De același autor
Pentru o lume bulversată de criză, aflată la capătul unei istorii şi în faţa unui nou început, experienţa paulină poate oferi multiple sugestii prin învăţămintele sale.
Proclamarea de către Papa Benedict al XVI-lea şi marcarea Anului Paulin (28 iunie 2008–29 iunie 2009) spre celebrarea împlinirii a 2000 de ani de la naşterea lui Saul din Tars, devenit Pavel, Apostolul Neamurilor şi sfânt major în calendarul bisericesc, depăşesc cu mult semnificaţiile unei simple aniversări. Intenţia declarată a Vaticanului a fost aceea de a evoca astfel, sub semnul ecumenismului, o personalitate fondatoare a creştinismului în ipostaza sa de „pildă actuală“ şi mai puţin în cea de „figură a trecutului“. Celebrele lui itinerarii misionare şi învăţături teologice au făcut până acum obiectul unor ample şi suficiente analize şi ne întrebăm ce ar mai fi rămas semnificativ de spus despre acest om excepţional şi faptele sale, posesor al unei energii debordante, dominat de o pasiune mistică fără egal şi acţionând cu un geniu militant ieşit din comun? În ce ar consta actualitatea sa? Un răspuns adecvat nu poate ignora cele două perspective indispensabile: cea a Bisericii pe care a construit-o şi, respectiv, a civilizaţiei occidentale căreia i-a pus bazele etico-morale.
Pentru o lume bulversată de criză precum cea de azi, aflată la capătul unei istorii şi în faţa alegerii decisive a unui nou început, experienţa paulină poate oferi multiple sugestii prin învăţămintele sale.
Pavel şi-a fascinat posteritatea mai ales ca simbol al contrastelor frapante: al schimbării radicale, al transformării profunde şi rupturii definitive cu trecutul. Este, prin excelenţă, un om al paradoxurilor, ceea ce-i permite a-şi urma soarta. Se naşte, între 7–10 e.n., „din neamul lui Israel şi seminţia lui Veniamin, după lege fariseu“, la 8 zile e tăiat împrejur, dar în Diaspora, în Tarsul Ciliciei, într-o familie de cetăţeni romani, cu o anumită poziţie materială (confecţioner de corturi) şi în care se vorbea elina.
Urmează formarea rabinică: la 5 ani începe să studieze Vechiul Testament, la 10 ani e iniţiat în Mischna, la 13 trece la practicarea celor 10 porunci, la 15 studiază Talmudul, culminând cu plecarea la Ierusalim, spre a se desăvârşi la şcoala savantului saducheu Gamaliel. Aşadar, un „evreu perfect“! În virtutea unei atare formări şi în spiritul său extrem, se manifestă şi ca un zelos practicant, înscriindu-se în „detaşamentele“ de combatere şi pedepsire efectivă a „deviaţioniştilor“, precum adepţii sectei mesianice fondate de Iisus din Nazaret. Devine, astfel, un prigonitor înfocat al acestora din urmă, participând la lapidarea primului martir, arhidiaconul Ştefan, implicându-se în campania de lichidare a separatiştilor. Ura atinge punctul culminant în jurul anului 34, când organizează campania de prigonire în Siria, ţinta fiind Damascul, unde presupunea că ar fi fost depus trupul lui Iisus, după rămânerea goală a mormântului său, ceea ce ar fi însemnat proba maximă a negării Învierii şi distrugerea sigură a bazelor deviaţiunii creştine! Numai că, pe drumul spre capitala provinciei romane, intervine marele paradox al minunii convertirii lui Pavel la noua credinţă, prin apariţia lui Hristos. Adeziunea va fi tot atât de profundă cât a fost de bruscă, iar pasiunea în propovăduirea sa, pe măsura urii cu care se făcuse prigonirea. Totul se întoarce la 180o! Saul va deveni Pavel.
Legea lui Israel va fi abandonată şi chiar negată, iar noii doctrine i se vor definitiva fundamentele teologice. Totul se va desfăşura conform unui proiect căruia numai o inspiraţie divină i-ar putea explica inteligenţa proiectării şi, mai ales, succesul fulminant al aplicării. Itinerariile misionare vor asigura masa de credincioşi necesară, iar înlocuirea sinagogii cu biserica şi stabilirea regulilor fundamentale ale acesteia vor marca triumful definitiv al acţiunii pauliene. Peste vreme, rolul lui Pavel va fi perceput şi afirmat drept unul de „inventator“ (Reimarus), „fondator“ (Nietzsche), ori de „arhitect“ (A. Decaux) al creştinismului.
Strategia de şoc aplicată de Pavel în ruptura cu trecutul şi impunerea noii credinţe au generat aprecieri pe măsură. Aşa, de exemplu, dacă Nietzsche se mărginea a-i reproşa că ar fi falsificat încă o dată istoria evreilor, afirmând că toţi profeţii anteriori ai neamului lui Israel ar fi vorbit deja de Iisus, Mântuitorul său, recent, S. Breton nu ezită să susţină că Auschwitzul este „patenta veritabilă a paulismului şi, prin el, verificarea, în ceea ce are esenţial, esenţa creştinismului“. Paradox în paradoxuri!
De-a lungul celor aproape 2000 de ani, personajul s-a bucurat de percepţii şi aprecieri diverse şi nu întotdeauna elogioase.
