Maneaua noastra cea de toate zilele

Radu Pavel Gheo 25.01.2006

De același autor

“...manelele sunt create

            din anul 1998 încoace.

            Iar muzica populara e de pe vremea lui Decebal.

            Si Burebista.

            Muzica populara e cu «turai»,

            iar muzica cu manele e cu datul din buric.”(1)

 

Un gen muzical proteic

Oricat ne-ar supara manelele (desi cei care se supara sunt mult mai putini decat cei ce se entuziasmeaza), nu le putem nega un atu imens: succesul la publicul larg. La sate, in mahalale, la petreceri simandicoase sau la rugile din Banat, in discoteci, la CD-playerele din masini si apartamente, peste tot manelele sunt nelipsite. Nu poti sa nu te intrebi: de unde atata succes? De ce manelele, si nu muzica populara sau muzica pop romaneasca? De ce au cucerit ele piata? Poate fiindca suntem un neam de mahala (dar asta e o explicatie stupida si superficiala). Poate fiindca ne lipseste cultura muzicala (dar sonoritatile balcanice, orientale sau indiene inseamna si ele un fel de cultura muzicala). Poate pentru ca au texte stupide, care apeleaza la sentimentele si instinctele primare ale omului (dar cantecele de iubire, de ura, de razbunare s.a.m.d. sunt specifice si folclorului autohton “pur”). Poate fiindca nu sunt un gen de muzica romaneasca (de parca asta ar fi o conditie a succesului).

Motive ar fi multe si le-am mai discutat si alta data. Dar unul important mi se pare acela ca manelistii experimenteaza. Nu sunt cantonati neaparat intr-un gen sau stil, ci folosesc tot ce cred ei ca ar fi util sau interesant pentru a obtine succesul la public. Amesteca stiluri si genuri, imprumuta teme si melodii de la toate popoarele din jur (“fura” ar fi un termen prea dur si nedrept, fiindca muzica populara nu se fura, ci se transmite - nu are copyright), iar pana la urma ajung sa le amestece pe toate, cu mai mult sau mai putin succes. Important e ca indraznesc. Nu se poate sa nu ramai surprins cand auzi faimoasa melodie de generic de la soap opera de suflet a romanilor dinainte de 1989, Dallas - Ewing Oil Company, cantata de un saxofonist pret de vreo jumatate de minut, dupa care iti dai seama ca, incet si sigur, melodia se topeste intr-un cantec popular banatean inconfundabil. Ce sa mai vorbim de “manelele” indiene, adica melodii din filmele de la Bollywood, preluate, prelucrate si puse pe versuri autohtone? Sau de melodiile grecesti, sarbesti si turcesti “manelizate”, adica asimilate de lautarii postmoderni de la noi, manelistii? O mostra si mai evidenta de tupeu experimental mi s-a parut inserarea intr-o manea polemica (Adrian Copilul Minune - Priviti, privighetoarea canta) a unei inregistrari cu George Pruteanu, care, intr-un talk show polemic cu cativa manelisti, a incercat sa fredoneze o melodie de muzica usoara, Veniti, privighetoarea canta, dar fara cuvinte, adica “Uau-uau, uau-uau, uau-uau-uau-uau-uau”... si “uau-uau-uau-uau”-ul lui se pare ca a ajuns acolo unde voiau manelistii.

Nu discut aici valoarea manelelor - gen declarat comercial. Nu asta e directia in care pornim discutia. Problema este ca in celelalte genuri muzicale a lipsit aproape intotdeauna curajul de a experimenta, cel putin intr-o anumita privinta: cea a impurificarii genurilor, a combinatiei de genuri care, chiar daca ar fi parut uschita, ar fi putut improspata atmosfera seaca a muzicii separate strict pe stiluri, interpreti si melodii. Nu: folclorul e folclor, muzica lautareasca e muzica lautareasca, romantele sunt romante, popul e pop, rockul e rock...

