Instalat în Adevăr. Consideraţii (in)actuale despre disidenţă

Prin opiniile şi judecăţile sale de valoare, Doina Cornea arată că în anii 1990 s-au creat legături fine şi extrem de fragile, dar reale, între intelectuali aflaţi până atunci pe traiectorii divergente. Rămâne de văzut, atunci când toate acestea vor fi judecate fără patimă şi părtinire, în ce măsură aceştia au ştiut să profite, în sensul bun al termenului, de transformările care au avut loc de atunci.

Fiecare carte are timpul ei. Am încercat pri­ma oară să mă apropii de cartea de dia­log­uri dintre doamnele Doina Cornea şi R­odica Palade la sfârşitul lui 1999, anul mi­neriadei a cincea, al bătăliei de la Costeşti şi „păcii“ de la Cozia. Mi-a fost im­po­si­bil să continui lectura, bles­temul eternului început ca­re planează asupra ţării me­le mi s-a părut atunci mai puternic ca niciodată, iar exerciţiul lecturii, o rană des­chisă în carnea su­fle­tu­lui. Printr-o întâmplare fe­ricită, am regăsit acest vo­lum după aproape un deceniu şi jumătate, dormind într-un colţ uitat al bibliotecii. Rândurile de mai jos nu sunt o cronică de carte, ci mai degrabă expresia melancoliei şi frustrării pe care o resimte un nau­fra­giat înfometat de pe o insulă pustie, dacă, de pe oceanul istoriei şi al uitării, ar sosi în­tr-o bună zi o sticlă plutitoare cu un ma­nuscris gastronomic uitat în ea.

Dialogul din carte este unul viu, animat, epidermic uneori. Se simte foarte bine printre rân­duri că este vorba de două pie­tre tari care se acomodeză di­ficil, dar, atunci când o fac, sar aşchii de cunoaştere şi de spirit. Cum am perceput această carte? În primul rând, mi s-a pă­rut a fi un document excepţional (şi nu mă joc cu cuvintele) pentru înţelegerea is­to­riei recente a României. În al doilea rând, dacă într-o bună zi se va scrie o so­ciologie a intelectualilor din România, vo­lumul va fi un reper obligatoriu pentru acest pro­iect „excentric“, dar atât de necesar.

Istoria recentă din volum, în ordine ale­a­toare. Francofonia pierdută a anilor 1990, la pachet cu celebra vizită a lui François Mitterrand care a legitimat pe plan extern noua Românie aflată în chinurile facerii „de­mocraţiei originale“, o expresie care a rămas în memoria colectivă. Episodul săliţa din timpul vizitei președintelui fran­cez, atunci când ambasadorul de plăcută amintire R. Vignal îi introduce pe repre­zentaţii cei mai de seamă ai intelighenției momentului într-un fel de separeu diplo­matic, pentru a-i lăsa departe pentru câ­teva clipe de oficialii puterii de la Bu­cu­reşti. Conferinţele susţinute de Doina Cor­nea în Occident şi America de Nord, măr­turie a deschiderii şi aprecierii de care se bucura Estul în anii glorioşi ai re­des­co­pe­ririi fratelui european separat de Cortina de Fier. Insist puţin asupra acestora. M-a frapat facilitatea cu care un intelectual se putea mişca la vremea aceea în cercurile cele mai înalte ale puterii de la Paris şi nu numai, uriaşul capital de simpatie pe care l-am irosit aiurea, starea jalnică la ca­pi­tolul imagine la care am ajuns astăzi, după trezirea din visul frumos al tranziţiei. În­tâlnirile cu miniștri, cu ambasadori erau frec­vente în ‘90-’91 şi, cred eu, im­por­tan­te. Dar erau prea frecvente pentru a le evo­ca pe toate (p. 103). Nu este vorba doar de întâlniri culturale, se petrece des­coperirea treptată a Occidentului, un Oc­cident pe care Doina Cornea îl prezintă fără fard, demitizat, un lucru mai degrabă singular în acei ani ai eurofiliei in­con­diţionale şi superficiale a neamului ro­mâ­nesc. Doina Cornea atinge întreaga Europă de Est – a se vedea, de exemplu, portretul delicat şi empatic al polonezilor sau cel al „micilor ţigănuşi care cerşeau un ban pe româneşte“ încă din acei ani, dovedind încă o dată că ei sunt cei mai mobili, veritabili europeni, atunci când libertatea de mişcare era doar un vis care se ter­mina brusc în cozile in­ter­minabile de la poarta ambasadei Franţei sau a Germaniei.

