'Problema evreiască' înainte şi după 1989

Matei Cazacu 21.05.2013

De același autor

La 24 martie, la Salon du Livre de la Paris, a fost lansată ediţia franceză a cărţii lui Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română (Polirom, 2012). Cartea a apărut la editura pariziană Non Lieu, cu titlul Les Images du Juif: Clichés antisémites dans la culture roumaine. Une approche comparative. Recenzii foarte apreciative au apărut în Le Monde, Le Magazine Littéraire ş.a. Publicăm mai jos ample fragmente din prefaţa volumului, semnată de istoricul Matei Cazacu.

 

Iată o carte importantă și necesară: im­por­tantă prin mulțimea de fapte și de idei pe care le conține și necesară deoarece aces­tea sunt prea adesea de actualitate, o ac­tu­alitate paradoxală, dar rea­lă la începutul mileniului al treilea.

Prăbușirea regimului co­mu­nist a avut drept consecință eliberarea cuvântului înă­bușit de patru decenii de teroare, care au încercat să instaureze dictatura gân­di­rii unice și a limbii de lemn, urmând astfel linia atât de sinuoasă a partidului co­mu­nist și a ortodoxiei ideologice. Newspeak, o întreprindere comparabilă cu cons­truc­ția Turnului Babel, a avut același sfârșit la­mentabil ca modelul biblic, lăsând locul mul­­titudinii și diversității de expresie. Oricine care avea (sau credea că are) ceva de spus și nu putuse (sau nu îndrăznise) să se ex­pri­me înainte decât prin bancuri politice, epigrame, fabule și proverbe a pus în scris și și-a difuzat partea sa de adevăr, me­mo­ria sa individuală, ridicând-o la ran­gul de me­morie colectivă și chiar istorică. Mul­ti­plicarea exponențială a numărului de ziare, reviste și edituri, a posturilor de ra­dio și TV, apoi apariția net-ului s-au pro­dus la timp pentru a absorbi acest torent de cuvinte ca­re s-au revărsat în spațiul pu­blic aidoma unui fluviu care sparge un ba­raj. Pră­bu­șin­du-se unele după altele, ta­bu­urile au lăsat calea liberă tuturor ideilor și fantasmelor re­fulate, tuturor amintirilor în­gropate (une­ori la propriu), tuturor măr­turiilor nespu­se. Găseai aici de toate, de la sublim la ab­ject, frumos și respingător, grandios și mes­chin, exact ca în povestea lim­bilor lui Esop.

Una dintre temele recurente ale acestei anamneze a fost – și es­te în continuare – al doilea răz­boi mondial și consecințele sa­le, un traumatism major al so­cietății românești, la care s-a adăugat, du­pă trei ani de tranziție (1945-1947), ins­ta­larea regimului comunist, unul dintre cele mai feroce și mai criminale din Europa. În toată această vreme, comuniștii au ocultat prin toate mijloacele prima sa parte, anu­me Războiul din Răsărit al României, în alianță cu Germania. Procedând astfel, ei au privilegiat numai ultimele nouă luni, când România, înfrântă în Răsărit și obli­gată să capituleze, a continuat lupta, de da­ta aceasta alături de foștii adversari, în Vest. Vulgata comunistă a decis că Anul Ze­ro al istoriei recente era această mare răs­turnare a alianțelor, ratată de Italia și de Ungaria, dar reușită de România și care a salvat țara de la dezastru. Dar același eve­niment a permis partidului comunist, o sectă minusculă, să pună mâna pe pu­tere la adăpostul tancurilor sovietice. Tot res­tul erau, în ochii lor, tenebre nedemne de atenție, bune numai de a fi condamnate și înfierate de mânia proletară.

Prin eforturile lor de a șterge din memoria colectivă acest capitol fondator, co­mu­niș­tii nu erau la prima contradicție. Mai tră­iau soldații, dintre care unii luptaseră pe ambele fronturi, dar care nu primeau pen­sii de invaliditate decât pen­tru rănile din Vest. Ră­nile din Est, cap­ti­vi­tatea pentru câteva sute de mii de oa­meni, de­co­ra­țiile pentru ac­țiuni eroi­ce, dar și morții, peste 200.000 de oameni, toate astea nu contau. Con­tau doar cele no­uă luni de război „just“; cei patru ani precedenți exis­tau doar ca motiv de ares­tări, procese și con­dam­nări grele pentru crime de răz­boi.

