i trece prin cap. Ca sa-mi observe reactia, ne-a propus sa ne duca la Paris cu masina lui, iar eu i-as fi raspuns ca acolo ne va gazdui Emil Turdeanu, care ne va da si bani. Despre Emil Turdeanu nu stiu mai nimic. In orice caz, nu l-am cunoscut. Frapant e ca omul scria de parca ar fi presimtit ca-i voi citi candva notele. Mai mult decat ce-mi putea face rau atunci, scria ce ma indispune acum. Dupa ce lanseaza versiunea ca am renuntat la sefia de catedra ca sa pun presiune pe conducerea facultatii, sa ma avanseze conferentiar, se razgandeste si gaseste ceva mai bun: am fost dat afara din sefie. N-ar fi grav, nu eram bun de responsabilitati. Ce nu-mi place sa aflu e ca, vazandu-mi "cariera" obstaculata, l-as fi rugat pe el - care, ce-i drept, avea aceasta posibilitate - sa ma primeasca in partid. Mai, sa fie! Noroc ca "lucratorii" cunosteau adevarul si nu incetau sa-l consemneze. Frumos e ca despre omul asta, temut si urat de toata facultatea, numai noi gaseam si cate o vorba buna de spus.

Cu aceeasi naivitate l-am tratat pe singurul informator a carui contributie la dosar ma afecteaza. Nu atat prezenta, pentru care din cauza circumstantelor vietii lui as fi avut o anumita intelegere, cat rautatea cu care scria. E un caz dostoievskian. Ne-am intalnit de multe ori, ma simteam bine cu el si, daca am o cat de modesta cunoastere a oamenilor, pot fi sigur ca se simtea si el bine si-l interesa ce discutam. Numai ca - ma si ura. Retinea totul si relata totul in amanunt. Ma gandesc ca abia inchidea usa dupa mine si se instala la masa ca sa scrie. Spre deosebire de "Caracudi", tot ce scria era adevarat. Doar ca intr-un rand a innegrit. Povestindu-i incercarea securistilor de a ma racola, i-as fi spus ca fusese brutala si amenintatoare. N-a fost asa. Insistenta, nu mai mult. Restul e corect: mai bine imi retrag cartile decat sa-l citez pe Ceausescu, partidul e o masa de manevra in mana acestuia, se organizeaza actiuni gen "Scriitorii si pacea" pentru a-l tamaia, in curand ni se va spune si ce culoare sa aiba dungile la pijama, lectorii francezi vin, toti, cu idei socialiste si se intorc acasa lecuiti. Etc.

Toate vorbele astea fara perdea, impreuna cu stradania acelor scriitori veleitari, ar fi putut sa-mi aduca neplaceri. Nu mi-au adus. Gasesc intr-asta faptul cel mai semnificativ. Sa ne inchipuim o clipa ca cineva ar fi fost banuit de spionaj in anii ‘50. Ce s-ar fi ales de el? Ar mai fi stat Securitatea sa adune probe? N-ar fi infundat el temnita vreme de multi ani? Poate ar fi patit si mai rau. Deci, faptul cel mai semnificativ este acela ca, in afara unor insistente, n-am avut de indurat nimic. In mare masura, nici n-am stiut ca eram urmarit.

 Sa nu fiu inteles gresit. Deloc nu vreau sa spun ca Securitatea devenise mai cumsecade. Se schimbase strategia. Gheorghiu-Dej voise sa-i asigure pe sovietici ca tinea situatia sub control si mai era si stalinist, adica inventator de actiuni subversive si crud. Stalinist si el, Ceausescu si-a pus frau pentru ca el ambitiona sa obtina recunoastere internationala, atat din vanitate, cat si pentru a fi mai sigur ca, dupa reprimarea costisitoare politic a Primaverii de la Praga, sovieticii nu si-ar mai fi permis sa-l schimbe daca, dintr-un motiv sau altul, ar fi dorit. De aceea, el a trebuit sa renunte la represiune (reintroducand-o, aceiasi securisti ar fi devenit necrutatori). S-a multumit sa supravegheze si, totodata, sa mentina vie frica, bazata si pe amintirea atrocitatilor din perioada Dej. Reiese ca frica nu mai era la fel de justificata; c-am fi putut sa indraznim mai mult. Sunt de acord cu ce scria Matei Calinescu in 1980:  "Cand isi vor da seama romanii ca puterea lui Ceausescu nu e in esenta ei decat o iluzie pe cat de opresiva pe atat de fragila, cand se vor scutura de frica si vor incepe ceea ce un polonez numea o revolutie a bunului simt?". Nu stiu sa spun pana unde am fi putut sa mergem cu indrazneala in lipsa solidarizarii intelectualilor si muncitorilor, ca in Polonia. Ca in relatia cu Securitatea am fi putut sa fim mai fermi, de asta sunt convins.

