Longevitate și mass-media

Implicarea unei instituții media în proiecte formatoare susținute pe termen lung, vizând cât mai largi segmente de populație, generează sigur efecte durabile. Dar nu imediat, ci în timp. De-a lungul anilor, de-a lungul perioadelor de interacțiune cu cei aflați dincoace de micile ecrane, prin efortul strategic de „a cultiva“, într-un fel sau altul, cât mai multe persoane din alcătuirea societății.

În peisajul audiovizual francez există un fe­nomen care își va face cu siguranță in­trarea, la momentul potrivit, în manuale. Este vorba despre emisiunea-joc de cul­tu­ră generală Questions pour un champion, difuzată de postul public France 3 și retransmisă în toate zările de TV5 Monde. Mulți ro­mâni francofoni și francofili o urmăresc cu pasiune în mod regulat, deci am con­vingerea că prezentele note le vor părea familiare. Cam tot ce e de spus despre această realizare televizuală este la superlativ: se transmite ne­în­tre­rupt, din 1988 până azi, în regim cotidian. Dacă până acum câțiva ani în week-end se făcea pauză, acum se includ sâmbete și duminici, deci focul e continuu. Pr­e­zen­tatorul (puțin spus!) emisiunii este același (neobositul Julien Lepers) de 26 de ani, iar audiența... în constantă creștere. De-a lun­gul anilor, Franța s-a umplut, în orașe și comune, de cluburi Questions pour un cham­pion, care antrenează viitori par­ti­cipanți pe platou, iar în ultima vreme con­cursul și-a făcut cu brio intrarea pe In­ternet. Oricine urmărește câteva episoade ale acestei producții va fi cucerit de sus­pansul intelectual al jocului, de emulația care se creează între participanți, publicul prezent în sală și telespectatori: patru con­curenți per ediție au de răspuns, contra cronometru, în trei manșe succesive, la se­turi de întrebări din toate domeniile, ma­rele învingător fiind cel care câștigă cinci ediții consecutiv. E de menționat că, pe­cu­niar vorbind, câștigurile nu sunt atractive în sine, ele variind între 500 și 20.000-30.000 de euro, în funcție de report, prin ur­mare, emisiunea în cauză nu are nimic de a face cu paradigma de tip jackpot a lui Vrei să fii milionar?.

Prin această schiță generală nu am atins însă esența fe­no­me­nu­lui. În fond, Questions pour un champion este licența unui con­cept BBC, Going for Gold, lansat în 1987, care însă, în Marea Britanie, nu a du­rat decât până în 1996. Ce anume ex­plică succesul ieșit din comun, în Franța, al unei emisiuni de divertisment cultural, fie ea oricât de izbutită ca formulă? Răs­punsul e de găsit pe mai multe paliere. Pri­mul în ordinea vizibilității este mo­de­ra­torul. Implicat până la identificare cu emi­siunea pe care o slujește efectiv din prima zi, Julien Lepers a făcut din Întrebările pentru un campion o veritabilă instituție. Acest om cu vocație a înțeles miza unui con­cept media care asociază buna dis­po­ziție, dorința de a învăța, spiritul de com­petiție și... larga audiență! Altfel spus, uti­lul și plăcutul. Punându-și oarecum în um­bră propria carieră (care nu a mai prea avut loc de altceva), charismaticul Lepers a mizat totul pe arta întrebărilor (atent elaborate de o redacție specializată) puse în direct, zi de zi, de aproape trei decenii, cu aceeași prospețime a stării de spirit, la fel de atent la nuanțe sau accente, în­tot­deauna echidistant față de persoana ju­cătorilor, bucuros el însuși să învețe din... greșelile altora. Îmbătrânind la pupitrul emisiunii deja celebre pe plan mondial, Lepers (64 de ani) dovedește încă și azi că formarea continuă este cheia succesului și că longevitatea inteligentă, chiar și în mass-media, transfigurează îmbătrânirea.

Înainte însă de persoana ani­matorului și de pro­fe­sio­nalismul întregii echipe din spatele său, succesul pe­renizat al producției Ques­tions pour un champion se datorează nivelului mediu foarte bun de cultură al so­cietății franceze. Un aspect care uimește la fiecare vi­zionare e însăși diversitatea socio-profesională și de vâr­stă a competitorilor. De la persoane cu pregătire superioară până la elevi, per­so­nal auxiliar sau chiar agricultori, veniți din toate colțurile hexagonului. E limpede că fără acest public capabil și dispus în mod constant să facă față, întâi unei pre­selecții riguroase, iar apoi emoțiilor con­cursului TV în direct pe platou, reușita nu ar fi fost nici pe departe posibilă. Așa cum, bineînțeles, fără telespectatori re­cep­tivi nu s-ar fi ajuns atât de departe. Din acest punct de vedere, paralela cu Marea Britanie este grăitoare. Societatea, acolo, fi­ind în mai mare măsură segregată cul­tural, cu diferențe accentuate între ca­tegoriile sociale, amintitul nivel general de educație și cunoștințe nu a permis, pro­babil, menținerea pe tapet a emisiunii Go­ing for Gold mai mult de nouă ani. (Deși nu sunt deloc de neglijat nici aceia...). Pe de altă parte, e semnificativ de observat că, în amonte de succesul la scară mare al în­tâlnirii cu „chestionarele“ lui Julien Le­pers, se află o altă performanță demnă de cartea recordurilor, tot a televiziunii fran­ceze publice, orientată, de astă dată, spre o audiență selectivă. Este vorba de legen­dara dezbatere săptămânală în jurul căr­ți­lor, sub genericul Apostrophes (1975–1990), urmată ulterior de varianta Bouillon de culture (1991-2001) - ambele purtând pe­ce­tea cărturarului-teleast Bernard Pivot (no­ul președinte al Academiei Goncourt). Și în acest caz, bilanțul se ridică la 25 de ani de prezență și prestanță, ceea ce ex­pli­că multe în privința mentalității culturale. Iar exemple ar mai fi. Implicarea unei ins­ti­tuții media în proiecte formatoare sus­ți­nute pe termen lung, vizând cât mai largi segmente de populație, generează sigur efec­te durabile. Dar nu imediat, ci în timp. De-a lungul anilor, de-a lungul pe­ri­oadelor de interacțiune cu cei aflați din­coace de micile ecrane, prin efortul stra­tegic de „a cultiva“, într-un fel sau altul, cât mai multe persoane din alcătuirea so­cietății.

