Fiul împotriva tatălui. Securistul Nicu Rădescu vs. primul ministrul Nicolae Rădescu

În 1945, Nicu Rădescu a participat la manifestaţia organizată de comunişti în Bucureşti în scopul înlăturării guvernului condus de tatăl său, generalul Nicolae Rădescu. Ulterior, în timp ce fostul prim-ministru alesese calea exilului, fiul său făcea carieră în Poliţia şi Securitatea comunistă.

Nicu Rădescu, arestat în 1943 pentru legături cu comuniștii și eliberat după 2 săptămâni	Generalul Nicolae Rădescu, prim-ministru al României între decembrie 1944 și februarie 1945

Pe 24 februarie 1945, au avut loc ma­ni­fes­ta­ţii de stradă organizate de comunişti în Bucureşti şi în mai multe localităţi din ţară, cu scopul înlăturării guvernului de co­a­liţie condus de generalul Nicolae Ră­des­cu. Manifestaţia din Bucureşti a fost o în­cercare de lovitură de stat, fiind atacată, în mai multe rânduri, clădirea Mi­nis­te­ru­lui de Interne. Atacurile au fost respinse de garda care păzea ministerul, trăgându-se salve în aer, pentru intimidare. Din clă­di­ri­le adiacente Pieţei Palatului s-a tras în mai multe rânduri în mulţime, rezultând morţi şi răniţi. Cercetările procurorilor mi­litari au demonstrat că victimele fuseseră împuşcate cu gloanţe de calibru mic, dife­rite faţă de cele din dotarea deta­şa­men­te­lor care asigurau paza instituţiilor statului (Palatul Regal şi Ministerul Afacerilor In­terne). În aceeaşi seară, postul naţional de radio transmitea un discurs al pre­mie­ru­lui, care denunţa încercarea de lovitură de stat organizată de comunişti şi făcea un apel la solidaritate cu instituţiile statului, care asigurau ordinea. A doua zi, pro­pa­gan­da comunistă a declanşat o campanie fără precedent împotriva generalului Ră­descu, acuzându-l că doreşte cu orice preţ să se menţină la putere, chiar prin crimă, împotriva „voinţei poporului“. Unul din­tre momentele cruciale ale mistificării ac­ţiunilor premierului îl constituie pu­bli­ca­rea în cele mai importante ziare co­mu­niste, Scânteia şi România liberă, a unei „scrisori deschise“, intitulată, simplu, Ta­tă, datată 28 februarie 1945 şi semnată de Nicolae, fiul primului ministru.

Transcriem câteva pasaje din această scrisoare:

„Cu toată durerea pe care o simt, trec peste sentimentele mele de fiu, deoarece mai presus de orice stau interesele Pa­triei. (...)

S-a tras în popor.

Eram şi eu între sutele de mii de cetăţeni care manifestau paşnic în Piaţa Palatului Regal. Alături de mine, se aflau preoţi bă­trâni, cărturari, muncitori, femei şi ti­neri. Era poporul.

Oamenii de sub comanda ta au tras cu armele şi mitralierele asupra lui.

Acesta este adevărul.

Câteva ore mai târziu, uimit şi – trebuie s-o spun – indignat, am ascultat la radio declaraţia ta nedreaptă, în care afirmai că masele ar fi provocat.

Nu este adevărat.

Îmi eşti tată şi de aceea scriu aceste rân­duri cu inima grea. Dar trebuie s-o fac.

Căci în primul rând sunt fiul ţării şi apoi al tău“.

Cine era Nicolae?

Numele său complet era Florea Radu Ni­co­lae Rădescu şi se născuse la Berlin, la 24 au­gust 1921. Părinţii săi erau Nicolae Ră­descu (colonel în Armata Română) şi Gi­zela Ettinger (profesoară de engleză). Pen­tru că a fost un copil apărut în afara că­sătoriei, Gizela şi mama sa au plecat în Ger­mania cu câteva luni înainte de naş­tere, unde au rămas până când Nicu a îm­plinit 2 ani. A fost recunoscut imediat de tatăl său. În octombrie 1923, la Târ­lun­geni-Braşov s-a produs căsătoria civilă din­tre Nicolae Rădescu şi Gizela Ettinger. La câteva luni după ce, prin acest act, co­lonelul Nicolae Rădescu îşi recunoştea fiul în faţa autorităţilor române, căsătoria cu Gizela Ettinger a fost desfăcută.

