De același autor
Desi aflata la extremitatea sudica a fostului imperiu sovietic, Tadjikistan, o izolata tara musulmana din Asia Centrala, de putin timp iesita dintr-un sangeros razboi civil, va parea straniu de familiara oricarui roman va indrazni sa se aventureze pana aici. Normal, prima intrebare pe care si-o va pune orice cititor va fi "De ce Tadjikistan?". Si pentru ca Everestul nu se afla prea departe de aceste locuri, permiteti-mi sa raspund, parafrazandu-l pe Edmund Hillary, cuceritorul sau: "Pentru ca e acolo!".
Lasand insa parafrazele la o parte, marturisesc ca adevaratul scop al venirii mele in Tadjikistan a fost curiozitatea de a cunoaste o cultura indepartata si straina, care, prin pozitia geografica si variatele forme de relief, promitea enorm de mult unui calator insetat de aventura. Asa ca nu am stat pe ganduri cand am dat pe Internet de o tabara de copii care avea nevoie de voluntari pe timp de zece zile, in august.
De la aterizarea pe aeroportul international din Dusanbe, am inceput deja sa percep comportamente familiare, observate pe Otopeniul anilor ‘90. Desi e unul dintre cele mai putin folosite aeroporturi din lume, in loc sa dea drumul la oameni dupa aterizare, tadjicii refuza pur si simplu sa deschida usile avionului inainte de a lasa sa se scurga 15 minute de asteptare. Dupa imbarcarea in autobuz urmeaza un alt interval de stat degeaba, de data aceasta, bineinteles, la vama. Daca obtinerea unei vize pentru Tadjikistan e un proces mai complicat decat candidatura la presedintie, atunci verificarea acesteia de catre functionarii vamali e obtinerea presedintiei in sine.
Aeroportul international Dusanbe nu e decat o incapere ceva mai mica decat un teren de handbal, de-a lungul careia te tot rotesti pana iti recuperezi toate cele de trebuinta: pasaport, viza, bagaje etc. Dar nu prea repede... Bagajele in special sunt o etapa in sine, acestea nefiind livrate pe singura banda rulanta din aeroport, decat dupa exact o ora de la aterizare. Asa ca nu te bucura ca ai scapat nevatamat de vamesi: asteptarea la geamantane abia incepe...
Desi e ora trei dimineata, de partea cealalta a sticlei murdare care separa sala aeroportului de strada e adunata o multime de cateva zeci de suflete care gesticuleaza animat si mimeaza cuvinte catre rudele ce le zambesc de dinauntru. Unii vorbesc prin sticla respectiva ca si vizitatorii cu incarceratii intr-o inchisoare. Si avand in vedere ca doar un zbor pe saptamana leaga Dusanbeul de Europa, banuiesc ca agitatia si bucuria sunt normale...
De la Dusanbe ajung la Khujand, un oras din nordul tarii, al doilea ca marime din fosta republica sovietica. Se spune ca, la 17 ani de la caderea comunismului, Khujand continua sa se mandreasca cu una dintre cele mai mari statui ale lui Lenin ramase in picioare. O neinteleasa nostalgie, poate putin masochista, ma face intr-un fel curios sa o vad.
Cand ajung in centru, incep sa inteleg ca nu doar Lenin continua sa troneze deasupra acestui oras de 160.000 de locuitori. O imensa structura metalica cu vopseaua rosie cojita de vreme reprezentand familiara secera si ciocanul domneste in mijlocul trotuarului din centru, de-a lungul caruia se desfasoara nelipsitul comert stradal. Langa aceasta, in mijlocul unui bulevard extrem de lat, construit in inimitabil stil sovietic (si numit cum altfel decat tot Lenin), monumentul soldatului necunoscut cu stea, inscriptie si flacara eterna cu tot ramane dovada graitoare a preferintei acestui oras pentru politica si sistemul ramase pentru multi altii de trista amintire.
