De același autor
Acum câteva zile, m-am aflat într-o zonă din apropierea Bucureştiului unde se cultivă intensiv roşii şi alte legume. Am discutat îndelung cu Sabin, unul dintre cei mai pricepuţi legumicultori din satul său, despre roşii, tradiţie, gust şi alte asemenea. Mi-a fost greu să găsesc un ton adecvat în a relata discuţia noastră purtată pe două sănii vechi, adaptate pentru a fi folosite în solarii pentru a transporta printre brazde sacii cu seminţe şi alte accesorii. În destinul banalei roşii „româneşti“ mi s-a părut că este concentrată toată povestea agriculturii româneşti şi memoria noastră gastronomică.
Nu se mai vinde acum răsadul, planta verde, se vând seminţele, spune Sabin. Preţurile sunt variabile, media oscilează pe undeva pe la 0,3-0,5 lei boaba. Da, aţi citit bine, fiecare grăunte are preţul său, ele cresc de la un an la altul. Ţările furnizoare sunt în principal Olanda, Israel, Danemarca, ţări cu mare tradiţie în modificarea naturii prin genetică. Vin tare din urmă şi Turcia şi Bulgaria; pe lângă faptul că seminţele sunt ceva mai ieftine, roşiile parcă arată şi ceva mai bio. Ultimul cuvânt a intrat şi el în jargonul cultivatorilor de legume, nu este monopolul exclusiv al faunei urbane ce visează la ruralitate în jurul unui pahar de bere de lux în curte la Muzeul Ţăranului. Este mai mult decât un concept şi mai mult decât o tehnică specială de producţie, fără chimicale: cum să ambalezi un produs artificial pentru orăşenii stresaţi de doctorul-guru cu nume imposibil de pronunţat, Menci-nu-ştiu-cum, astfel încât el să pară cât mai natural cu putinţă. Există şi trucuri verificate, cum ar fi, de pildă, să „uiţi“ intenţionat în lăzile de roşii propuse spre vânzare câteva fire de iarbă sau chiar flori de câmp. Marketing rural, verificat. Soiurile locale? Sabin începe să râdă. Nu le mai produce nimeni sau aproape nimeni. Sămânţa s-a pierdut de mult, he, he... Îşi aminteşte apoi de anii ´90 şi de seminţele de roşie de la Institutul de Cercetări în Legumicultură de la Işalniţa, mort şi el şi îngropat în numele justelor retrocedări de terenuri. IH 50, ce mai soi de roşie, spune Sabin mândru de memoria sa, aşa cum alţii îşi aduc aminte de numele sergentului major din armată. Întreb dacă ar mai cultiva astfel de soiuri, acum. Ezită să-mi răspundă. Pe de o parte, ele erau ieftine, abordabile, pe de altă parte, gusturile noilor consumatori s-au schimbat în profunzime. Au uitat ce-i bun şi ce-i aia roşie adevărată, spune Sabin cu dispreţ.
Întreb, cu spaima unui răspuns previzibil: Sabin, roşiile pe care le mâncăm noi acum, pe care le cultivi tu şi alţii, sunt modificate genetic? Răspunsul vine imediat, simt în el o urmă de ironie la adresa orăşeanului naiv, ca mine: Da, 100%. Toate sunt modificate genetic şi nici nu se mai poate altfel. Acest ultim „nu se mai poate altfel“ mă îngrijorează cel mai mult. Stând printre aceşti oameni, am văzut cum marile multinaţionale ale agriculturii industriale de profit îi plătesc pe micii producători de roşii cu sume de mizerie pentru a putea testa în condiţii reale noile soiuri modificate genetic. Primesc seminţele experimentale, marcate cu un cod din câteva cifre, cu interdicţia de a face publice rezultatele experimentului. Urmează vizitele periodice ale specialiştilor firmei. Contaminare genetică, risc pentru sănătatea umană? Nimeni nu a auzit de aşa ceva, par a fi discuţii de pe altă planetă, planeta activiştilor bio-bio din câteva ONG-uri din Paris sau Londra. Roşiile tradiţionale, alea cu carnea moale, nu se mai cer pe piaţă, spune hotărât Sabin. Viitorul? Viitorul a ce? Nu înţelege prea bine această întrebare, aşa cum stăm noi amândoi în faţa a zeci şi zeci de plante mai înalte decât omul... Păi, al agriculturii tradiţionale, al roşiilor celor vechi, spun eu.