Nicu Rădescu a fost înscris de tatăl său la Li­ceul „Gheorghe Lazăr“ din Capitală, una dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţământ secundar. Nemulţumit de me­dia cu care a absolvit clasa I, generalul şi-a mutat copilul la Liceul „Sfântul Gheor­ghe“. Gestul nu a fost unul inspirat, de­oa­rece elevii nu aveau grija studiilor, ba­zân­du-se pentru promovare pe banii pă­rin­ţi­lor (liceul era privat). În ultimul trimestru din clasa a VI-a, din cauza unui conflict cu directorul (Nicu și-a instigat colegii să-l bată), a fost exmatriculat definitiv din acel liceu. Apoi, Nicu a încercat să-şi dea exa­menele de absolvire a clasei a VI-a la Li­ce­ul „Andrei Şaguna“ din Braşov. Lăsat sin­gur în oraş cu câteva zile înainte de exa­mene, Nicu a dat „peste o societate proas­tă, de derbedei“ şi şi-a pierdut nopţile prin localuri. După ce a avut o dispută cu di­rectorul liceului, prezentându-se şi ne­pre­gătit la examene, a fost declarat repetent.

Încercându-se îndepărtarea de prietenii pe care şi-i făcuse, Nicu a fost înscris la Liceul internat „Costache Negruzzi“ din Iaşi. În scurt timp, a devenit unul dintre liderii adolescenţilor nemulţumiţi cu re­gimul prea strict din liceu, intrând în con­flict cu directorul, care a cerut retra­gerea și de la acest liceu.

Au urmat câteva luni de pregătire în par­ticular, Nicu reuşind să treacă prima se­siunea de examene la Liceul „Marele Vo­ievod Mihai“ din Bucureşti. În primăvara anului 1939, însă, în urma celei de-a doua sesiuni de examene, a fost declarat, din nou, repetent. Nicolae N. Rădescu încerca, mai târziu, să explice eşecul: „Nimerisem în acel an într-una din bandele de tineri care îşi pierdeau tot timpul pe bulevard, prin Cişmigiu şi prin cafenele. Era o so­ci­etate de chiulangii, de mici sau mari pun­gaşi în devenire, în general elemente de­pravate sau pe cale de depravare. Cu vreo lună în ajun de examenele din se­siunea a doua, am fugit chiar de acasă pentru vreo două săptămâni“.

Părinţii au insistat ca Nicu să-şi continue studiile, dar acesta a refuzat. Din acest mo­tiv, a întrerupt orice legătură cu tatăl său, timp de mai bine de doi ani.           

Activitatea comunistă ilegală

În încercarea de a-l ajuta „să-şi pună or­dine în viaţă“, din septembrie 1939 Gizela Ettinger i-a plătit fiului său consultaţii la dr. Egon Weigl, un renumit psiholog în epo­că. La domiciliul soţilor Egon şi Lili Weigl aveau loc întâlniri ale unor co­mu­nişti ilegalişti: ing. Calmanovici, Mauriciu Davidovici, Ion Călugăru, Borsi şi Elena Solomon etc. Soţii Lili şi Egon Weigl au şi fost arestaţi pentru activitate comunistă şi condamnaţi, în martie 1943, la câte 10 ani de închisoare corecţională.

Dr. Egon Weigl	Stela Bacalu

Recrutarea cu bună ştiinţă a tânărului Ră­descu de către psihologul care trebuia să-l ajute să-şi schimbe comportamentul ne duce cu gândul la descrierea mediilor din ca­re, în ilegalitate, Partidul Comunist îşi ale­gea membrii, făcută de Belu Zilber: „şo­meri fără profesiune definită sau pro­fe­sionişti mediocri, politicieni nerealizaţi şi nerealizabili în alte partide politice, cas­nice urâte sau bovarizate, copii sătui de şcoală (...). Fiecare se simţea ne­drep­tăţit într-un fel sau altul, frustrat de bu­nurile visate. Atraşi de misterul unei lumi închise în conştiinţa lor, intrau într-o viaţă nouă, nu într-un partid politic“.