Si nu e chiar asa. Au dovedit-o rockerii de la Phoenix cand au folosit creatia folclorica drept sursa de inspiratie si chiar au colaborat cu o echipa de dubasi de pe Valea Muresului. Cumva, tot ei o mai fac si azi. O face Ovidiu Lipan, care a scos un album superb impreuna cu cantaretul aroman Stelu Enache. Tot dupa revolutie, formatia Iris, una dintre putinele trupe de rock solide si stabile de la noi, a incercat o combinatie intre opera si muzica rock. Pe vremuri, Pro Musica (adica Ilie Stepan) compusesera o opera rock. Cei de la Zdob si Zdub folosesc si ei cu incapatanare si talent muzica folclorica din Basarabia si zonele adiacente... Si probabil ca as mai putea gasi exemple, dar astfel de cazuri sunt totusi rare, iar inainte de 1989 cvasi-inexistente.

Modelul iugoslav

Spun asta pornind de la o comparatie cu miscarea muzicala din fosta Iugoslavie de dinainte de 1989, singura pe care o cunosc mai bine. Asadar, nu fug la Marea Britanie, la Jethro Tull sau mai stiu eu ce alte mari formatii, nu ma inghesui la comparatii cu muzica americana si combinatiile de stiluri si genuri afro si autohtone, ci ma limitez la vecinii nostri - tot comunisti, chiar daca mai liberi, tot balcanici si tot cu o limba de circulatie limitata.

Primul lucru care ar soca e imensa cantitate de muzica produsa si lansata pe piata, in toate genurile si pentru toate gusturile. De exemplu, cam cate formatii de rock romanesti notabile va amintiti ca ar fi existat inainte de 1989? Zece? Sa zicem douazeci? Si cate albume scoteau acele formatii? Iau doar un exemplu: (pe atunci) tinerii de la Celelalte Cuvinte, una dintre formatiile de rock importante si de succes, scosesera pana in 1989 un album si jumatate. In aceeasi perioada iugoslavii aveau - si nu exagerez - cel putin cinci -sase sute de formatii de rock, dintre care cel putin doua sute erau macar la nivelul celor din , iar vreo suta, as zice, mult peste el. In muzica populara situatia era si mai impresionanta. Normal, consumatorii erau mai numerosi, asa ca si solistii, solistele si formatiile se numarau cu miile. Si aproape fiecare scotea un album pe an sau la doi ani - adica vedeai pe piata cateva sute de discuri si casete noi din fiecare gen de muzica in fiecare luna. Ca sa nu mai vorbim de sutele de concerte autohtone, printre care se strecurau si cele ale unor formatii straine, cum a fost cel al trupei Iron Maiden, cand multi banateni cu permis de mic trafic s-au dus la Belgrad sa-i vada pe Bruce Dickinson si pe ceilalti “maideni”.

Intr-un astfel de mediu efervescent, era si normal sa se incerce lucruri noi. Era un mediu propice, cu un public interesat si dornic de nou, orice experiment, esuat sau reusit, starnea oricum interesul... iar cea mai simpla forma de experiment era combinarea genurilor, colaborarea artistilor din zone muzicale diferite, impurificarea postmoderna. O sa iau doar cateva exemple, pornind de la cea mai faimoasa formatie de rock din fosta Iugoslavie, cea a lui Goran Bregovici (nimic surprinzator!), Bijelo Dugme - Nasturele alb. Cei de la Bijelo Dugme au folosit mereu muzica folclorica drept sursa de inspiratie - si creatie - pentru rock (ceea ce intemeietorul formatiei, Goran Bregovici, nu a incetat sa faca in cariera lui solo dupa disparitia celor de la Nasturele alb). Prin anii ’70 foloseau coruri sau grupuri de cantareti de folclor, lucru pe care la noi l-au facut, cam in aceeasi epoca, ba chiar putin mai inainte, si cei de la Phoenix. Tot cei de la Bijelo Dugme au plasat imnul fostei Iugoslavii, Hej Slavenji, la inceputul unui album cu tenta acut patriotica din 1986. Dar n-a fost numai atat. Haideti sa vedem...