Rescrierea istoriei naționale împăunase im­perialismul rusesc în direcția Cons­tan­ti­no­polului și a Strâmtorilor cu virtuțile unui război de eliberare a popoarelor oprimate, printre care românii care avuseseră de su­portat 12 invazii rusești între 1711 și 1944. Războiul contra URSS (prima invazie ro­mânească împotriva vecinului său) apărea ca o pată neagră pe trecut, și responsabilii – în frunte cu mareșalul Antonescu – fu­seseră arestați, judecați și aspru con­dam­nați. Și totuși, același regim comunist, deghizat în naţional-comunism sub Ni­co­lae Ceaușescu, începuse din anii 1980 o oa­recare reabilitare a lui Antonescu. Chiar da­că era în realitate vorba de o diversiune destinată să înnegrească imaginea Regelui Mihai, care era din ce în ce mai mult con­siderat ca o alternativă la regimul co­mu­nist, această manevră a avut ca rezultat publicarea unei serii întregi de lucrări des­tinate să sădească nedumerirea în mintea populației. Din încarnarea răului absolut, Antonescu devenea un erou nefericit și aceasta într-un context de tensiune cu Brej­nev și cu succesorii săi. Ceaușescu avea ne­voie de fidelitatea armatei, care reclama re­cunoașterea nu numai pentru campania din Vest, dar și pentru cea din Răsărit. Lupta „Conducătorului“ pentru a elibera pro­vinciile smulse de URSS în 1940 se găsea astfel justificată de aceiași oameni care îl condamnaseră la moarte și îl executaseră în 1946! Astfel, mesajul puterii îmbrăca forma unei revendicări teritoriale pe care Ceaușescu a adresat-o deschis lui Gorbaciov la ultimul congres al PCR din noiembrie 1989.

Pe acest teren minat de decenii întregi de cenzură și de falsuri a apărut dezbaterea legitimă și necesară asupra celeilalte fețe a acțiunii lui Antonescu, politica internă. Aspectul cel mai detestabil și cri­minal al acestei politici a fost fără îndoială persecuția, pauperizarea, deportarea și dis­trugerea unei părți a populației evreiești, care reprezenta în 1938 a treia comunitate din Europa, cu circa 735.000 de persoane, precum și a unei părți a minorității roma. Holocaustul românesc, paralel și in­de­pen­dent de cel nazist, fusese pus în lumină în­că din 1946-1947 de Matatias Carp în Car­tea neagră a distrugerii evreilor din Ro­mânia (1940-1944). Au urmat câteva stu­dii și mărturii ale supraviețuitorilor, iar în 1986 au apărut la New York cele 12 volume de documente selecționate de Jean Ancel din arhivele românești pe această temă. În anii următori s-au înregistrat luările de po­­ziție ale istoricilor, într-o căutare co­mu­nă, dar adesea conflictuală de a re­cons­ti­tui o imagine sinceră și adevărată a aces­tei pe­ri­oade cruciale din istoria româ­nească.

Un efort special a fost întreprins după 1990 pentru editarea documentelor oficiale și a mărturiilor de mâna întâi, precum și sin­teze despre anii decisivi din perioada in­terbelică, ani care au văzut apariția și răs­pândirea în spațiul public a discuției asu­pra „problemei evreiești“. Aceasta se gre­fa pe antisemitismul tradițional, propriu societăților creștine de confesiune orto­do­xă, care cunoscuseră până atunci o formă de „toleranță ostilă“ sau „apartheid moa­le“ față de necreștini. Aceiași ani au fost martorii primelor legi antievreiești, co­pia­te după legile rasiale de la Nürnberg, și ai procesului de retragere a cetățeniei ro­mâne, care a lovit, în 1938-1940, 36,7% din populația evreiască, un total de 225.222 de persoane. Cei mai importanți autori ai dis­cursului antisemit au fost identificați și ideologia lor a făcut obiectul unui număr important de contribuții. Și pentru prima oară au fost editate scrierile și memoriile membrilor și simpatizanților Gărzii de Fier și ai Partidului Național Creștin.

