„Dreptatea, această eternă fugară din tabăra învingătorilor...”

Cu ceva timp în urmă se punea întrebarea – vis-à-vis de câteva personalități marcante ale Occidentului anilor postbelici – cum a fost cu putință ca oameni a căror inteligență nu o contestă nimeni să se declare comuniști (atunci, comunismul însemnând, fără niciun echivoc, stalinism)? Mai recent, multă lume a rămas perplexă văzând într-un mozaic din nou-construita Catedrală a Forțelor Armate Ruse chipul lui Stalin. Noi știm cine a fost Stalin: există – în majoritatea limbilor lumii – cel puțin o duzină de lucrări ale unor istorici de un profesionalism desăvârșit care au înfățișat imensa hecatombă umană produsă de „tătucul popoarelor”. De aceea ne miră faptul că, atunci, contemporani de tot soiul și, acum, Biserica și armata rusă au desfășurat (și – mai restrâns – încă desfășoară) un cult al celui în care istoriografia recentă ne-a înfățișat un dictator sangvinar, care și-a terorizat propriul popor, la fel ca pe cele din țările ocupate. Și totuși, poate că ar trebui să fim atenți și la reversul întrebărilor: cum era cu putință ca – după război – cineva să nu fie stalinist (în lumea care nu avea de-a face, în mod direct, cu aparatul represiv rusesc)? Și cum ar putea – azi și oricând – armata rusă să-l treacă cu vederea pe cel care a condus-o în al Doilea Război Mondial?

În mai 1945, Stalin era marele câștigător al războiului din Europa. Armata sa ajunsese pe Elba, trecuse de Viena și era la porțile Pragăi. Cedându-i capitala Reich-ului hitlerist și cele două foste capitale ale Imperiului (Romano-)German, Aliații îi ofereau conducătorului sovietic un imens prestigiu simbolic. În fond, învingătorul e cel care ocupă capitala adversarului și îl ia prizonier, îl ucide sau pune mâna pe cadavrul acestuia. Or, în Europa, singurul care se putea lăuda cu așa ceva era Stalin. Evident, în acel moment, Germania nazistă fusese învinsă pe toate fronturile și capitulase în fața puterilor aliate; însă preeminența între acestea o avea ocupantul Berlinului. Retrospectiv, nu e clar de ce i-au oferit americanii și englezii capitala lui Hitler: din lipsă de viziune strategică sau ca formă de respect pentru numărul enorm de victime ale Rusiei, ca încercare de a-l îmbuna pe Vojd în perspectiva conferinței de pace ori pur și simplu pentru că nu aveau cum concura cu tăvălugul rusesc? Cert e că Stalin beneficiază din primul moment de poziția avantajoasă pe care o obținuse: impune semnarea capitulării totale și necondiționate a Germaniei la Berlin. E limpede că amiralul Dönitz încercase (începând cu 2 mai, deci imediat după ce preluase atribuțiile de conducător al Germaniei) să facă tot ceea ce și-ar fi dorit și Antonescu: să capituleze în fața Aliaților occidentali, sperând că – mai apoi – aceștia vor fi cei care vor negocia cu rușii. Numai că, bineînțeles, Stalin nu putea accepta așa ceva; prin urmare, capitularea s-a semnat – pentru toate fronturile – la Berlin, la 9 mai. Iar înfrângerea Germaniei a fost sărbătorită spectaculos – într-o mizanscenă demnă de triumfurile romane – cu ocazia Paradei Victoriei din Piața Roșie din data de 24 iunie 1945.