 M-am intrebat de unde, in afara sentimentului de a fi asistat la un spectacol grotesc, provine starea de confuzie si de jena in urma citirii dosarului. Mi-am spus ca e din cauza revelatiei ca mi s-a umblat prin viata cu bocancii. Pe urma, mi-am dat seama ca nu e numai atat. Ma simt jenat de amintirea intalnirilor, vreo sase, cu reprezentantii Securitatii. N-ar fi trebuit sa accept. Stand de vorba cu ei, scaldand-o, incercand s-o dau cotita, mi-am poluat sufletul. De doua ori am fost categoric si de doua ori au dat inapoi. Prima imprejurare am relatat-o mai sus. A doua oara n-am fost decat mesagerul fermitatii. Ne venisera doi in casa, n-am inteles ce voiau. I-am primit fara sa schitez cel mai mic protest, iar ei au intrat, fara mine, in camera mea. Afland, tatal meu mi-a cerut sa-i dau afara. Le-am spus, cam fastacit, ca tatal meu e proprietarul si ca nu accepta ca ei sa ne intre in casa. Nu-mi dau seama cat e de credibil: fara multa vorba, s-au retras. Mi-au facut numai reprosul intemeiat:  "Dumneavoatra ne-ati permis!". Daca ar mai fi in viata si si-ar citi dosarul, tatal meu n-ar avea de ce sa se simta stingherit.

 Fotocopiile primite de la  CNSAS ma nedumeresc. Mi-e cu neputinta sa inteleg criteriul dupa care unele (cele mai multe) nume proprii au fost sterse, iar altele se pot citi. Criteriul ar putea sa fie grija de a nu aduce prejudicii imaginii unor persoane. Mai greu e de ghicit care ar fi prejudiciul. Atunci cand in lista scriitorilor care mi-au trimis carti marea majoritate a numelor sunt "secretizate", dar al lui Octavian Paler si al lui Mircea Horia Simionescu se pot citi, ce sa inteleg? Nu inteleg nici cu ce ar casuna imaginii celorlalti faptul ca mi-au trimis carti. De ce din lista prietenilor mei (a "legaturilor" mele) din Bucuresti, toti sunt stersi? Dar, mai ales, de ce, atunci cand in cate o sinteza a Securitatii se scrie "cutare, sursa noastra", numele real al sursei a fost sters. Prin urmare, in loc sa fie deconspirati, informatorii trebuie in continuare feriti? N-ar fi de mirare daca ne gandim la ineficienta acestei institutii, la legea restrictiva ce i s-a impus, la modul aberant (algoritmul) de a se decide cine a facut politie politica si la ritmul in care acest mai nimic e realizat. In afara de faptul ca te lasa sa-ti citesti dosarul, iar cercetatorii pot, nu fara oprelisti, sa studieze diverse teme, nu stiu ce alte merite va fi avand.

 Si un ultim aspect. Am facut o copie dupa fotocopia unui raport de informator, ca sa i-o arat unui prieten despre care credeam ca ar putea sa recunoasca scrisul. Omul cu aparatul, un tanar de cam 25 de ani, deloc primitiv, ne-a intrebat ce inseamna intialele de pe verso. Nu auzise de existenta  CNSAS. Afland, a inceput sa puna intrebari. Parea interesat sa afle ce a fost cu Securitatea. Nu stia nimic. Si totusi, s-a scris destul pe aceasta tema incepand din 1990. Nu e suficient. Cartile le citesc cei dinainte interesati. Pana ce nu se va invata in scoala cum a functionat sistemul represiv, degeaba il vom condamna. E inca o invatatura pe care mi-a dat-o dosarul. Mi s-a parut potrivit s-o impartasesc.