În cercul dr. Weigl, Nicu o cunoaşte pe Ste­la Bacalu, de care se îndrăgosteşte. În no­iembrie 1940, Stela i-l prezintă pe in­gi­nerul Georg Handler („Gyuri“), care i-a vorbit despre „lupta de clasă“ şi i-a pro­pus să se implice activ în munca ilegală a co­muniştilor. Acceptând propunerea, tâ­nărul Rădescu şi-a transformat camera în care locuia în depozit de materiale co­mu­niste.

La începutul anului 1941, Nicu Rădescu a fost preluat de o altă legătură de partid, to­varăşul „Filip“ (Romeo Runcan). La rân­dul său, dr. Weigl i-a propus să închirieze un apartament pe post de casă cons­pi­ra­tivă pentru Partidul Comunist. Înde­pli­ni­rea acestui serviciu cerut de partid a stârnit în sufletul lui Nicu probabil ace­leaşi sentimente precum cele descrise de acelaşi Belu Zilber pentru proaspeţii ac­ti­vişti ilegalişti: serviciile „cerute în şoaptă, sub pecetea secretului, dădeau micului meşteşugar, casnicei bovarizate, tâ­nă­ru^­lui sătul de şcoală şi visător de aventuri, micului funcţionar sentimentul că li se deschidea o poartă spre o mare şi in­vi­zibilă putere, care le arăta încredere lor, pe care nimeni nu-i luase în seamă. De­ve­neau importanţi în faţa propriei con­şti­inţe, începeau să capete un statut ero­ic. Ieşeau din pielea unor dezmoşteniţi ai soartei, ca să intre în aceea a unui per­so­naj important, deţinător de mari secre­te“.

A căutat locul cel mai potrivit şi s-a ho­tărât asupra unui apartament cu două ca­mere, la ultimul etaj al imobilului din Str. Plantelor, nr. 80. Mobilierul pentru apar­tament a fost oferit de membri ai reţelei comuniste ilegale. În vara lui 1941, Nicu Ră­descu şi Stela Bacalu s-au mutat îm­preună, ocupând una dintre camere.

La scurt timp după aceasta, în apartament au apărut „oaspeţii“. Primii au fost „Ma­rius“ (Ştefan Foriş, se­cretarul Partidului Co­munist din România) şi „Myra“ (Vic­to­ria Sârbu, consoarta lui Foriş). Legătura cu exteriorul era asigurată de Lili Weigl, „Konrad“ (Remus Koffler) şi „Myra“. Nicu şi Stela au fost instruiţi să nu-l deranjeze pe tovarăşul „Marius“, ca­re are mult de lu­cru. Rememorând pentru partid acea pe­rioadă, Nicu Rădescu afirma că: „Foriş fu­ma mult şi bea foarte multă cafea nea­gră. Îi plăcea să joace şah şi seara, când veneam de la serviciu, juca, adesea, cu mine, până noaptea târziu“. Au urmat „Suzana“ (Suzana Pârvulescu), „Pe­tre“ (Cons­tantin Pârvulescu) şi „No­vac“ (Au­gustin Alexa).

Pentru că Nicu era militar în termen, doar Stela primea „sarcini de partid“: la o ma­şină de scris multiplica materiale, pe care le primea şi le retransmitea în cadrul unor întâlniri conspirative. Printre ceilalţi ile­galişti, Stela era cunoscută drept „Katy“. Ea a fost arestată în mai 1943, după des­coperirea organizaţiei comuniste din Cons­tanţa şi a legăturilor sale din Bucureşti. În aceeaşi noapte a fost arestat şi Nicu, iar la percheziţia domiciliară s-au descoperit do­uă iafce (bileţele cu însemnări cons­pi­ra­tive), notiţe, maşina de scris şi hârtie de multiplicat. Datorită intervenţiilor pă­rin­ţi­lor săi, Nicu a fost reţinut doar pentru do­uă săptămâni şi amendat numai pentru că nu a trecut-o pe Stela în cartea de imobil. În schimb, Stela Bacalu a fost condamnată la 25 de ani de muncă silnică.