Ajungem astfel la cea mai dramatică pe­rioadă din istoria evreilor români: studiile și publicațiile de documente și de mărturii asupra anilor 1940-1944 pot umple o bi­bli­o­tecă. O primă categorie comportă edi­ta­rea legilor și a decretelor antievreiești, pre­cum și a stenogramelor ședințelor gu­vernelor Antonescu. Au urmat sintezele des­pre Holocaustul din România și dife­ri­tele lui etape: rebeliunea legionară din ia­nuarie 1941, pogromul de la Iași, soarta evre­ilor din Transilvania de Nord sub ocu­pație ungurească, în fine, soarta evreilor din Moldova, Basarabia și Bucovina de Nord, deportați în Transnistria (1941-1943). Da­că adăugăm la acestea reconstituirea ac­țiunilor de salvare a evreilor de către ro­mâni, începând cu Regina Mamă, mi­tro­po­litul Nicolae Bălan și primarul Traian Po­povici de la Cernăuți și până la țăranii din Moldova, Basarabia, Transnistria și Tran­sil­vania, obținem o imagine destul de com­pletă a tabloului de ansamblu al Holo­ca­ustului în România.

Cartea lui Andrei Oișteanu ocupă un loc aparte în cadrul acestui efort de construcție a memoriei colective a evreilor din România. Apărută în 2001 (reeditată în 2004 și 2012), beneficiind de traduceri în ma­ghiară, engleză și germană, ea se înscrie la sfârșitul unei perioade de dezbateri și confruntări intense asupra rolului și lo­cu­lui evreilor în cultura și în istoria ro­mâ­nească. În Preliminarii, autorul precizează că a încercat să urmărească „modul în ca­re s-a născut și a evoluat antisemitismul popular în spațiul cultural românesc. Dar și felul în care antisemitismul popular (in­conștient și pasiv) l-a influențat pe cel politic (conștient și activ), de pe la ju­mătatea secolului al XIX-lea până în zi­lele noastre“. Cartea reprezintă o sumă a cu­noștințelor și a opiniilor despre o co­mu­nitate practic dispărută astăzi, dar ale că­rei amintiri rămân vii și foarte actuale. Între „evreul real“ și „evreul imaginar“, în­tre evreii Noului Testament și cei din cre­dințele și reprezentările țărănești și pâ­nă la scrierile de cultura „înaltă“, clișeele care compun portretul său fizic, socio-pro­fesional, moral, magico-mitic și religios sunt fascinante prin forța și trăinicia lor.

Lucian Boia, Alexandra Laignel-Lavastine şi Andrei Oişteanu într-o dezbatere pe tema manifestărilor antisemite din România şi pe cea a capitolului românesc al Holocaustului (colocviul a fost organizat de Centre National du Livre la Salon du Livre, Paris, 23 martie 2013).

 

Cred că Biserica Ortodoxă, care nu a în­tre­prins un Aggiornamento precum cea ca­to­lică (Conciliul Vatican II și enciclica Nos­tra Aetate), poartă o grea parte de respon­sabilitate în această stare de lucruri. Pot cita ca dovadă Prohodul care se cântă în Vinerea Patimilor, momentul când se de­clanșau cea mai mare parte a po­gro­mu­rilor în Europa și în Rusia mai târziu: „Fal­nice Israil, ucigașe popor, pentru ce-ai ales mai bine pe Varava, și pre Domnul pentru ce l-ai răstignit?“ (I, 58) ; „În­dă­rătnic neam jidovesc ce ai luat arvuna, cu­noscut-ai ridicarea Bisericei, pre Hris­tos dar pentru ce l-ai osândit?“ (II, 42).

În acest cânt, intonat de credincioșii or­to­docși la Paște, se regăsesc bună parte din clișeele despre evrei: popor deicid, în­șe­lător, invidios, zavistnic, plin de perfidii, avid de aur și de bogății, pentru care nu ezită să-L sacrifice pe Mântuitor. Nu este deci de mirare că aceste clișee se regăsesc la țărănime, care forma imensa majoritate a populației României (78% în 1948) și ca­re a regăsit după 1989, odată cu libertatea religioasă, și libertatea de expresie. Iar prin­tre intelectualii proveniți din rândurile ei și formați în perioada comunistă găsim cel mai mare număr de antisemiți și ne­ga­ționiști, pe de o parte, și de manipulatori ai memoriei colective, pe de alta.