Care e morala acestui spectacol în care nu e vizibilă doar satisfacția dictatorului, ci și mândria unui popor întreg? Aceea că victoria justifică orice; absolut orice. Reușita – mai ales când ia forme apoteotice – creează o finalitate care ordonează și dă un sens tuturor secvențelor care o precedă. Victoria împotriva nazismului a dat un sens tuturor dramelor – individuale și colective – prin care a trecut Rusia sovietică de la început până în 1945. Nu cred că era cineva pe atunci în imperiul lui Stalin care să nu fi știut ce a însemnat colectivizarea, industrializarea forțată, decapitarea armatei, marea teroare și – în general – tot ceea ce se întâmplase înaintea războiului. Lipsite de orice logică, la vremea lor, lucrurile acestea păreau a fi expresia unei demențe colective (orchestrată de la vârf) ce cuprinsese singura țară comunistă din interbelic. Victoria împotriva nazismului le dispune într-o ordine clară: spre mirarea întregii lumi, Rusia (cea înapoiată) e în stare nu doar să concureze industria și tehnologia germane (renumite de un veac), ci și să le surclaseze; această reușită trimite la industrializarea forțată (cu tot cu lagărele ce o completau), la ritmul ei ce păruse absurd și, implicit, la nevoia „acumulării primitive a capitalului” pe seama unei țărănimi reduse la condiția sclavagistă. Tot restul – milioanele de destine zdrobite – trece în bloc la „victime colaterale” ale acestei incredibile performanțe. Oricât de enorme au fost tragediile (fiecare în parte și toate împreună), „victoria întregului popor” a arătat – în mod manifest – faptul că a meritat, că suferința nu a fost zadarnică și că, lecturată în cheie sacrificială, ea constituie liantul de sânge care stabilizează prezentul și face cu putință construirea „viitorului luminos”. Parada lui Stalin a transmutat victoria – absolut reală – a milioane de oameni angrenați într-un război pe viață și pe moarte în triumful unei viziuni asupra istoriei. Și, într-un fel sau altul, mulți, foarte mulți – azi am spune: prea mulți – contemporani ai acelor momente au perceput lucrurile exact așa cum le regiza „țarul roșu” de la Kremlin.

Să nu uităm că Rusia secolului XX nu avea o tradiție a victoriei, ci, dimpotrivă, una a înfrângerii: Războiul Ruso-Japonez (din 1904-1905), Primul Război Mondial și cel împotriva Poloniei (din 1920) au fost războaie pierdute. Cel Civil (dintre 1918 și 1922) a fost câștigat la limită, pe fondul unui dezastru intern care a făcut ca victoria să fie una à la Pyrrhus. Iar cele externe încheiate în avantaj – cel din Extremul Orient (1938-1939) și cel de Iarnă (împotriva Finlandei, din 1940) – sunt succese locale, obținute cu greu, în ciuda forței net superioare, care niciunul nu a avut ca efect înfrângerea totală a adversarului și nici ocuparea capitalei lui. Victoria asupra nazismului justifică a posteriori totul și legitimează puterea lui Stalin, deopotrivă înlăuntru („genialul conducător”, „strategul vizionar” etc.) și în afară (ca principal autor al înfrângerii Germaniei – ceea ce-i dă și „partea leului” la conferințele de pace de la Yalta și Potsdam). Nimeni nu ignora faptul că, în vara-toamna lui 1941, moștenirea masacrelor asupra Armatei Roșii din vremea terorii, pacifismul obstinat și – apoi – ordinele contradictorii ale Tătucului au avut ca efect un dezastru militar incomensurabil în istorie. Însă cu atât mai radicală a fost turnura războiului din iarna lui 1941 și, mai ales, a lui 1942; acceptarea de către Stalin a alegerii patriarhului Serghie și apelurile directe la eroii Rusiei, precum și cele (subliminale) la credința rușilor vin să confirme această viziune – profund religioasă – a convertirii dezastrului în victorie. De aceea, nu e deloc întâmplător faptul că astăzi, pentru președintele Putin, „Marele Război pentru Apărarea Patriei” constituie evenimentul fondator al istoriei Rusiei recente. Căci el adună două teme dragi puterii de la Kremlin: aceea a victoriei asupra marii puteri din apus și aceea a „unității întregului popor” în jurul Vojd-ului. Și la fel de inteligibilă e și poziția Bisericii Ortodoxe Ruse, care vede în această biruință nu doar respingerea protestantismului și catolicismului celor care aveau inscripționat pe centuri „Gott mit uns” (și care, în diverse forme, de la Cavalerii Teutoni la Oberprokurorul Cultelor, apăsaseră asupra istoriei ruse), ci și pentru că serbează deopotrivă renașterea unui popor aflat pe marginea prăpastiei și a patriarhatului tuturor Rusiilor.