Un (alt) fost solist de la Bijelo Dugme, Alen Islamovici, interpreteaza impreuna cu vedeta absoluta a muzicii populare sarbesti, Lepa Brena, si alte cateva staruri pop, folk si rock ale vremii melodia propagandistica Jugoslovenka (Iugoslava). Mai apoi, pe acelasi Alen Islamovici il gasim alaturi de o alta solista de muzica populara, Indira Radici, pe un album personal din 1993, cu o combinatie de turbofolk cu rock folcloric - Lopov (Hotul). In varianta remixata melodia suna a manea. Dar nu e. Zeljko Bebek (tot fost membru Bijelo Dugme) canta alaturi de o formatie pop, Zana, melodia Jabuke i vino. De altfel, Bebek a cantat si impreuna cu o solista de muzica populara faimoasa, Neda Ukraden.

Rock si turbofolk

Daca nu ati auzit de turbofolk, e bine de stiut ca “genul” a aparut si a evoluat cam in acelasi fel ca si impropriu-numitele manele din Romania, ba chiar e judecat de oamenii de bun-gust din Serbia cu aceeasi condescendenta superficiala. Ce-i drept, nu de toti. Probabil cea mai faimoasa cantareata de turbofolk din fosta Iugoslavie e Ceca Raznatovici - bineinteles, si fiindca a fost iubita lui Arkan, lider de trupe paramilitare implicate in razboiul din fosta Iugoslavie, asasinat apoi pe strada. Ei bine, printre cei care au compus melodiile de pe albumele “turbofolk” ale frumoasei Ceca se numara si doi rockeri faimosi, Dino Merlin si Oliver Mandic. Lepa Brena, cantareata de muzica populara si kolo, sex-simbol si model de succes, apare intr-un duet cu gloriosul Dzej, care e cel mai apropiat echivalent al regilor manelelor de la noi si care canta o muzica lautareasca balcanica aproape similara cu cea a manelelor romanesti. Tot Lepa Brena a cantat si cu o formatie de pop-rock iugoslava, Alisa.

De altfel, tocmai rockerii nu s-au dat in laturi sa incerce combinatii muzicale cu interpretii de muzica populara sau lautareasca. Am pomenit adineauri de Dino Merlin in postura de compozitor al unor melodii pentru Ceca Raznatovici. Dar Dino Merlin a si cantat alaturi de o alta cunoscuta solista de muzica populara, Vesna Zmijanaci. Alt exemplu: Magazin, o formatie pop iugoslava de succes prin anii ’80 (s-ar putea ca unii dintre cititori sa si-o aminteasca de la concursurile Eurovision), a scos in 2005 un album cu piese cantate in duet de-a lungul timpului alaturi de cantarete de opera si opereta, dar si de rockeri (cum ar fi Tifa, tot ex-Bijelo Dugme).

Asadar, acolo s-au amestecat, fara nici un respect pentru puritatea genurilor, folclorul “autentic”, muzica lautareasca, muzica pop si rock, opera, opereta si manelele... Ciudat mediu muzical, nu?

Tot in fosta Iugoslavie existau si formatii pe care era greu sa le incadrezi intr-un gen anume. Plavi Orkestar cantau piese de inspiratie folclorica (chiar alaturi de intepreti de folclor ca Nada Obrici), dar cu elemente rock, piese patriotice, valsuri si cantece de petrecere, dar tot cu elemente rock, iar instrumentele folosite de ei sunt tipice pentru o formatie de rock clasic (fara a lipsi insa nici acordeonul cand e nevoie de el). Bora Dordevici, solistul, compozitorul si creierul formatiei Riblja Corba (si, printre altele, poet recunoscut in ), are un sir intreg de colaborari cu rockeri (Bijelo Dugme, Kerber), dar si cu cantareti de pop sau folclor.

Si, da, sarbii au si manele, si manelisti. Mult mai multi ca la noi. Dar au si restul: muzica de petrecere, lautarii, rockerii, muzica pop. Si experimentul.