În libertate, Nicu şi-a continuat instrucţia mi­litară. Deşi îşi vizita logodnica în în­chisoare aproape în fiecare duminică, s-a implicat într-o relaţie amoroasă cu o altă femeie, care s-a mutat în apartamentul din Str. Plantelor. Noua parteneră nu avea nici o legătură cu reţeaua comunistă.

Despre răsturnarea de situaţie din 23 au­gust 1944, Nicu a aflat abia a doua zi. Con­centrat într-un sat lângă Buzău, neavând încredere că ofiţerii regimentului vor fi de acord să se alăture noilor aliaţi, decide să dezerteze. Astfel, împreună cu câţiva ca­ma­razi a hotărât să iasă în întâmpinarea de­taşamentelor Armatei Roşii „eli­be­ra­toa­re“ şi să-şi ofere serviciile. Priviţi cu sus­pi­ci­u­ne de ruşi, dezarmaţi şi la un pas de exe­cutare, dezertorii au ajuns în Bucureşti cu o unitate din Divizia „Tudor Vla­di­mi­res­cu“, acesta fiind şi motivul pentru care nu au fost anchetaţi vreodată pentru de­zer­tare.

În Capitală, a fost găzduit pentru câteva zile de bunicii materni, pentru că situaţia sa era complicată: Stela fusese eliberată, dar a găsit apartamentul în care locuia îm­preună cu Nicu ocupat de o altă femeie.

Entuziaşti datorită răsturnării politice, Ni­cu şi Stela se implică intens în acţiunile Partidului Comunist, recunoscut de lege. Pentru că nu era membru de partid, Nicu a primit sarcini la Uniunea Patrioţilor. La rândul ei, Stela a devenit activistă la Apă­rarea Patriotică. Nicu a primit carnetul de partid la 7 noiembrie 1944.

În scurt timp, a fost numit responsabil cu munca de tineret şi apoi responsabil al Formaţiunilor de Luptă Patriotică pe cir­cumscripţia 17 din Sectorul II Negru. Mun­ca sa avea două componente: recrutarea de noi membri şi procurarea de armament pentru FLP. Procurarea armamentului era un lucru ilegal. Era perioada în care tatăl său, generalul Nicolae Rădescu, în calitate de şef al Marelui Stat Major şi apoi de prim-ministru, încerca din răsputeri să menţină ordinea în stat.

Spre sfârşitul anului 1944, tatăl şi fiul pri­mesc posturi de răspundere, primul în frun­tea guvernului, iar cel de-al doilea pe lângă CC al Uniunii Patriotice (secretar teh­nic al lui Mihai Levente). Din acest moment, datorită obligaţiilor asumate de fie­care în parte, ruptura dintre tată şi fiu a devenit ireversibilă.

Nicu a participat la manifestaţia orga­ni­zată de comunişti în Bucureşti în scopul în­lăturării guvernului condus de generalul Rădescu. Peste câteva zile, într-o discuţie cu Mihai Levente, a apărut ideea ca Nicu să ia at­i­tudine faţă de desfăşurarea ma­ni­festaţiei şi de discursul premierului la ra­dio. În afară de publicarea în presă, Nicu a tri­mis, prin poştă, scrisoarea tatălui său aca­să. Scrisoarea l-a transformat pe Nicu în­tr-o persoană cunoscută (şi apreciată). „De teama reacţiunii“, până la 6 martie 1945 a locuit, împreună cu logodnica sa, la sediul central al Uniunii Patrioţilor, iar toate deplasările le făceau „cu o maşină şi doi tovarăşi înarmaţi drept gardă, prin grija partidului“. Mai mult, a fost vizitat personal de Constantin Doncea şi invitat să participe la şedinţa consiliului regional FND, în cadrul căreia a fost prezentat lui Vasile Luca.

