Lupta pentru identitate**

Dincolo de Prut, lupta pentru identitate se dă nu numai pe plan politic, ci şi lingvistic. După cum s-a văzut şi la alegerile din 29 iulie, în Republica Moldova taberele politice sunt delimitate de o linie care îi desparte pe cei care recunosc sau nu existenţa şi oficialitatea limbii române. (Romulus Rusan)

Anul 1989 a fost unul de glorie în lupta basarabenilor pentru limba română şi revenirea ei la alfabetul latin. La 31 august 1989, după numeroasele manifestaţii la care participaseră sute de mii de persoane, limba română a fost decretată limbă de stat, în locul celei ruse, şi scrisul a redevenit latin. Pentru a aprecia la justa valoare acest eveniment, e necesar să facem o incursiune în istorie.

După 28 iunie 1940, când Moldova dintre Prut şi Nistru a fost ocupată de Uniunea Sovietică în urma pactului Ribbentrop-Molotov, ideologia noilor stăpâni ai Basarabiei a fost să cultive diferenţe la nivel de stat între limba vorbită de locuitorii din stânga Prutului şi limba din restul spaţiului românesc. Scrisul a fost trecut la alfabet rusesc. S-a vehiculat un timp chiar ideea că limba vorbită de basarabeni ar fi una de provenienţă slavă, spre deosebire de limba română vorbită în România, care se admitea că ar fi de provenienţă latină. Până şi unii cercetători români, ca Al. Graur, înaintaseră tema eronată că moldovenii şi românii ar vorbi limbi romanice înrudite, dar diferite.

Toţi cei care nu erau de acord cu aceste teze antiştiinţifice au fost arestaţi, deportaţi, împuşcaţi. Între aceştia din urmă se numără Petre Ştefănucă şi Mihail Curecheru, care în 1940 au fost condamnaţi la moarte numai pentru motivul că nu găsiseră diferenţe între aşa zisa limbă moldovenească şi limba română. Scriitorii Alexei Marinat, Nicolae Ţurcanu, Nicolae Costenco au fost condamnaţi la ani grei de deportare în Siberia pentru că, după 1940, îşi scriau încă lucrările cu alfabet latin şi continuau să afirme că moldovenii ar fi români. Pentru acelaşi delict, savantul Ion Vasilenco a fost închis şi „tratat“ într-o casă de alienaţi mintal, unde a şi murit. Ca aceştia au fost sute şi mii de basarabeni. Foarte mulţi concetăţeni de-ai noştri care vorbeau de unitatea de limbă româno-moldovenească şi se refereau la necesitatea trecerii la alfabetul latin au fost maltrataţi, excluşi din facultăţi, concediaţi de la serviciu.

Chestiunea alfabetului latin devenise una de principiu. Marea enciclopedie sovietică sublinia, în articolele referitoare la limba moldovenească, respectiv, limba română, că trăsăturile acestor limbi sunt identice, dar că ele ar fi limbi separate de faptul că una e redată cu caractere ruseşti, iar cealaltă – cu caractere latine.

Timp de decenii, unii cercetători de la Chişinău şi Moscova au încercat să ofere temeiuri false pentru a încadra graiul moldovenesc de la vest de Prut într-o limbă, iar pe cel de la est – în altă limbă, în numele separării artificiale a limbii moldovenilor, deveniţi peste noapte naţiune deosebită de cea a românilor. Astfel, noţiunile de valah şi limbă valahă, folosite de Ştefan cel Mare, erau traduse impropriu moldovean şi limbă moldovenească. Din istoria domniei lui Ştefan cel Mare nu erau reţinute decât conflictele lui cu muntenii. Cei 22 de ani (1918-1940) de integrare a Basarabiei în România erau calificaţi ani de ocupaţie şi de asimilare lingvistică a limbii moldoveneşti de către limba română.

În acelaşi timp, savanţi de renume mondial, între care Eugen Coşeriu, Carlo Tegliavini, Ruben Budagov, Samuil Berştein, M. Serghievschi, George Mihăilă, au negat existenţa celei de-a doua limbi romanice de est, subliniind în lucrările lor evidenţa că „moldoveneasca“ nu poate fi declarată nici măcar un dialect al limbii române, de vreme ce subdialectul moldovenesc, vorbit atât în dreapta cât şi în stânga Prutului, a jucat un rol esenţial în procesul de constituire a limbii române literare.

Argumentele savanţilor, dar şi ale înaintaşilor au servit drept suport în pledoaria generaţiei 1989 întru apărarea valorilor naţionale şi a adevărului ştiinţific.