Astfel, dacă gânditori catolici, precum Augustin, Bossuet ori Pascal, sau protestanţi, ca Luther şi Calvin, au insistat pe meritele sale în construirea noii religii, creştinismul, „mirenii“ nu au trecut cu vederea „punctele slabe“ ale operei lui. După celebra butadă a iluminiştilor, care vedea în Saul din Tars un „Paul de la Farce“, au urmat criticile moderniştilor. Aşa, de pildă, dacă Michelet remarca faptul că „scrie rău şi nici nu gândeşte mai bine“, Renan îi reproşează un discurs reprezentând „o bâlbâială continuă, cuvinte care se împiedică şi se ciocnesc înainte de a fi rostite“, iar Nietzsche surprinde la Pavel „un geniu al logicii implacabile a urii“.
După o perioadă de relativă uitare, figura lui Pavel revine în forţă, nu întâmplător, în atenţia intelighenţiei secolului al XIX-lea, preocupată de marea schimbare socială, dar şi implicată în valul revoluţiilor moderne. Faptele şi lucrările lui sunt văzute şi citite în lumina priorităţilor timpului, iar personalitatea sa funcţionează ca o referinţă mitică şi model de militantism revoluţionar. Aşa se face că, în epocă, aşa cum remarca J.M. Rey, „toţi scriitorii care aveau un proiect de reformă ori de transformare socială îl citează pe Sf. Pavel“. Într-adevăr, dacă Victor Hugo scria că „Drumul Damascului va fi pentru totdeauna culoarul marilor spirite.
El va fi, de asemenea, calea popoarelor“, socialistul Pierre Leroux găsea că Sf. Pavel este chiar „societatea care se transfigurează“.
Ce fascina încă? Fără îndoială, reuşita proiectului său de a rupe istoria lumii în două: antichitatea păgână şi noua religie, creştinismul, cu vocaţie universală şi prin care civilizaţia umană nu va mai arăta aşa cum a fost. Cu titlu personal, Pavel reprezenta revoluţionarul pasional, de succes, care nu numai că interpretează lumea, dar o şi transformă. Şi să nu uităm că, în aceeaşi perioadă, un Karl Kautsky introducea faptele şi învăţăturile lui Iisus în ecuaţia luptei de clasă şi a marxismului, în general.
Un alt reviriment al modelului revoluţionar paulin se înregistrează la sfârşitul veacului trecut, mai ales prin lucrările filosofilor „forjaţi“ de acţiunile şi la ideile fenomenului „Mai ’68“. Aici este dominantă preocuparea de a vedea în Pavel prototipul eroului revoluţionar, fondatorul aparatului politic şi inventatorul unui universal care are mai ales meritul de a o rupe brutal cu trecutul şi a afirma un nou proiect, radical diferit. Astfel, Saul din Tars devine Ulianov-ul modern, revoluţionar, „un Lenin al cărui Hristos fusese Marx-ul echivoc“ (A. Badiou) şi a cărui principală întreprindere este una „leninistă, organizarea unui nou partid denumit comunitatea creştină“ (S. Zizek). Comparaţia e forţată, dar semnificativă, iar evidentul argument al diferenţei vizează mai ales simpla durabilitate temporară: în timp ce experienţa leninistă s-a impus doar 70 de ani, creştinismul dăinuie de 2000 de ani!
Actualitatea operei lui Pavel nu poate fi privită decât în contextul implicaţiilor mondializării care marchează lumea de azi. Şi, pentru creştinism, aceasta presupune schimbări majore: regândirea relaţiei cu iudaismul, asumarea paradigmei modernităţii şi promovarea reformei în Biserică, o mai mare deschidere spre societate, reunificarea sa şi dialogul intens cu alte religii.
Deocamdată, încercarea Papei Benedict al XVI-lea de a face din „anul paulin“ ocazia lansării unui nou cadru de lectură a textelor creştine fundamentale, adaptat realităţilor de azi şi din perspectiva unei „revoluţii“ precum cea a apostolului, de acum aproape 2000 de ani, a fost pusă în umbră de episoade exagerat percepute şi interpretate politic, precum cel al ridicării excomunicării episcopilor lefebvrişti. În alt plan, trecerea la o lume multipolară, faţă de care Occidentul a pierdut monopolul, cu instituţii şi reguli în mişcare, reclamă alte condiţii de adaptare. La vârsta unei Istorii devenite universale, ideea pauliană a unei credinţe universale găseşte, pentru prima dată, condiţiile unei adevărate împliniri. Cum şi, mai ales, sub ce formă – rămâne însă întrebarea fundamentală. Dintre răspunsurile deja formulate, îl reţinem pe cel al teologului german H. Krüng: dialogul şi apropierea între religii, după o dinamică susceptibilă să conducă la crearea unei „etici universale“, aplicabilă deopotrivă ştiinţei, mediului, raporturilor sociale ori păcii!
Noua „religie mondialistă“ s-ar naşte, astfel, prin renunţări reciproce şi fuziuni benefice, oferind omului postmodern dimensiunea spirituală de care are absolută nevoie, spre a se adapta elementelor noii sale condiţii. Numai că asemenea evoluţii ar presupune transformări fundamentale la nivelul civilizaţiei contemporane şi ar genera un şoc comparabil cu ceea ce s-a întâmplat acum 2000 de ani, dar ar necesita şi un promotor pe măsură! //