Cariera în Poliţie şi Securitate

După 6 martie 1945, Nicu a participat la întocmirea listelor de cadre, pe care „to­varăşul Pantiuşa“ (Gheorghe Pintilie) le cerea de la Uniunea Patrioţilor pentru „în­noirea“ aparatului de stat. Era vorba des­pre înlocuirea celor epuraţi din posturi cu oameni de încredere ai noului regim. Nicu nu ratează nici această oportunitate.

În acelaşi timp, una dintre primele măsuri ale noului premier, Petru Groza, a fost or­dinul de fixarea domiciliului obligatoriu ge­neralului Nicolae Rădescu. Acest lucru a determinat refugierea generalului în clă­direa Legaţiei Britanice din Bucureşti, un­de, cu statutul de „refugiat politic“, şi-a petrecut următoarele două luni de zile. A urmat „predarea“ refugiatului noilor au­torităţi române, care i-au garantat si­gu­ranţa persoanei, prin supravegherea sa strictă şi fixarea domiciliului obligatoriu în casa unui nepot din Bucureşti, Nicolae Şer­bănescu. Generalul Nicolae Rădescu a reuşit să părăsească ţara cu avionul, în iu­nie 1946, în urma unui plan simplu, dar foarte bine pus la punct. A aterizat în in­sula Cipru, unde, însă, a fost reţinut de au­torităţile britanice până la semnarea Tra­tatului de Pace de la Paris. A ajuns la Li­sabona, apoi la Paris şi s-a stabilit în SUA, unde a devenit primul preşedinte al Co­mi­tetului Naţional Român, organism având rolul unui guvern în exil. A decedat în mai 1953.

În aprilie 1945, Nicu îşi începea cariera, în calitate de şef de cabinet (comisar) al se­cretarului general al Prefecturii Poliţiei Capitalei. Bucurându-se de încrederea lui Levente, Nicu a primit sarcina de a or­ganiza un serviciu de informaţii, căruia i-a dat denumirea de Serviciul Studii şi Do­cumentare.

Curând a început, pentru prima oară, „o viaţă de partid regulată“, devenind ins­tructor al unei organizaţii de bază din Pre­fectură şi membru în comitetul orga­ni­zaţiei de partid pe MAI. La 1 octombrie 1945 a fost transferat, la cerere, în Di­rec­ţia Generală a Poliţiei, la Direcţia a III-a (Direcţia Siguranţei), munca sa cores­pun­zând, mai târziu, „informaţiilor interne“.

Din cauza unei relaţii amoroase extra­con­jugale, soţia sa, Stela (şi ea angajată a Pre­fecturii), a cerut divorţul. Nicu s-a re­că­sătorit cu Aurelia, colegă de serviciu, la sfârşitul anului 1947.

Împletind munca propriu-zisă în Poliţie cu munca politică, în mai 1947 Nicu a de­venit şef serviciu la Serviciul II (con­tra­informaţii) în Direcţia Generală a Si­gu­ranţei Statului. În perioada iulie-oc­tom­brie 1947 a făcut parte dintr-un grup de an­chetatori, care pregătea procesul in­ten­tat liderilor Partidului Naţional Ţă­rănesc. L-a preluat pe Ion Mihalache din prima zi a arestării, procesul-verbal de per­cheziţie corporală a liderului ţărănist fiind scris, de mână, de Nicolae N. Ră­descu. Ancheta lui Mihalache s-a făcut în două etape. Pri­ma a fost condusă de Bon­drescu, iar cea de-a doua a fost condusă de directorul Pe­trescu, inspector general Mazuru, referent Diaconescu şi comisar şef Rădescu.

Nu ştim dacă Nicu a fost un anchetator dur sau mai blând. Singurul indiciu al con­diţiilor de anchetă este dat de Ion Mi­halache, la 7 august 1947, când rectifică un nume dintr-o declaraţie anterioară, da­tă comisarului şef Rădescu, pe care-l gre­şise „datorită oboselii de atenţie şi me­moriei, din pricina nedormitului noap­tea, regimului de ziua etc.“.

Pe lângă Ion Mihalache, personajul nostru „s-a ocupat“ şi de Victor Rădulescu Po­go­neanu, Florin Roiu, Octavian Neamţu etc.

