Ce frică alegem?

Într-o iarnă, un om al străzii pe care îl cunosc de mult și pe care îl întrebasem cum poate să-și ducă zilele fără a avea nimic, dormind pe unde apucă, mâncând din gunoaie și umblând de dimineața până seara pentru a nu înțepeni, îmi răspundea senin cam așa: dar nu vă dați seama că dumneavoastră, cei din blocurile de oțel și sticlă, trăiți permanent în frică? Frica să pierdeți ce aveți. Cu cât sunteți mai sus, vă e și mai frică. Eu mă simt liber. În fiecare zi sunt mândru că supraviețuiesc. E drept că omul meu are un IQ peste normă. Și o anduranță psihică ieșită din comun. De aproape 10 ani de când îl știu, își păstrează demnitatea. Nu bea, nu se droghează, nu fură. În schimb, cugetă non-stop. De când i-am pasat un telefon vechi, și-a făcut pagină de Facebook și, mai nou, are fani. Ce greu acceptăm că avem temeri... Le scrutăm superiori pe ale altora, dar ocolim persoana întâi singular. Ne e cumva frică de propriile frici? Probabil. Și, până la un punct, firesc - mai ales dacă înțelegem câtă viață ne confiscă ele, cum o denaturează. De la aprehensiune la angoasă, experimentăm înfricoșarea sub diverse forme și în diferite grade. Nimeni nu e scutit. Problema se pune pe termen lung, a felului cum prelucrăm consecințele acestei stări.

Evidența că teama duce la supraviețuire e un bun punct de plecare. Frica de întuneric a copilului abia ridicat pe două picioare ne înduioșează cu atât mai mult, cu cât numeroși oameni mari nu depășesc această fobie niciodată. De parcă bau-bau ar fi adevărat, mereu la pândă. În același timp, întunericul mobilizează simțurile și imaginarul, obligându-ne să-l scrutăm, să-l înfruntăm, chiar să-l străpungem. Confruntați cu ceea ce nu se vede, suntem cu toții niște copii, mai mult sau mai puțin viteji... Dar întunericul ca fenomen optic e doar începutul fricii pe care bezna spiritului și a cunoașterii o sporește. În logica acestei metafore, leacul nu poate fi decât lumina. Cine o află își vindecă spaimele. La propriu sau la figurat, în moduri diferite, lumina asta face: potolește colcăiala necunoscutului, rezolvă dezordinea arbitrariului care mistuie. Frica e un motor care nu stagnează niciodată, dar care, în ciuda aparențelor, oferă o alternativă. Altfel spus - frica poate naște frică sau frica poate naște curaj. Orice om are de ales între aceste variante. Cale de mijloc nu prea există sau, dacă există, se numește probabil cameleonism existențial. „Frica de moarte e doar frica de frică“ - spunea Alexandru Dragomir, sintetizând perfect esența cercului vicios. Dar frica de frică, așa cum simplu e numită, reprezintă nucleul unui angrenaj care ia proporții colosale, atunci când devine rețeta predilectă a tiranilor de tot soiul. Spaima instinctivă, reflexul autoconservării, odată stârnite, scot din om tot ce e nevaloros, dacă nu sordid. Îl pun în defensivă, îl fac să se ascundă, îl împing să se prefacă, să-și piardă sufletul pentru a-și salva pielea. Pentru a-și prezerva... efemerul. Chiar dacă regimurile sau ideologiile totalitare vor face întotdeauna o strategie din intimidare sau înspăimântare, rezistența la (re)presiune le va dejuca de tot atâtea ori planul, convertind teroarea în neînfricare, prin forță morală sau prin credință. Sfinții închisorilor (recunoscuți sau nu, oficial) ilustrează acest paradox care i-a amuțit pe mulți torționari. Frica „bine înțeleasă“ zămislește nu doar curaj, ci și sens. Întunericul spart deschide calea către lumină. Teama trebuie să existe dintr-un singur motiv: ca să ne putem lupta cu ea, să o depășim. Riscând, la nevoie, totul, precum alpinistul față în față cu peretele de stâncă.