„Suntem români şi punctum.“ (Mihai Eminescu)

„Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului aşezat în România, Bucovina şi Transilvania. N-avem două literaturi, ci numai una şi aceeaşi cu cea de peste Prut.“ (A. Mateevici)

Subliniindu-se că până şi părinţii comunismului au recunoscut identitatea românilor:

„Moldovenii sunt români.“ (Karl Marx)

„Românii locuiesc la graniţa de sud a Rusiei.“ (V. I. Lenin)

Actuala guvernare din Republica Moldova încearcă să revină la promovarea unor valori sovietice şi să afirme că moldovenii şi românii ar fi naţiuni separate, că limbile vorbite de aceştia ar fi diferite, iar – chiar dacă admitem că au una şi aceeaşi limbă – pentru păstrarea identităţii moldovenilor, limba vorbită în stânga Prutului ar trebui să poarte numele statului. Faptul că guvernarea agrariană (una dintre guvernările comuniste) a votat în 1994 ca, în Constituţia Republicii Moldova, să fie inclusă noţiunea falsă de limbă moldovenească drept limbă de stat, în pofida faptului că, în Declaraţia de Independenţă din 1991, era română negru pe alb, vorbeşte de preocuparea vechii nomenclaturi, rămasă la putere şi după proclamarea independenţei de la 1991, de a reveni la vechea noţiune stalinistă, menită să restaureze mentalităţi depăşite, să menţină situaţia socio-lingvistică, care ar scoate de fapt limba română din sfera socială, ar stimula în continuare degradarea conştiinţei naţionale.

Problema limbii nu mai este una ştiinţifică, ci una ideologică. Cei de la putere, care nu au alte studii decât şcolile de partid de pe vremuri, ignoră cinic părerile savanţilor din întreaga lume, inclusiv ale celor din Federaţia Rusă, care au spus categoric că numele corect al limbii noastre este limba română. Academicianul Eugen Simion afirmase: „Dorinţa noastră a fost aceea de a atrage atenţia oamenilor politici de azi din Republica Moldova şi a tuturor celor care au putere de decizie acolo că problema limbii române nu este o problemă oarecare şi că ea nu are nimic de-a face cu jocurile şi speculaţiile deseori dubioase ale politicii. Politica se schimbă şi, dimpreună cu ea, se schimbă şi cei care o servesc, ştiinţa rămâne mereu şi trebuie să rămână cum cerea cu un secol în urmă Maiorescu, în marginile adevărului. Numai în marginile adevărului prestigiul ei este inatacabil. Politica este azi aşa cum este, dar limba naţională este o entitate sacră pentru un popor, pentru că este cel dintâi semn al identităţii sale“.

Despre această „identitate sacră“ a vorbit nu o dată unul dintre cei mai mari lingvişti ai secolului al XX-lea, Eugen Coşeriu, profesor la Universitatea din Tübingen, originar din Basarabia: „Din punct de vedere politic, promovarea unei limbi moldoveneşti deosebite de limba română, cu toate urmările pe care le implică, este deci un delict de genocid etnico-cultural, delict nu mai puţin grav decât genocidul rasial, chiar dacă nu implică eliminarea fizică a vorbitorilor, ci numai anularea identităţii şi a memoriei lor istorice“. Marele savant demontează diversiunea recunoaşterii identităţii celor „două limbi“ – română şi moldovenească –, precum şi propunerea ca acestea să poarte nume diferite: română în România şi moldovenească în Republica Moldova, pe baza argumentului că aceeaşi limbă s-ar vorbi în două state diferite. Acest argument nu este deloc valabil, menţionează Coşeriu: limba germană nu se numeşte austriacă în Austria, cea engleză nu se numeşte australiană în Australia, americană în SUA ş.a.m.d., distinsul romanist accentuând: „A promova sub orice formă limba moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie; şi, din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi deci un act de genocid etnico-cultural“.

1989 a fost anul când în Republica Moldova a fost recuperată memoria, iar odată cu ea s-a revenit şi la adevărul despre limba noastră. Revenirea limbii române la locul ei binemeritat în viaţa socială, politică şi culturală a însemnat atunci un prim pas spre ruperea noastră de imperiul sovietic şi apoi spre independenţa de stat a Republicii Moldova. Să sperăm că perioada de umilire a limbii române, în timpul guvernării comuniste de la Chişinău, va lua sfârşit după alegerile parlamentare din 29 iulie a.c.

Basarabia se află din nou la răscruce şi credem că ea va porni pe drumul cel drept, la al cărui capăt ne aşteaptă familia popoarelor europene, inclusiv România, ţara tuturor românilor. //

* Lector superior, Catedra de Limba Română, Universitatea de Stat din Chişinău
** Comunicare rostită la Şcoala de Vară de la Sighet (ediţia a XII-a, 2009).