Conferinţa din aprilie 1994 de la Uni­ver­sitatea din Toulouse, o adevărată pe­pi­ni­eră de cadre a României democratice, aco­lo unde este remarcată prezenţa în număr mare a copiilor de nomenclaturişti. Doina Cornea nutreşte speranţa că, odată întorşi în ţara de origine, aceştia vor deveni pur­tă­tori de „mentalitate democratică“. Chiar şi Doina Cornea are dreptul să se înşele (o spun ca o laudă), afirmând faptul că odată întorşi în ţară, acești tineri se vor trans­forma în „purtători de mentalitate de­mo­cratică“. Timpul a dovedit că nu a fost de­loc aşa: fie s-au stabilit forever în Oc­ci­dent, fie, odată întorşi la vatră, n-au avut capacitatea să se transforme într-o no­uă generaţie paşoptistă, preluând din zbor, îmbogăţind chiar, păcatele pă­rin­ţilor.

Apoi, atmosfera de speranţă şi ide­alism din „colocviile cul­tu­rale europene“, so ‘90’s, aco­lo unde se foloseau din abun­denţă cuvinte-cheie ca unitate eu­ro­peană, moştenire culturală, activism, ci­vism, drepturi ale omului. Duse sunt toa­te aceste delicii ale copilăriei democratice; rămâne însă întrebarea ce s-a întâmplat oare cu puterea simbolică şi nu numai a acestor intelectuali care au contribuit la pră­buşirea sistemului comunist. Cei care au avut puterea să spună nu într-o mare de tăcere vinovată.

Abundă verdictele necruţătoare la adresa sis­temului instituţional românesc. Am ci­tit de mai multe ori pasajele următoare, pentru a înţelege mai bine cauzele ne-schimbării noastre. Atitudinile individuale rămân ascunse, greu de controlat, afirmă Doina Cornea, dar instituţiile se pot ame­liora mai lesne şi mai sigur. Când ins­tituţiile practică abuzul, nedreptatea, min­ciuna, efectul va fi malefic asupra indi­vi­zilor şi relaţiilor dintre ei. Sau con­si­de­raţiile cu privire la startul ratat al eco­no­miei de piaţă în România, urmare a unei în­tâlniri cu economistul francez de ori­gi­ne română Florin Aftalion. Vă rog să citiţi cu atenţie un citat mai lung, pe care îl re­produc ca atare pentru importanţa sa: „da­­că tranziţia spre economia de piaţă nu se va face repede, cu asumarea tut­u­ror sacrificiilor, se va acorda răgazul unei struc­turi mafiote de a beneficia atât de economie, cât şi de politică. Acestea din ur­mă le vor sprijini pe primele“. Exact ce­ea ce am văzut ulterior că s-a în­tâm­plat. Al doilea avertisment lansat de F. Af­talion era că, „dacă aceşti mafioţi vor pu­ne mâna pe economie, vor controla ad­ministraţia, justiţia, instituţiile fun­da­men­­tale şi şantaja în continuare orice putere politică viitoare, ajunsă la gu­ver­na­re“ (p. 176). Comunismul şi sechelele sa­le. Dacă aş putea defini comunismul, spu­ne Doina Cornea, aş spune că el îi forţează pe indivizi să dea Cezarului ceea ce apar­ţine lui Dumnezeu. O mineriadă se răs­frân­ge asupra tuturor. Mică paranteză: sunt mul­te astfel de formule în volum, pe un­deva ele constituie sarea şi piperul aces­tuia.

Volumul răspunde sugestiv la o întrebare delicată: cum arată un portret de disident? Ce fel de oameni au fost aceştia? Din acest punct de vedere, timpul care s-a scurs de atunci a jucat în favoarea doamnei Cornea, pentru că a mai stins o parte din imensa ură naţională de care a avut parte această femeie. Mărturisire sim­plă, directă, creştină: „pentru a fi dizi­dent, trebuie să fii instalat în adevăr. Oda­tă aflat acolo, omul se simte apărat toc­mai de ade­văr şi nu-şi pierde speranţa“ (p. 114). Un disident are o conştiinţă clară şi lucidă şi nu se fereşte să exprime public ceea ce gândeşte, are fler ascuţit de po­li­tician, dar reuşeşte să reziste tentaţiei su­focante a pu­terii, a laudei de sine şi pe­ri­colului re­pre­zentat de flateria ambiantă din momentele în care istoria se schimbă şi dovedeşte că a avut dreptate. „Eu nu cred în politică“ (p. 138), ba mai mult, po­sedă, aparent pa­radoxal, o fire mai de­grabă conservatoare, afirmând: „atât mie, cât şi lui Soljeniţîn, nu ne prea plac re­vo­luţiile!“.