Trebuie precizat că principalii beneficiari ai politicii antisemite a guvernelor An­to­nescu au fost, după eliminarea Gărzii de Fier de la putere, Armata, Poliția și Jan­dar­meria, lucru natural într-o epocă de dic­tatură militară și în plus în vreme de răz­boi. Or, Armata beneficia după Revoluția din decembrie 1989 de o mare po­pu­la­ri­tate în opinia publică românească, po­pu­laritate comparabilă numai cu cea a Bi­sericii Ortodoxe Române. Evocarea Holo­caustului şi a persecuțiilor împotriva evre­ilor, înfăptuite în bună parte de oameni în uniformă, arunca o umbră pe imaginea eroi­că, pe care istoricii militari, numeroși și influenți sub regimul Ceaușescu, se stră­duiau să o construiască și care a cunoscut o intensificare notabilă cu evocarea răz­boiului din Răsărit.

Mai era apoi și poziția Bisericii Ortodoxe, căci preoții și studenții la teologie au fur­nizat un contingent important Gărzii de Fier și Partidului Național Creștin înainte de 1944. Influența lor asupra masei de cre­dincioși, în special țărani, era importantă, căci discursul lor politic relua temele re­ligioase și era împănat cu citate biblice ca o predică rostită din amvon. În perioada co­munistă, BOR, Biserică națională de­oa­rece îngloba imensa majoritate a po­pu­la­ției, a suferit mari persecuții, dar a fost răsplătită pentru contribuția ei la su­pri­marea Bisericii Greco-Catolice și la pro­paganda oficială gen „Mișcarea pentru pa­ce“ și alte inițiative ale Moscovei. După o ul­timă confruntare dură în 1958-1962 (în­chiderea a numeroase mânăstiri, limitarea accesului tinerilor la monahism, arestarea colaboratorilor patriarhului Justinian, pla­sat el însuși în domiciliu forțat etc.), ra­porturile Bisericii cu statul au cunoscut o oarecare destindere sub păstorirea celor doi succesori ai acestuia, Justin (1977-1986) și Teoctist, mult mai docili: fapt dovedit de demolările bisericilor după 1977 și per­se­cuția preotului Gh. Calciu-Dumitreasa.

În fine, o bună parte dintre partizanii an­ticomuniști, care au luptat cu arma în mâ­nă adesea cu prețul vieții împotriva re­gimului (1946-1962), erau legionari și/sau militari și memoriile lor se bucură de un formidabil succes de librărie. Astfel, na­țio­naliștii și ultranaționaliștii români care au regăsit libertatea de expresie după 1990 nu­mărau în rândurile lor numeroși ofițeri activi sau în retragere, foști partizani an­ticomuniști și membri ai clerului ortodox.

În paralel cu construcția memoriei co­lective a evreilor din România, a fost edi­fi­cată memoria colectivă a populației ro­mâ­nești, care s-a concentrat în special asu­pra anilor 1945-1989, anii instaurării și vic­toriei regimului comunist, ani de min­ciuni și de deformări grosolane ale rea­li­tății. Chiar dacă amintirile luptătorilor de pe frontul de Est și lucrările de istorie mi­litară sunt numeroase, predomină amin­tirea terorii, a privațiunilor din cele peste patru decenii încheiate cu Revoluția din 1989. În acest context, care nu este pro­priu numai României, a apărut și s-a răs­pândit stereotipul „comunismului evre­iesc“, importat și instalat de evreii agenți ai Moscovei. În România, purtătorul cel mai virulent al acestui clișeu este Partidul Ro­mânia Mare, apărut în 1990, și liderul său C.V. Tudor. Ca răspuns la un discurs al şef-rabinului Moses Rosen (între 1948 și 1995), colaborator activ al regimului co­mu­nist în special în epoca lui Ceaușescu, pe care îl apăra în Senatul american în ches­tiunea clauzei naţiunii celei mai favo­rizate, ca răspuns deci la afirmațiile sale despre Holocaust în România, C.V. Tudor a lansat o campanie de presă intitulată Ci­ne a adus bolșevismul, teroarea și crima în România?. Chiar dacă nu a fost primul care a ridicat această problemă, C.V. Tu­dor a fost cel mai radical și a fost urmat de alții, care au inventat expresiile „Gen­o­cidul comunist“, „Holocaustul roșu“, „Ho­locaustul împotriva poporului român“ etc. Generalul I.M. Pacepa, un alt cola­bo­rator apropiat al lui Ceaușescu, care a ales libertatea în 1978, a publicat în 1999 Car­tea neagră a Securității, o aluzie evidentă la cartea lui Matatias Carp.