Sigur, mi se va spune, Franța e Franța. O țară cu tradiție etc. Așa este, doar că post­mo­der­nitatea agresivă pune și acolo în primejdie acquis-ul trecutului glorios, ceea ce face necesară pre­în­tâm­pinarea acestei evoluții, prin conș­ti­en­tizarea ei la nivelul elitei. Bine, se va obi­ecta din nou, ei au cu cine să facă așa ce­va, au de ales cu cine să lucreze, în schimb, la noi, emisiuni TV de genul celor in­vocate ar fi utopice. Cu cine să realizezi Întrebări pentru un campion, zi de zi, când populația e majoritar semidoctă?!... Și totuși, o analogie este posibilă și ne­ce­sară. În condițiile în care problema struc­turală a lumii românești de azi o re­pre­zintă precaritatea materială și intelectuală a clasei de mijloc și a populației rurale (ca­re sub comunism au fost transformate în masă de manevră), era firesc ca rolul mij­loacelor de comunicare publice mai ales să fie, în ultimii 25 de ani, decisiv pentru ridicarea nivelului general. Acompaniat, de­sigur, de o reformă eficientă a sis­te­mului de învățământ. Ceea ce nu s-a în­tâmplat. Manipularea televizuală prin care a început revoluția din ’89, continuată de cea din vremea primei mineriade (13–15 iu­nie ’90) au lansat modelul aservirii po­litice, în detrimentul serviciului public. Și totuși, contrar premiselor nefaste, de-a lun­gul anilor, s-au remarcat în audio­vi­zualul românesc câteva exemple de lon­gevitate „pe post“, menite să de­mons­tre­ze, cui ar fi interesat, că societatea ro­mâ­nească ar putea face pasul către o altă pa­radigmă decât aceea a spiritului gregar sau a cancanului. Memorialul Durerii, aflat în peisaj de peste 20 de ani pe TVR 2, Îna­poi la argument, emisiune moderată de H.-R. Patapievici timp de șapte ani (și care precis ar fi continuat dacă nu se desființa abuziv TVR Cultural), sau Omul care adu­ce cartea, pastila de cultură adusă zilnic la PRO TV, de aproape 15 ani, de către Dan C. Mihăilescu, sunt mostre relevante că... dacă s-ar fi vrut, s-ar fi putut. Dacă s-ar fi sprijinit deliberat calitatea, va­loa­rea, fără a se impune (mai ales în cazul Radioului și Televiziunii publice) drept cri­teriu suprem audiența, pe termen lung ar fi apărut și roadele; adică oameni tot mai cizelați și informați; tot mai exigenți față de calitatea prestației media, tot mai cri­tici față de derapaje. Popularitatea unui Dan C. Mihăilescu, alimentată de mini ren­dez-vous-ul televizat cotidian, este do­va­da vie că un reprezentant al elitei poate in­teracționa frumos cu omul obișnuit. În mod normal, postul național ar fi trebuit de mult să-l „smulgă“ marelui concurent privat, să-l plătească bine și să-i dea pe m­ână o emisiune săptămânală de o oră, gen Apostrophes - pe TVR 2, să zicem. Am certitudinea că Dan C. Mihăilescu ar fi fost un perfect Bernard Pivot român și că eventuala sa emisiune ar fi devenit, cu timpul, un reper inconturnabil, deo­po­trivă pentru intelectualii formați și pentru cei „en herbe“... Cu minime bune in­ten­ții, multe aparente himere ar fi putut de­veni realitate, spre folosul tuturor. Dar tim­pul nu e neapărat pierdut! De aceea îmi îngădui să enunț, contra curentului probabil, o speranță din familia „I have a dream“: ca, într-o zi, clasa de mijloc din Ro­mânia să fie demnă de acest nume. Să aibă dreptul la o formare medie decentă, atât prin școală, cât și prin mijloacele de comunicare, pe întreg teritoriul său, și nu doar în câteva centre universitare.

Până una-alta, revenind la pre­zent, francofilii pot verifica to­nusul celei mai longevive emi­siuni din istoria televiziunii pu­blice franceze, pe TV 5 Monde, în fiecare după-amiază. Vor gusta far­me­cul discret al culturii generale și bucuria întâlnirii cu oameni care nu se plictisesc. Au la dispoziție întreg sezonul estival, Questions pour un champion nu are nicio zi vacanță! //