Ma asteptam sa descopar in Tadjikistan un taram exotic, solitar, unde traditionalismul sa ma cucereasca de la primii pasi. In schimb, surprizele neplacute continua. Desi bulevardele sunt late, circulatia masinilor e regulata doar de legile haosului. Militia (cu mandrie numita la fel in continuare si purtand aceleasi uniforme si chipie de provenienta sovietica), in speranta de a obtine un mic cadou care sa le faca ziua mai buna, e mult prea ocupata sa opreasca vechile Lade si Jiguli-uri care de-abia se mai tarasc pe carosabil. Desi mafioti nou-imbogatiti in Mercedes-uri negre risca sa calce in stilul lor impertinent de a conduce cel putin un pieton pe minut, pentru militie acestia sunt, din principiu, deasupra legii.
Seara, pe trotuarele Khujandului pare a fi un alt tablou desprins din idilicele zile ale Bucurestiului comunist: tineri vizibil fara ocupatie si plictisiti de caldura insuportabila din timpul zilei (cand scriu aceste randuri se inregistreaza 36 de grade la umbra) patruleaza in gasca de-a lungul bulevardului Lenin leganandu-si in stil macho mainile pe langa trup si scuipand in fata lor coji de seminte. Desi nu vreau sa fac generalizari, comportamentul vadit agresiv, vocea ridicata, folositul neintrerupt al telefonului mobil nu pot sa nu imi aminteasca de propriii nostri "duri" care, din pacate, desi noi nu ne mai mandrim cu mostenirile regimului sovietic, continua sa se comporte exact ca si tadjicii.
Cand m-am uitat prima data pe harta am constatat fericit ca tabara la care urma sa iau parte e situata direct pe malul unui imens lac de acumulare pe care tadjicii l-au botezat cu afectiune "marea lor". Din pacate nu l-au si protejat cu aceeasi afectiune. Cand am ajuns pentru prima data pe plaja, am ramas masca: peste tot in jurul meu zaceau nenumarate coji de pepene in diferite stadii de putrefactie, de la proaspat pana la foarte avansat. Acestora li se alaturau tot la doi metri cutii de conserve ruginite, sticle de plastic, cioburi, in fine, toata gama de obiecte care, in combinatie cu nisipul fierbinte si apa cafenie, nu pot sa te faca decat sa iubesti natura.
Ceea ce e foarte ciudat e ca tema taberei "de pionieri" era tocmai ecologia. Dar, in loc sa ii invete pe copii sa protejeze natura si sa curete plaja de exemplu, instructorii tin cursuri teoretice lungi de patru ore despre tot felul de numere si ecuatii, de nu mai au cum se rasuci puradeii pe scaune de plictiseala. Aceasta in timp ce mirosul de la toaletele in aer liber (mai corect spus, gropile sapate in pamant si acoperite) te impresoara din toate directiile.
In sfarsit, nu e dracul chiar asa de negru. Copiii din tabara (cativa dintre ei pentru prima data iesiti din satele lor) sunt fascinati de prezenta unor voluntari straini veniti din colturi ale lumii asa de indepartate, ca Olanda, Franta sau Romania. Si, in afara cursurilor plictisitoare, activitatile de tabara (cand se desfasoara) sunt interesante. Cele mai atractive sunt campionatele sportive. Desi a practica fotbalul intr-o caldura de aproape 40 de grade nu pare a fi prea amuzant la inceput, faptul ca trebuie sa te lupti pentru un gol iti alunga temporar starea de somnolenta provocata de canicula si te motiveaza sa te dai jos din pat.
Fetele, bineinteles, sunt foarte rar lasate sa participe la activitatile sportive. In schimb, acestea fac galerie pe margine pana le piere glasul, iar dupa meci fac turul taberei adunand hainele murdare ale baietilor. Acestia le arunca cate-un pantalon si o camasa prin usa deschisa, si, ca si cum ele ar fi fost beneficiarele acestui gest de generozitate si nu ei, fetele se inclina si spun respectuos "spasiba". Apoi iau hainele si le spala ziua-ntreaga la cismeaua din curte. Desi cativa dintre instructorii locali recunosc conditia de cvasi-sclavagie a femeilor in Tadjikistan, nici unul n-ar ridica un deget sa schimbe ceva.