Roşiile acestea nu mai au căutare printre cultivatori: au productivitate redusă, se coc greu, în plin soare, şi nu sub plastic, nu se poate „prinde“ piaţa produselor timpurii cu ele. Iar ei, cultivatorii, nu au timp efectiv pentru a le comercializa, plus lanţul intermediarilor care sugrumă totul. De fapt, aici rezidă adevărata problemă: producătorii (încă) tradiţionali sunt incapabili să se asocieze pentru a-şi apăra drepturile în faţa mafiilor de tot soiul, de la cele „oficiale“ ale funcţionarilor primăriilor care controlează pieţele, până la mafia intermediarilor. Vorbind cu oameni ca Sabin îţi dai seama repede cât de ticăloase sunt autorităţile acestei ţări când este vorba de a proteja interesele oamenilor care muncesc, care chiar muncesc pentru a produce ceva. Corecţiile fizice aplicate de către mafia pieţelor adevăraţilor producători, sub ochii diverşilor badigarzi plătiţi din banii noştri, sunt legiune. Ele îi descurajează în a mai veni cu marfa în piaţă, aşa cum ar fi normal, fără a mai vorbi de distrugerea cu metodă a pieţelor tradiţonale, o altă poveste lungă şi grea. Supermarketurile nu oferă nici ele o soluţie. Înscriindu-se în logica implacabilă a profitului cu orice preţ, aceşti coloşi transnaţionali, care nu ezită să organizeze seminarii ipocrite de corporate responsability în cele mai scumpe imobile din Bucureşti, evită să facă afaceri cu micii producători. Plătesc marfa după 45 de zile, cer cantitate mare, flux continuu, produse uniforme. Gunoiul importat cu tirul de la vecinii din Balcani este mai ieftin, mai fiabil. Cercul iarăşi se închide în defavoarea noastră.
Revenind la discuţie, trebuie spus că toată această miniindustrie a legumelor a dat naştere în doar câţiva ani la o adevărată demonstraţie de forţă, de talent, adaptabilitate şi inteligenţă spontană. Sabin îmi povesteşte cu admiraţie amestecată cu invidie despre unul dintre verii săi, George, vârful de lance al inovaţiilor tehnologice din sat. Atunci când încă nu existau sisteme de irigaţii prin picurare, larg răspândite astăzi, vărul George inventează un sistem primitiv, cum a văzut el la televizor că s-ar utiliza prin Spania: ţevi subţiri de plastic de la instalaţia electrică, găurite minuţios cu bormaşina. Tot el foloseşte primul cutiile de banane abandonate de magazine pentru transportul legumelor şi inventează maşinăria supremă, centrale termice care ard un amestec de rumeguş şi motorină, pentru zilele friguroase de iarnă sau primăvară timpurie. Are şi Sabin una, într-un colţ de solar. Fabricată dintr-un butoi vechi de tablă, încununată cu mai multe ţevi şi manometre obosite, pare a fi un ready-made semnat de Marcel Duchamp. Funcţionează eficient, pufăie, trozneşte, se încordează, totul fără proiecte europene şi fără personal calificat, şlefuit prin programe POSDRU de dezvoltare a resurselor umane din agricultură.
În satele din regiune, specializate în cultura legumelor, s-a dezvoltat peste noapte un capitalism ager şi sălbatic, complet scăpat de sub control (y compris cel financiar, toată lumea o ştie), care funcţionează după reguli greu de înţeles. Un fel de goană după aur, la doar câţiva kilometri de Bucureşti. Se vând îngrăşăminte chimice cu kilogramul, cu sacul, cu tona, cu remorca, pesticide, ierbicide, motopompe, filtre de apă, furtun, miniremorci etc. Inclusiv măşti de gaze second-hand din depozitele armatei sovietice; ele sunt foarte necesare pentru că substanţele chimice se împrăştie în solarii cu ajutorul atomizoarelor, un fel de pompe individuale de mare putere funcţionând pe benzină. Se poartă în spate ca un rucsac sau ca un aruncător de flăcări.
Substanţa chimică arde pielea, arde ochii şi tot ceea ce se găseşte în calea sa, de unde şi necesitatea măştilor de gaze. Să nu uit un amănunt important: pământul din solarii se înlocuieşte din an în an. După câteva luni de cultură, el devine galben-verde, cu o culoare de bilă vomitată, din cauza prea multelor tratamente chimice. E un pământ mort, contaminat.
Se vinde deci tot ce trebuie pentru ca această afacere să meargă, roşia este motorul şi sângele acestei afaceri. Pe ansamblu, această goană după profit este dătătoare de speranţă, se simte că ceva se mişcă în satul românesc. Dar şi un semn că agricultura tradiţională, urmele ei mai bine spus, a pierit aproape în totalitate.