Tot el este anchetatorul care întocmeşte, la 18 septembrie 1947, un document-sin­teză, intitulat Acţiunea de înaltă trădare dusă de Partidul Naţional Ţărănesc de sub pre­şedinţia lui Iuliu Maniu împotriva gu­vernului şi a statului român, cu com­pli­citatea unor reprezentanţi ai mi­siu­nilor diplomatice şi militare ai Statelor Unite ale Americii şi ai Marii Britanii din Ro­mânia.

În plus, există câteva „referate“ pe par­cursul anchetei, scrise de mână şi semnate de Rădescu, prin care se propune ares­tarea a noi persoane, care apăruseră din declaraţiile celor anchetaţi.

Pentru o scurtă perioadă de timp, în mar­tie 1948, a făcut parte din grupul de an­che­tatori care a pregătit procesul Pop-Bu­joiu, un alt proces politic de mare an­vergură.

Participarea lui Nicolae N. Rădescu la an­chetarea acestor două grupuri implică cel puţin două aspecte. În primul rând, faptul că se bucura de încrederea şefilor săi. Ma­terialele de arhivă demonstrează acest lu­cru, semnătura lui Nicu fiind prezentă pe multe documente înainte de aceste pro­cese, în legătură cu problemele im­por­tante la ordinea zilei: supravegherea mem­brilor partidelor politice din opoziţie, ma­nifestaţiile de simpatie pentru Regele Mi­hai din 8 noiembrie 1945 etc. În al doilea rând, probabil că prezenţa fiului gene­ra­lului Rădescu în faţa unor arestaţi de marcă avea o mare încărcătură simbolică: oameni politici importanţi, reprezentanţi ai vechiului regim, erau interogaţi de un homo novus, chiar fiul ultimului premier ca­re condusese un guvern de coaliţie, la care participase PNŢ.

Din mai 1948 a fost transferat la nou în­fi­in­ţata Şcoală a Siguranţei, devenind ins­pec­tor de studii şi unul dintre şefii de se­mi­nar pentru toate cursurile predate în şcoa­lă. După înfiinţarea Direcţiei Gene­rale a Se­curităţii Poporului şi-a menţinut po­zi­ţia, la 1 septembrie 1948 fiind încadrat în func­ţia de şef de birou, cu gradul de că­pitan.

A fost înaintat la gradul de maior de Se­cu­ritate la 23 august 1950, fiind medaliat cu Medalia Muncii, apoi cu medalia Eli­be­ra­rea de sub jugul fascist.

Se pare că a fost trecut în rezervă şi pus la dispoziţia Direcţiei Cadrelor din MAI la sfârşitul lunii noiembrie 1951, din cauza unor „abateri de la morală“. Până la 1 martie 1953 a fost inspector şi referent teh­nic în cadrul Direcţiei Arhivelor Statului.

După această dată nu se cunosc prea mul­te amănunte despre cariera sa pro­fe­sio­nală. În 1956, îl întâlnim în documente într-o ipostază neobişnuită: vizita fără aprobare, se pare, Ambasada Austriei, pri­lej cu care a fost fotografiat şi iden­ti­fi­cat. În rezoluţia de pe acest document se preciza că a fost angajat al Oficiului Na­ţional de Turism Carpaţi până în luna august 1956, când a fost concediat. Apoi, cu prilejul conferirii Ordinului „23 Au­gust“ clasa a IV-a, în mai 1971, era func­ţionar la cooperativa Radio Progres.

A decedat în 1993, fiind incinerat.

Articolul a fost publicat, într-o primă formă, de Oana Ionel şi Dragoş Marcu, Nicolae Rădescu (fiul), portretul în oglindă al generalului Rădescu, în Caietele INMER, anul II, nr. 3, pp. 45-52. Demersul nostru se bazează pe o serie de documente din arhiva personală a familiei Rădescu, pe documente provenite din Arhiva CNSAS şi Arhivele Naţionale ale României. Informaţiile cele mai amănunţite au fost preluate din câteva autobiografii elaborate de Nicolae N. Rădescu pentru Biroul Cadre al Securităţii.