În Jurnalul său, Alice Voinescu pune raportul întuneric/lumină sub specia trăirii credinței: „Rugăciunea e perseverare cu ochii în întuneric, în așa-zisul neant. forma vie a veșnicului prezent atunci apare“. Ce mijloc mai sigur de a străbate magma obscurității decât firavul, inepuizabilul fuior al rugăciunii? Ce logică mai solidă decât aceea prin care dialogul cu Dumnezeu ordonează și deslușește ceea ce altminteri terorizează sau încurcă? Ce legătură mai cuceritoare și convingătoare decât aceea între iubirea de Dumnezeu, frica de Dumnezeu și nădejdea în Dumnezeu? Frica de Dumnezeu e prin excelență frică frumoasă. Nu o va cunoaște cel care nu crede în El, care nu îl iubește și nu îl mărturisește. În schimb, celui care nutrește lăuntric acea spaimă bună i se vor deschide ca prin miracol antenele ascunse, care să-l ajute a integra ceea ce mintea de una singură nu poate pătrunde. Necredința nu generează frica de Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu e bau-bau. Celor care nu se tem de El nu li se impune ca un Autocrat. De ce oare Sfânta Scriptură cuprinde nu mai puțin de 365 de repetări, în diferite contexte, ale îndemnului „Nu vă temeți!“? Tocmai fiindcă Domnul ne poartă de grijă, cunoscându-ne desăvârșit îndeosebi limitele, știe că ne-ar paraliza intensitatea taborică a dumnezeirii, că ne-ar înfricoșa manifestările ei supraomenești. Și, tocmai de aceea, știe că ne-am putea teme să credem în ele, să le mărturisim. Însăși Învierea este „comunicată“ mironosițelor și ucenicilor în această cheie: „Și după ce a trecut ziua sâmbetei Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, și Salomeea au cumpărat miresme și au venit să-L ungă (...) Și intrând în mormânt au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb și s-au spăimântat. Iar el le-a zis: nu vă spăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde l-au pus. (...) Și înviind dimineața în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminica), El s-a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese șapte demoni. Aceea, mergând, a vestit pe cei ce fuseseră cu el și care se tânguiau și plângeau. Și auzind că este viu și că a fost văzut de ea, n-au crezut (...) La urmă când cei 11 ședeau la masă li s-a arătat și i-a mustrat pentru necredința și împietrirea inimii lor, că n-au crezut pe cel ce-L văzuseră înviat. Și le-a zis: mergeți și propovăduiți Evanghelia la toată făptura (...) Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, șerpi vor lua în mână și chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma (...)“ (Marcu 16, 1-18). Firescul tulburător al acestei pericope (rezumate) evidențiază mai multe aspecte. Întâi, faptul că Dumnezeu nu are pretenții exagerate... nici din partea ucenicilor Săi, ale căror slăbiciuni sau temeri nu doar că nu le contabilizează „vindicativ“, dar le îngăduie, le înțelege, le transfigurează. Singura cerință categorică pe care le-o adresează e să se deschidă credinței, să-și dezîmpietrească inimile. Și să con-lucreze cu El, tainic, acolo. Pretenția e acompaniată însă de o făgăduință pe măsură: eliberarea de frică. De orice frică. Să ne gândim și la transformarea singurătății, în această perspectivă. Teama dispare din simplul motiv că omul credincios nu e singur nici când e singur. Nu socializarea îi e necesară precum apa, ci relația în duh. Comuniunea. Prezentul ei continuu.

Fricile care ne bântuie sunt multe. Zilnice. Societatea, în latura sa nebunească, alimentează tot mai intens, dimpreună cu fake news, așa-zisele fake fears. Prima frică, aș zice, care se arată dincolo de spațiul binecuvântat al spiritului e frica de sine însuși. Insidioasa platformă a disperării e locul unde robotesc duhurile egolatre: mândria, invidia, frustrarea, lipsa compasiunii, indiferența, disprețul și toate cele asemenea, producătoare sigure de nefericire. Strâns înrudită cu fobia singurătății, teama de sine e și cea mai perfidă. Pe de o parte, fiindcă n-am recunoaște în ruptul capului că ne subjugă, iar pe de alta, fiindcă distorsionează tot ce atinge. Când întâlnirea cu noi înșine eșuează, nu ne rămâne decât să evadăm încotro vedem cu ochii, acceptând orice rol pe scena vieții, care să camufleze scheletul din dulap. Din fericire, nicio cale nu e fără întoarcere. Putem găsi curajul de a o lua de la capăt, chiar atunci când ne-a fost teamă să fim cine suntem... //