La sfarsitul taberei vine si delegatia din conducere pentru a evalua reusita din acest an a programului. Cine sa fie oare delegatii decat dragii membri de partid imbracati acum cu hainele Organizatiei pentru Securitate si Cooperare in Europa si inzestrati cu necesara cunoastere a limbii engleze? Si ce frumos din partea lor sa se deplaseze atata amar de drum pentru a adresa copiilor cateva vorbe de duh despre viitorul ecologiei in aceasta tara! Si parca pentru a-mi confirma teoria, organizatorul taberei vine si imi spune confidential ca directorul delegatiei, un domn vioi si burtos, cu ochi nostalgici, albastri si parul alb, a carui figura imi aducea aminte de ceva, e din Romania.
Nu a mai fost nici o surpriza cand tocmai acest domn din Romania care nu-i cunostea pe nici unul dintre voluntari sau elevi a avut onoarea de a decerna (intr-o rusa impecabila) nelipsitele diplome de participare fara de care tabara nu-i tabara. Dar asa, in jovial spirit de sarbatoare, la o masa festiva aranjata in curte in onoarea cinstitilor oaspeti, toata lumea se simte satisfacuta, iar copiii se pot intoarce acasa cu o amintire placuta: un tricou, un CD si o brosura in ruseste despre activitatea binefacatoare a generoasei organizatii internationale. Iata cum am evoluat din vremurile intunecate ale comunismului si pana azi. Gata cu "Traiasca tovarasul Stalin!". "Traiasca Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa!"
Dupa aproape doua decenii de "economie de piata", Tadjikistanul continua sa ramana cea mai saraca dintre fostele republici sovietice, cu un PIB pe cap de locuitor de numai 1.200 de dolari (in timp ce in Romania acesta este de 8.200 de dolari), si cu 64% din populatia tarii traind oficial in saracie (in timp ce in Romania aceasta cifra este de doar 25%). Desi teoretic o democratie, politica e dominata de cultul personalitatii lui Emomali Rahmonov, care a reusit sa se mentina pe tronul presedintiei prin diverse manevre, din noiembrie 1994 si pana acum. Cu doar un singur combinat de productie a aluminiului si cateva fabrici razlete de industrie usoara, incoltita de noile puteri asiatice, Rusia, China si mai nou Iran, care se uita cu coada ochiului la rezervele tadjice de uraniu, viitorul acestei republici asiatice nu arata prea stralucit.
Desi mai putin o aventura in cele din urma decat o lectie in civilizatie, sederea mea aici m-a invatat o multime de lucruri: convingerea ca, atat in Tadjikistan, cat si in Romania, reclame colorate cocotate la colt de strada, programe de televiziune fastidioase si prezenta abundenta a bunurilor de larg consum in magazine nu vor fi niciodata suficiente pentru a schimba neajunsurile unei mentalitati. Atata timp cat o vanzatoare (tadjica sau romanca) nu va invata sa zambeasca, atata timp cat un sofer nu va avea civilitatea sa isi respecte partenerii de drum si sa isi astepte randul in coloana, atata timp cat nu vom acorda respectul cuvenit femeilor in familie si in societate si atata timp cat nu vom sti sa ii toleram pe cei care se intampla sa fie de alta etnie, religie sau orientare sexuala decat noi, nu vom reusi niciodata sa facem mult mai mult progres decat "vecinii" nostri din Asia Centrala.
Desi de Tadjikistan ne despart atatea mii de kilometri si desi despre tadjici cunoastem atat de putin, in momentul de fata avem mai multe in comun cu ei decat avem cu "vecinii" nostri din partea de vest a Europei.