Portretele personalităţilor care au marcat perioada anilor 1990. Aş începe cu Regele Mihai, personaj des evocat în volum cu sti­mă, duioşie, melancolie chiar. „A face drep­tate Regelui nu înseamnă a fi monarhist.“ O afirmaţie strict personală: lectura aces­tei cărţi de dialoguri mi-a confirmat im­pre­sia că avem de-a face cu o mare per­sonalitate, complet depăşită însă de Istoria europeană, care s-a precipitat atunci în 1989 şi căreia nu a mai putut să-i facă faţă, o a doua încercare de acest gen după cea reprezentată de al doilea război mo­n­dial şi venirea la puterea a regimului co­munist. Corneliu Coposu, prudent, in­te­ligent, ezitant cu metodă, patriot, curajos şi încăpăţânat. Cardinalul Lustiger, cel des­pre care aflăm că a sponsorizat prima apa­riţie a unei opere a Fericitului Vladimir Ghi­ka, tradusă de Doina Cornea, Gânduri pentru zilele ce vin. Şi alţii, pe care vă in­vit să-i (re)descoperiţi singuri, dacă veţi (re)citi acest volum.

Am sesizat cu uimire şi încântare flerul său geopolitic, da, acesta este cuvântul, geopolitic, atunci când aduce în discuţie pro­blema ortodoxiei din Basarabia, ideea de forţă spirituală a unei naţiuni, problema sensibilă a Bisericii Greco-Ca­tolice din Ardeal sau prezenţa minorităţii maghiare. În ceea ce priveşte ultimul as­pect, Doina Cornea se dovedeşte a fi iarăşi necruţător de lucidă, punând degetul pe ra­na comună atât a românilor, cât și a ma­ghiarilor, deopotrivă. Pe maghiari nu-i vom înţelege niciodată dacă judecăm doar din punctul nostru de vedere, folosind nu­mai criteriile noastre de judecată (p. 229). Urmează câteva sfaturi de com­por­ta­ment interetnic pe care, dacă le-ar lua în con­siderare, societatea noastră ar fi mult mai împăcată cu ea însăşi: să nu jignim, să nu umilim, ura dă naştere la ură, resen­ti­men­tele nu duc nicăieri. Excelent portretul general al maghiarului, din câteva tuşe vi­guroase, cioraniene: maghiarul are spiritul războinic al vechilor năvălitori, simţul onoa­rei şi tragismul unor înfrângeri asu­mate până la ultimul om, în timp ce ro­mâ­nii au o mai mare diferenţiere între mun­te, deal şi câmpie. Aceştia din urmă, „oa­menii bărăganului“, cum îi numeşte Doi­na Cornea, izolaţi de imensitatea întin­derilor de pământ mănos, se apără de răz­leţire căutând bucuria facilă a imediatului cotidian, a întâlnirilor întâmplătoare, cu superficialitatea lor jovială şi fuga de o nestatornică angajare (p. 233).

Câte ceva despre sociologia intelectuală in­trinsecă volumului. Doina Cornea a de­mons­trat că lupta pentru democraţie este o atitudine care depăşeşte planul politic, fiind vorba mai degrabă de o stare de spi­rit, legată de acea „instalare“ în adevăr de ca­re pomeneam mai înainte. Care ar fi rolul unui „intelectual angajat“? Acela de a formula un program, de a clarifica o strategie şi, mai ales, de a furniza ele­men­te de reflexivitate unei societăţi în că­u­tare de sens, aşa cum era România în 1990. Or, tocmai acest din urmă aspect a fost su­perb ignorat de noi, atunci, Doina Cornea fiind pe undeva simbolul nepuţinţei noas­tre de a înţelege mersul lumii, pur şi sim­plu. Iar când spun intelectual, este evi­dent că este vorba de o profesiune de cre­dinţă, şi nu una „intelectuală“, justificată de o diplomă de studii superioare. Cartea ne reaminteşte faptul că adevărata sarcină a intelectualului critic este aceea de a că­u­ta şi mărturisi dreptatea, adevărul, binele, protecţia drepturilor individuale, de a se comporta cu cei din jur consecvent cu pro­priile sale principii. Doina Cornea este unul dintre rarii intelectuali care au reuşit acest pariu imposibil: nu numai că a apă­rat şi difuzat nişte principii nobile, dar s-a şi comportat în propria sa existenţă co­tidiană potrivit acestora.

