De același autor
Nu aş fi scris aceste rânduri dacă nu aş fi parcurs un articol din revista 22, scris de Marian Zulean, şi dacă nu aş fi remarcat că instituţia pe care o conduc se regăseşte într-un clasament care ne onorează. În aparenţă, nu ar exista nicio legătură între cele două chestiuni, în afară de data publicării. Doar în aparenţă...
Fără a intra în subtilităţile unei dezbateri mai largi, relaţiile internaţionale s-au dezvoltat natural de la bun început în interiorul ştiinţei politice. Ulterior, relaţiile internaţionale aveau să se autonomizeze în raport cu ştiinţa politică, creându-se centre de cercetare, formaţiuni de studiu etc., separate. La ora actuală, nu se poate spune că ştiinţa politică este total separată de relaţiile internaţionale, dar dacă tendinţele actuale se vor materializa, vom asista inevitabil la o şi mai mare separaţie între acestea. România nu avea cum să ignore aceste tendinţe. Chiar dacă ele s-au materializat mai târziu în spaţiul autohton, direcţia a fost aceeaşi. Este adevărat că printre specialiştii de relaţii internaţionale din cele mai importante centre universitare (Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara) regăsim mai mulţi istorici care după 1989 s-au reprofilat. Să ne uităm, însă, la absolvenţii facultăţilor de istorie din ultima vreme. Dintre aceştia, procentul celor care au dorit să urmeze o carieră academică în domeniul relaţiilor internaţionale este infim. Relaţiile internaţionale nu pot fi înţelese, desigur, fără a parcurge istoria lor, însă la fel de adevărat este că teoria relaţiilor internaţionale este extrem de mult înrudită cu ştiinţa politică, accesul la această disciplină fiind deosebit de complicat pentru o persoană care nu este familiarizată cu metodologia ştiinţelor sociale. Pentru a vedea cât de complexă este această discuţie, ar trebui să ne aplecăm atenţia şi asupra unui alt aspect: importantă nu este, din propria mea perspectivă, cunoaşterea evoluţiei relaţiilor internaţionale, la un nivel de valorizare imediată a istoriei, ci mai degrabă este util a vedea diferitele conexiuni care apar de-a lungul timpului între civilizaţii. O chestiune care ţine mai degrabă de filosofia istoriei şi de istoria ideilor politice, discipline cu care nici istoricii, nici politologii nu pot pretinde că sunt familiarizaţi pe deplin...
Încheind această paranteză - prin extinderea de fapt a dezbaterii propuse de Marian Zulean ori, mai exact, a perspectivelor care pot sta la baza unei necesare dezbateri mai largi –, mă refer în continuare la misiunea de formare profesională a Institutului Diplomatic Român. Ideea de la care am pornit a fost, pe de o parte, aceea de a diversifica paleta cursurilor oferite diplomaţilor, pe intervale de timp scurte care să corespundă unor nevoi punctuale şi, pe de altă parte, de a lărgi gama cursurilor destinate celor din exterior. Astfel, pe lângă cursul general de Relaţii internaţionale, am decis continuarea unui modul care tocmai fusese inaugurat, Diplomaţie şi securitate, şi introducerea unui altuia, intitulat Protocol şi Comunicare. Calculul iniţial a fost corect, dovada fiind numărul mare de doritori a participa la aceste cursuri, calitatea şi experienţa acestora, precum şi interesul arătat prin participarea activă. Mă aşteptam la creşterea interesului pentru cursurile oferite de IDR, datorită modului cum au fost concepute cele trei programe. Nu mă aşteptam, însă, ca interesul de a participa la aceste cursuri să vină şi din partea diplomaţilor de carieră, absolvenţi ai unor cursuri organizate de IDR. Aceasta dovedeşte că, dincolo de felul în care se face publicitate, de sonoritatea numelor celor care predau sau de numele materiilor, există un interes pur profesional care nu intră în rezonanţă decât cu calitatea unui program de studii în ansamblul lui. Am avut astfel ocazia să constat ceea ce deja s-a putut remarca în alte ţări care au trecut prin criza economică: această perioadă a fost folosită de o parte deloc neglijabilă a forţei de muncă pentru a-şi aprofunda cunoştinţele profesionale sau pentru a căpăta asemenea cunoştinţe în alte domenii pentru ca, odată cu depăşirea efectelor crizei, reinserţia pe o piaţă a muncii transformată să fie recompensată mai bine, din punct de vedere al câştigurilor materiale, decât înainte de începerea crizei. Pentru unii, criza economică a fost o calamitate; pentru IDR a fost o oportunitate de a-i atrage pe cei care sunt pregătiţi să repornească motoarele cu cât mai multe şi mai serioase calificări profesionale.