Nu trageti in manelist

Revin la manelistii de la noi, majoritatea lautari sau fosti lautari specializati. Obisnuiti sa cante la cerere orice, de la muzica de petrecere la muzica populara (din orice zona a Romaniei), de la romante si valsuri la melodii de muzica usoara, au ajuns dupa 1989 pe piata libera a muzicii, unde concurenta e apriga. Si atunci au fost nevoiti sa se adapteze, sa fie pregatiti pentru orice client. Banuiesc ca multora dintre cantaretii profesionisti nu le lipseste nici spiritul ludic, iar ideea experimentului fertil (nu doar muzical, ci si financiar) i-a starnit, mai ales cand si-au dat seama de succesul ei.

La urma urmei, nici macar n-au adus multe lucruri noi. Muzica turceasca si cea greceasca isi au de multa vreme un loc bine stabilit in cultura fostului Regat, la fel cum se intampla cu cea sarbeasca in Banat sau cea maghiaro-ardeleneasca in Ardeal. Asa se si face ca in Banat auzi mai des “manele” cu iz folcloric local sau sarbesc, iar in Muntenia manele grecesti sau turcesti. Manelistii se modeleaza pe public. Elementele de coloratura (cum ar fi melodia de generic a Dallas-ului, pomenita mai sus) sunt menite sa atraga si ele un anumit public Daca merge, merge. Daca nu, nu. Se poate incerca altceva.

Nu pot incheia inainte de a povesti o intamplare din ajunul Craciunului din 2005. Era spre seara, se intunecase deja zdravan, ca in fiecare iarna, iar eu iesisem din casa impreuna cu Alina. Plimbandu-ne incetisor prin Timisoara, am ajuns pana la urma in Piata Operei. Din cate ne-am dat seama, ne-am nimerit cumva cam la spartul targului, fiindca in piata fusese o parada a mascatilor cu capra. Cateva zeci de trupe, cu tobe, cu trompetisti si capre traditionale se manifestasera in centrul orasului, iar acum, cand am ajuns si noi acolo, se imprastiau, scurgandu-se grupuri-grupuri spre casa. Nu toti insa... Intr-un loc se oprisera doi trompetisti, din doua trupe diferite - unul mai tuciuriu si altul mai putin, dar amandoi ponositi, cu fete trase, desi radioase. In jurul celor doi stateau tovarasii lor, dar si o mana de oameni imbracati elegant, opriti sa-i asculte.

Cei doi dadeau un recital in duet. Nu stiu daca se cunosteau sau abia se cunoscusera, dar se oprisera fata in fata si cantau. Unul a inceput cu o manea, iar celalalt a preluat melodia din zbor si a continuat-o cu un ton mai sus. Apoi primul a trecut la o melodie populara, fiind urmat prompt de celalalt. De aici muzica s-a scurs pe nesimtite, tot la insinuarea primului, in clasica O, sole mio, la doua trompete. Iar cand Alina si cu mine ne-am indepartat, in urma noastra cele doua trompete au inceput un swing nebun, care se inalta in toata piata luminata fermecator de beculetele din pomi si de zapada care cobora incet-incet peste noi toti.       

Ce voiam sa spun e ca si in muzica, precum si in altele, avem ceea ce cerem. Cere si ti se va da. Si inca din belsug. Daca oamenii cer manele, de manele au parte. Cine plateste comanda muzica. Asa ca nu stiu daca trebuie sa tragem in pianist. Sau in manelist. Manelistul e doar expresia muzicala galagioasa a actualitatii noastre, a libertatii, amestecurilor si impuritatii care domina Romania contemporana. A stiut sa gaseasca calea spre publicul majoritar si l-a cucerit, adaptandu-se mereu la ceea ce simtea ca vrea acesta. Intr-un fel, pe teritoriul lui muzical, s-ar putea ca manelistul sa fie mai liber decat noi. Si decat alti muzicieni si muzicanti. Chiar daca ideea nu ne place prea tare.

1. Sorin Stoica, Panseuri involuntare, în volumul Cartea cu EURI de Calin Torsan, Cosmin Manolache, Sorin Stoica, Roxana Morosanu, Ciprian Voicila, Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2005., pp. 27-28.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22