Avem veritabili intelectuali? Foarte puţini, dacă facem inventarul dezamăgirilor de par­curs exprimate în volum. Prin ea în­săşi, Doina Cornea demonstrează un mai vechi postulat al sociologiei intelectualilor: legitimitatea reprezentării paradigmatice nu are fundament cantitativ, ci calitativ. Trebuie produsă maximă identitate dife­renţială, intelectualul trebuie să enerveze, să fie incomod, pentru a fi ascultat de cei din jur. Lucru pe care doamna Cornea l-a reuşit cu brio, chiar dacă uneori reacţia celor din jur s-a transformat în ură şi lo­gi­că a stigmatului, în sensul neacceptării so­ciale. Se ridică şi întrebarea de ce opinii de­mocratice aşa cum au fost cele emise de Doina Cornea nu au fost asimilate de co­le­gii săi de grup, intelectuali. Cred că, dacă acest lucru s-ar fi întâmplat măcar în par­te, poate că astăzi am fi fost mai puţin tri­butari lăutărismului nostru naţional, aces­tui fond de continuă improvizaţie istorică.

Deseori am avut senzaţia acută că intelectualii au dat naştere dintotdeauna unei veritabile „li­­teraturi de denigrare“. Nu mai este nevoie să spun că, la începutul anilor 1990, Doina Cornea era calul de bătaie preferat al unor imunde re­viste pe care nici măcar nu vreau să le citez şi care murdăresc şi astăzi chio^­ş­cu­rile de ziare. Industria denigrării şi a ma­nipulării mediatice de astăzi, care a ajuns la apogeu cu cazuri trist-celebre de genul H.R. Patapievici sau M. Cărtărescu, pentru a nu cita decât două nume dintre cele mai cunoscute, este copilul monstruos născut prin 1990, care şi-a depăşit tatăl în fe­ro­citate şi abjecţie.

Prin opiniile şi judecăţile sale de valoare, Doina Cornea arată că în anii 1990 s-au creat legături fine şi extrem de fragile, dar re­ale, între intelectuali aflaţi pâ­nă atunci pe traiectorii divergente. Îmi per­mit să adaug că ele nu au rezistat la pro­ba timpului şi cea a interesului per­sonal. Ră­mâne de văzut, atunci când toate acestea vor fi judecate fără patimă şi păr­tinire, în ce măsură aceştia au ştiut să pro­fite, în sen­sul bun al termenului, de trans­for­mă­rile care au avut loc de atunci. Pen­tru că, pe măsură ce trece timpul, ne dăm seama că doar o parte din schimbare s-a produs în decembrie 1989. Anii 1990, prin chi­nui­ta şi imprevizibila lor tranziţie pre­sărată cu mineriade, au fost adevărata amorsă a unui nou tip de societate. Ei ri­dică pro­ble­me fundamentale pe care sun­tem încă de­parte de a le înţelege pe de­plin.

Îmi este greu, foarte greu să găsesc un final pentru rândurile de mai sus. Îmi amin­tesc că în urmă cu câteva luni am pri­vit pe Internet înregistrarea unei me­mo­rabile întâlniri televizate din anii 1980 din­tre slavistul francez Georges Nivat şi Ale­xandru Soljeniţîn, aflat atunci în culmea glo­riei sale. La un moment dat, distinsul intelectual francez i se adresează oas­pe­telui său care privea pierdut, gânditor, spre un punct din platoul de filmare, cu pro­poziţia: „pour être dissident, il faut avoir un caractère de cochon“. Marele Sol­jeniţîn coboară privirea printre mu­ri­tori şi privitori şi aprobă spusele, clă­ti­nând uşor din cap. Expresia nu se poate traduce convenabil în limba română, dar cred că i se potriveşte pe deplin şi disiden­tei noastre. Sunt convins că puţinii fran­cofoni care au mai rămas vor înțelege pe deplin. Sau, după cum spune chiar Doina Cornea citând din Vladimir Ghika, „nu tu­ne­lul contează, ci modul cum îl par­cur­gem“. Vă mulţumesc, Doamnelor! Prin dia­logul purtat aţi adus puţină lumină unor oameni încă pierduţi în noaptea din tu­nelul memoriei. //

DOINA CORNEA - Fața nevăzută a lucrurilor (1990–1999). Dialoguri cu Rodica Palade, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999