Controversa nu este nouă și nu se reduce doar la România. Ea a început după 1917 și Revoluţia din octombrie și durează încă în țările foste comuniste. Dar în acest caz precis ea a dat naștere unui fe­nomen denumit „martirologie com­pe­ti­ti­vă“ sau „competiția Holocaust-Gulag“. In­tensitatea acestei polemici era atât de pu­ternică, încât în iulie 2002, cu ocazia vi­zi­tei în orașul său natal Sighet, Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, a omagiat victimele Holocaustului, printre care și propria sa familie, dar a refuzat să viziteze Memorialul din același oraş or­ganizat de Academia Civică în fosta închi­soare, în amintirea victimelor comu­nis­mului. A urmat o nouă polemică în mass-me­dia, care au reluat argumentele isto­ri­cilor români și străini privind politica lui Antonescu față de minoritățile evreiești și roma și mai ales privind numărul exact al victimelor evreiești; privind atitudinea unor segmente ale populației evreiești din Basarabia în momentul retragerii trupelor românești în iunie 1940 (cazuri de linșaj al unor ofițeri și soldați), care au antrenat represalii sângeroase și total dispro­por­țio­nate în 1941, când provincia a fost re­cu­cerită și găsită în stare de ruină ca urmare a politicii sovietice de „pământ pârjolit“, realizată cu colaborarea unor comuniști evrei; privind eforturile a numeroși ro­mâni de a-i salva pe evrei în anii 1938-1944, evrei din care o parte a putut emigra în Palestina sau în alte ţări; privind buna administrație românească în Transnistria între 1941 și 1943; privind participarea ma­sivă și entuziastă a multor membri ai co­munității evreiești la instaurarea regimului comunist sub protecția armatei sovietice și a facilităților de emigrare în Israel pen­tru a scăpa de comunism; în sfârșit, pri­vind acuzația că au condus organele de re­presiune ca Securitatea, Miliția și per­so­nalul penitenciar, pe lângă structurile po­litice și culturale.

În această atmosferă pasionată, pre­șe­din­tele Ion Iliescu a anunțat la 22 octombrie 2003 crearea Comisiei internaţionale pen­tru studiul Holocaustului în România, sub președinția lui Elie Wiesel. Comisia a dat publicității în noiembrie 2004 un ra­port care spunea că „România a comis un genocid împotriva evreilor. Autoritățile române poartă responsabilitatea prin­ci­pală atât pentru planificarea, cât și pen­tru executarea Holocaustului“. Astfel, to­tul era spus și impactul raportului a fost profund. Însă polemicile au continuat și, pentru a pune capăt acestei dezbateri, no­ul președinte, Traian Băsescu, l-a însăr­ci­nat pe profesorul Vladimir Tismăneanu, un expert recunoscut pe plan internațional în studiul comunismului, să creeze o Co­misie pentru analiza dictaturii comuniste din România. Raportul final al Comisiei a fost publicat în decembrie 2006 și, la 18 ale lunii, Traian Băsescu a ținut în par­la­ment un discurs oficial de condamnare a regimului comunist, calificat și el de „cri­minal“. Discursul prezidenţial a fost pre­sărat cu incidente provocate de C.V. Tudor și acoliții săi.

Astfel, România și-a realizat „con­fruntarea cu trecutul“ (Ver­gan­genheitsbewältigung) sau cel pu­țin o sperăm. În acest climat nou, cartea lui Andrei Oișteanu este o invitație la cunoașterea nu numai a celuilalt, dar mai ales a pro­priului sine, con­diție necesară pentru toleranța și ac­ceptarea trecutului, pentru a nu-i mai re­peta erorile.

 

(Tilul aparţine redacţiei. Din lipsă de spaţiu, s-a renunţat la amplele note bibliografice.)

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22