Sigur că experienţa noastră cu Rusia (pe atunci Uniunea Sovietică) din timpul Războiului şi de după nu a fost în nici un fel în măsură a ne face sensibili la această perspectivă. Din punctul de vedere al ruşilor, România a fost o ţară agresoare, care a luptat împotriva lor alături de Germania nazistă, care – la 23 august – a capitulat (aceasta e semnificaţia pe care o dau ei armistiţiului declarat de Rege) şi, ulterior, a fost ocupată militar (până în 1958). Doar comunizarea agresivă a ţării şi propaganda “marelui frate de la Răsărit” care îşi ajută “partidele frăţeşti” din “zona de influenţă” au menţinut, în acei ani, ficţiunea “independenţei” României. Locuitorii ţării de atunci au făcut experienţa înfrângerii, a ocupaţiei şi a comunizării forţate. Dincolo de enorma dramă a Războiului (cu peste 800 000 de oameni morţi, răniţi şi dispăruţi şi cu 400 000 de evrei şi ţigani morţi în teritoriile controlate de autorităţile române) şi de distrugerile pe care acesta le-a antrenat, intervalul 1940 – 1944 (şi consecinţale lui care au perdurat încă două decenii) rămân traumatice în memoria noastră colectivă.

Reîntorcându-ne la ruşi, imaginea se schimbă radical după „înghețul” brejnevist, ocuparea Cehoslovaciei în 1968 și publicarea – în 1973 – a „Arhipelagului Gulag” al lui Alexandr Soljenițîn. Dar, chiar mai înainte de acestea, e eșecul „marelui salt înainte” încercat de Hrușciov. În fapt, Uniunea Sovietică și-a epuizat potențialul cel târziu în 1964 și, de atunci încolo, n-a mai supraviețuit decât ca mecanism inerțial, menținut în viață de structura nomenklaturii și de memoria (foarte vie a) terorii de stat. Și dacă s-a prăbușit (în ea însăși), a fost nu din cauza presiunii externe, ci deoarece nu a reușit să realizeze promisiunile prin care se legitima: egalitatea în demnitate a tuturor cetățenilor, respectarea drepturilor civice, prosperitatea accesibilă fiecăruia, participarea tuturor la decizie. Cu atât mai mult, după 1991, perspectiva – deopotrivă internă și externă – asupra realității sovietice e cea a înfrângerii. Decrepitudinea politică, eșecul economic și social, dezastrul ecologic și incomensurabila risipă a statului comunist lipsesc de orice justificare enorma tragedie umană pe care acesta a produs-o. Neavând nicio finalitate, suferința (căreia deschiderea arhivelor îi evidenția anvergura de neconceput) e fără niciun rost; e o limită a înțelegerii, căci revine la o aberație pură – a chinui și a ucide doar pentru a chinui și a ucide, fără nicio motivație. În urma Uniunii Sovietice rămâne doar groaza pe care o inspiră o barbarie fără termen de comparație în istorie. Și, tocmai de aceea, e dificil de conceput ca – după 1991 – cineva să mai facă apologia comunismului de tip rusesc. Nu e întâmplător faptul că președintele Putin – deși consideră destrămarea URSS-ului drept „cea mai mare tragedie geopolitică a secolului XX” – evită, cu grijă, asocierea cu ideologia statului comunist, preferându-i selecționarea câtorva personaje, prezentate ca „eroi”, pe un fond de pe care e evacuat roșul sângelui vărsat în neștire pentru a fi înlocuit (aparent ilogic, dar, în fapt, foarte coerent) de albul monarhic și de crucea Bisericii.

Victoriile creează coerențe care, însumate, par a solidifica istoria în forme fixe. Poate la acest lucru se va fi gândit Simone Weil, atunci când spunea: „Dreptatea, această eternă fugară din tabăra învingătorilor...”. //