Adaptare şi puţină chimie. Iarna şi primăvara devreme, solarele trebuie pregătite pentru cultură. Gunoi de grajd nu se mai găseşte, au dispărut fermele, iar acolo unde ele există, animalele sunt crescute industrial. Nici gunoiul nu mai este ce a fost. Nu, vă rog să nu râdeţi. Cum nu mai există gunoi, acesta a fost înlocuit cu soluţii lichide, bio-îngrăşaminte. Îl băgăm direct în venă la plante, spune Sabin. La fel ca în Olanda, numai că noi mai folosim (încă) pământ, în plus mai avem şi ceva soare, şi nu doar lumină artificială de neon. Sabin îmi predă apoi un mic curs de chimie agricolă. Azotul, fosforul şi potasiul împing planta să crească rapid. Calciul, servit în doză mare cu atomizoarele (ce cuvânt din vocabularul SF, acum şi în farfuria dv.!), face ca roşia să fie ţeapănă, cu carnea tare ca o minge de tenis, rezistentă la transport. Din cauza excesului de calciu din interior, tot la fel de tari şi de rezistenţi vor fi şi calculii biliari pe care-i dezvoltă şi consumatorii. Cele mai spectaculoase arme din acest arsenal sunt însă substanţele care stimulează coacerea. „Stimulentele“, cum li se spune în jargonul local.
Create în laboratoarele giganţilor industriei chimice, care au găsit în domeniu o nesperată nişă de dezvoltare, ele au ca efect direct maturizarea forţată a plantelor. Roşiile şi celelalte legume din solar cresc fără albine, care se tem să intre sub folia de plastic a solariilor. Într-o primă etapă, stimulentele ţin locul nevinovatelor insecte, ajută la lepădarea rapidă a florilor şi la maturizarea micilor fructe abia formate. Alte tipuri de stimulente „au rolul de a deschide porii plantelor cu fructe roşii şi de a accelera coacerea“, după cum stă scris pe eticheta unui flacon mic şi roz, fabricat de o mare firmă chimică, atât de mare că se sperie mintea şi condeiul în a-i da numele pe hârtie, ei fiind iuţi la mânie când este vorba de a le fi lezate monopolurile şi treburile interne. Preţul flaconului se apropie încet, încet de cel al unui parfum cumpărat dintr-un aeroport parizian, dar ce mai contează, dacă piaţa şi consumatorul cer repeziciune şi trufanda pe mese. Dincolo de gluma amară, marea problemă, după cum spune Sabin, este că unii dintre cultivatori folosesc în doze nemăsurat de mari aceşti „stimulenţi“, în dorinţa lor de a prinde piaţa, primăvara devreme. Legumele-bodybuilding astfel obţinute nu au niciun gust, nicio aromă particulară, doar forma geometrică de roşie. Adevărate bombe chimice şi genetice pentru sănătatea noastră, din care suntem cu toţii obligaţi să mâncăm. Pentru că, oricum, nu mai avem de ales. Asta o spun eu, nu Sabin, el este interesat să-şi vândă recolta cât mai bine şi mai repede.
Întreb iarăşi ce le va rezerva viitorul producătorilor români. Ne vom adapta şi noi după Europa, răspunde Sabin, cu acea resemnare calmă, dar hotărâtă, tipică pentru ţăranul român. Adică vom folosi şi noi, la rândul nostru, mai multă tehnologie: sisteme de irigaţii prin picurare mai performante, alveole pentru răsaduri, sisteme cu celule fotovoltaice. Seminţe mai bune. Tradiţia? Ea este moartă şi îngropată, ne presează mediul de afaceri (sic!) să ne adaptăm, altfel nu vom rezista, spune la final Sabin.
Roşia românescă a murit. Roşia zilelor de vară, plină cu un parfum dumnezeiesc şi cu un gust pe măsură. Roşia care a plătit o parte din datoria externă a lui Ceauşescu, fiind exportată în mii şi mii de tone în Occident. Roşia care, pentru mulţi dintre imigranţii români, sătui de cauciucul vândut pe post de legumă din supermarketurile de „afară“, reprezenta noţiunea de „acasă“. Ea s-a pierdut aproape definitiv. Nu ştiu dacă în România există „bănci de seminţe“ în care să se stocheze soiuri tradiţionale, gest ultim şi oarecum disperat în faţa avansului genetic. Nu s-au pierdut doar soiurile de roşii, ci şi cele de castraveţi, pepeni, ardei gras, dovlecei etc. Nu ştiu cine ne va judeca în viitor pentru toate acestea. Generaţia mea şi cele anterioare mie încă mai păstrăm în memoria gastronomică ceea ce a fost odată. Mai grav este ce se întâmplă cu copiii de astăzi şi cu generaţiile care vin. Sacrificate în numele profitului imediat, al modelor de moment şi al distrugerii cu metodă a agriculturii tradiţionale. Roşia a murit! Trăiască roşia din eprubete! //
Citeste si despre: rosia romaneasca, legume bio, atomizoare pentru legume, soiuri imbunatatite, laboratoarea industriale.