Un alt obiectiv pe care l-am urmărit, în strânsă legătură cu cel dintâi, a fost inserţia IDR pe piaţa formării profesionale şi, totodată, strângerea legăturilor cu mediul academic. IDR a fost acreditat ca furnizor de formare profesională pentru toate categoriile de cursuri pe care le organizează, diplomaţi sau înalţi funcţionari. Referitor la relaţia cu mediul academic, aceasta se poate măsura în numărul de acorduri şi parteneriate încheiate, dar mai ales în numărul de colaboratori care reprezintă domenii foarte diverse, acoperind întreaga diversitate a relaţiilor internaţionale.
Numărul mare de participanţi şi de doritori de a participa la programele IDR are, cred, şi o altă explicaţie. O prioritate a fost, de la bun început, comunicarea cu exteriorul. De la o pagină de web care oferea explicaţii sumare, am trecut la o interfaţă grafică care asigură o transparenţă totală. Oricine poate vizualiza oferta de cursuri, cine sunt lectorii şi ce pregătire profesională au, în ce constă un dosar de admitere şi cum se desfăşoară selecţia. De asemenea, am orientat activitatea instituţiei în mediul virtual în direcţii care nu mai fuseseră explorate: astăzi, de exemplu, IDR are un cont pe Facebook, la fel cum au procedat şi instituţii de profil din alte ţări.
Prioritatea pentru perioada care vine, din punct de vedere al formării profesionale, este atragerea fondurilor structurale. Oportunităţi există şi ele au fost recent explorate. Din moment ce Uniunea Europeană pune accentul pe formarea profesională, pe reconversia profesională şi pe formarea continuă, ar fi o dovadă de inadaptare ca o instituţie care este perfect adecvată acestor scopuri să nu încerce măcar diversificarea finanţării.
O altă prioritate este deschiderea spre alte spaţii geografice. Am început prin a avea, în premieră, un program de pregătire destinat înalţilor funcţionari din Republica Moldova, program care va continua şi în acest an. Tot în acest an va demara şi tot în premieră un program de pregătire pentru diplomaţi din Caucaz. IDR a fost şi este solicitat să ofere pregătire profesională mai ales în domeniul protocolului de mai multe ţări, în special din lumea arabă. Formarea profesională este, la ora actuală, o piaţă globală, în care există cerere şi ofertă. Chiar şi în domeniul diplomaţiei, formarea profesională nu mai este de multă vreme o chestiune strict naţională. Există o competiţie în a atrage noi spaţii geografice în „sfera de influenţă“ a unui formator sau altul, o competiţie temeinică, născută din accesul din ce în ce mai limitat la resursele financiare ale bugetelor de stat.
Aşa cum am afirmat, scriu aceste rânduri pentru a duce mai departe o temă de dezbatere anunţată în paginile acestei reviste şi care cred că merită toată atenţia. Nu doresc să fac o pledoarie pro domo pentru IDR şi nici pentru dezvoltarea într-o anumită direcţie sau alta a relaţiilor internaţionale în România. Cu toate acestea, folosesc ocazia pentru a aduce în atenţie şi alte programe pe care le desfăşoară IDR. În ceea ce priveşte furnizarea de expertiză, am încercat să refac logica iniţială avută în vedere la înfiinţarea instituţiei, în 2005: nu se poate furniza expertiză principalului decident în materie de politică externă fără a exista un plan integrat de acţiune. Pe de altă parte, IDR a organizat un număr important de mese rotunde, dezbateri etc. pe marginea unor subiecte actuale legate de relaţiile internaţionale. Nu se poate ajunge la un punct de vedere util decidentului politic fără a testa mai multe ipoteze de lucru; or, această testare are şanse de succes în măsura în care s-au exprimat cât mai multe puncte de vedere avizate.
În epoca WikiLeaks, ce sens mai are să publici arhive diplomatice, să faci o selecţie a izvoarelor şi să pui în mişcare un aparat critic sofisticat? Nu mi-am pus foarte des această întrebare (răspunsuri care să contracareze logica simplistă expusă mai sus există, desigur), deoarece am dorit să demarez şi am iniţiat proiecte noi în acest domeniu: aducerea în ţară a arhivei Fondului Hoover, constituit de foşti diplomaţi români în SUA (este avută în vedere publicarea unui prim volum care priveşte activitatea Comitetului Naţional Român), publicarea unui volum care priveşte prizonierii de război români din URSS, iniţierea seriei de Opere complete Grigore Gafencu, serie din care vor apărea anul acesta primele două volume (acestea vor privi scrierile din timpul vieţii publicate în franceză, într-o ediţie bilingvă). Proiecte există, dorinţa de a le pune în aplicare, de asemenea. Relaţiile internaţionale fiind un domeniu atât de vast sunt şi rămân o provocare pentru cel interesat. Varietatea formelor pe care le îmbracă această provocare este atât de mare, încât nu te poţi plictisi niciodată.
Radu Carp este director general, Institutul Diplomatic Român, Ministerul Afacerilor Externe, prof. univ. dr., secretar ştiinţific, Facultatea de Ştiinţe Politice.
Citeste si despre: arhiva diplomatica, diplomatie, relatii internationale, resurse financiare, protocol.
