De același autor
Istoricul literar şi eseistul, cercetătorul şi ideologul nu pot fi despărţiţi, aşa cum, în amintirea mea, omul public nu poate fi despărţit de prieten sau textul de vocea care îl rosteşte.
Nu pot să citesc un rând scris de Leon şi să nu-i aud vocea bine timbrată, ca şi cum el ar citi rândul acela, cu voce tare (dar nu prea tare: el vorbea calm, uneori cu un uşor accent interogativ, ca şi cum ţi-ar fi cerut părerea) şi vocea să nu-mi recheme imaginea lui de acum mai mulţi ani, bărbat în putere, dar cu barba deja înspicată, cu rucsacul în spate, cu geanta plină de cărţi, de manuscrise şi de proiecte, venind de la o întâlnire sau grăbindu-se la alta, cu unul dintre numeroşii lui prieteni pe care îi avea pretutindeni (acum câţiva ani, după măritişul fiicei sale, vorbea bucuros de nevoia de a lărgi încă mai mult spaţiul inimii lui primitoare pentru a încorpora noua ramură mexicană). Nu pot separa adică imaginea prietenului, a omului delicat care era Leon, de vocea şi de textul scriitorului, de îngemănarea puţin obişnuită dintre generozitatea şi încrederea unui om fundamental bun şi judecata tăioasă în esenţă, chiar dacă moderată în formulări, a unui scriitor de idei. Căci Leon, istoric literar cu respect pentru document şi cetăţean pragmatic al unui univers plin de contradicţii, a fost un scriitor de idei, un spirit speculativ, capabil de generalizări îndrăzneţe, cu formulări elegante şi expresie personală.
Eseistica lui farmecă prin tăietura gordiană pe care o propune uneori, prin judecata limpede şi fără compromisuri, pe care o exprimă cu o francheţe caracteristică pentru gânditorul stăpân pe materia lui, dar şi cu umor şi autoironie. Eseul lui despre pseudonime, care începe cu amintirea debutului său, cu un articol unde încercase utilizarea unui pseudonim, se încheia cu bănuiala, ca o posibilitate pe care o sugera cititorului, că utilizarea unui nume „literar“ cu rezonanţe autohtone putea fi şi semnul unui respect pentru o literatură şi o tradiţie la care respectivul scriitor se simţea părtaş.
Nu acum şi nu aici este posibil să vorbim despre locul lui Leon în dezvoltarea cercetării literare româneşti, dar el este important. El nu a abandonat cu totul epoca „romantică“ a literaturii române, investigată într-o carte remarcabilă din 1976 despre naşterea scriitorului român, nici după ce a plecat din ţară. Studiile sale despre ideologii revoluţiei de la 1848 (Bălcescu şi Heliade Rădulescu, studii sintetizate în textele din marele Dicţionar din 1979) i-au oferit un exerciţiu şi poate chiar un temei istoric pentru cartea sa, fundamentală, consacrată „ideologiei naţionale şi problemei evreieşti în România anilor ’30“, din 1991. El vede preistoria şi istoria Mişcării Legionare din România anilor ‘30 ca o prelungire reziduală a vechiului romantism ideologic şi premerge astfel acţiunii, populară astăzi, de necesară demistificare a unei mitologii, pozitive la mijlocul sec. al XIX-lea, dar generatoare de confuzii prin supravieţuirea ei într-o altă epocă, având cu totul alte caracteristici.
Istoricul literar şi eseistul, cercetătorul şi ideologul nu pot fi despărţiţi, aşa cum, în amintirea mea, omul public nu poate fi despărţit de prieten sau textul de vocea care îl rosteşte.
