De același autor
Dupa Revolutia din Decembrie si caderea guvernului comunist, in Romania a reaparut, timida, ideea de libertate a cetateanului, combinata insa cu dezechilibrele economice, somajul si saracia. In RSF Iugoslavia a izbucnit razboiul interetnic. Iar la vama cu Iugoslavia au inceput...
"Anii nebuni". Anii Embargoului
E vorba de perioada traficului cu benzina si motorina, ulterioara embargoului impus Iugoslaviei ca urmare a razboiului din teritoriile desprinse din fosta republica federativa. Romania a instituit embargoul in 1992 si, pana in 1995, granita cu Iugoslavia a fost spatiul tuturor posibilitatilor traficului cu combustibil.
Erau anii unui El Dorado al aurului negru. Azi nici nu-mi vine sa cred cat de dinamic era traficul cu benzina si motorina la granita si cata lume se implicase in el. Imi amintesc insa ca, inainte de intrarea in Moravita, localitatea de frontiera dinaintea vamii, se deschisesera din zece in zece metri nenumarate benzinarii particulare. Logic ar fi fost ca nici un sfert dintre ele sa nu supravietuiasca pe piata, caci erau mai inghesuite decat in Timisoara. Singurul lucru care le facea sa prospere era traficul sus-amintit. Cu alte cuvinte, incalcarea embargoului1. Desigur, cu stiinta vamesilor. Dupa cativa ani de mic trafic liber, dar mai putin incrancenat decat in anii comunismului, jocul de-a controlul redevenea distractia preferata in zona.
Spagile la vama reveneau in forta (nu ca ar fi disparut vreodata cu totul). Se deschidea posibilitatea crearii unor retele de trafic organizat, masiv si extrem de rentabil, la care un vames putea sau nu sa inchida ochii. Nu as declara cu mana pe inima ca vamesii romani din zona luau vreo spaga sau lucrau mana in mana cu traficantii de combustibil, dar in acel deceniu toti prietenii imi laudau casele extrem de opulente construite de vamesi. Desigur, asta nu inseamna cine stie ce. Fiecare om poate economisi cateva mii de euro pe luna dintr-un salariu de cateva sute. Pur si simplu, tai cheltuielile inutile.
In orice caz, vamile din Moravita si Naidas viermuiau de lume si ziua, si noaptea, iar fiecare turist in Iugoslavia mirosea a benzina sau motorina. Abia ce treceau vama, ca oamenii se si intorceau in Romania - probabil satui de peisajul iugoslav. Dupa care dadeau o raita pe la benzinariile supraaprovizionate si treceau iarasi granita.
Un observator rabdator putea asista la scene aproape incredibile. In acea perioada s-au reluat o vreme cozile la benzinarii, fiindca uneori tancurile umplute de dimineata se goleau mult prea repede si trecea o vreme pana la sosirea unui nou transport. Erau la mare trecere masinile cu rezervorul marit sau cu un rezervor suplimentar, home-made, mascat de bancheta din spate. Cei mai lacomi scoteau bancheta cu totul si acopereau pur si simplu rezervorul aditional cu o patura. Mai mult, frenezia era atat de mare, incat si canistrele devenisera o marfa rara. Se cumparau orice fel de canistre, inclusiv cele de plastic, in care era interzis sa depozitezi materiale inflamabile. Se umpleau sticle de plastic (PET-uri), ascunse in cele mai incredibile locuri ori lasate aproape la vedere, fiindca tot nu conta. Cel mai tare m-a socat insa cand am vazut saci de polietilena umpluti cu benzina, legati la gura ca si cum inauntru ar fi fost grau, iar apoi trantiti unul peste altul in portbagajul unei masini ce o pornea repede spre granita.
Era normal sa mai apara si accidente. Nu o data s-a intamplat sa ia foc cate o masina si sa arda apoi complet, fara ca nimeni sa poata opri combustia celor cateva zeci de litri de benzina (pe langa benzina din rezervor). Erau pierderi mari, dar nu irecuperabile. Benzina se vindea imediat dupa granita la un pret dublu, triplu sau cvadruplu fata de cel din Romania, iar cei care o achizitionau o vindeau adesea in interiorul tarii, la preturi si mai mari. Sarbii aveau nevoie de benzina sau motorina ca sa poata circula. Taranii din Iugoslavia (mai degraba fermieri de tip occidental) aveau si ei nevoie de motorina pentru tractoarele si combinele lor agricole. Iugoslavia nu mai putea sa le dea suficient, iar Romania avea din belsug. Existau toate conditiile unei afaceri rentabile, iar embargoul impus oficial de statul roman parea la fel de neserios ca orice masura luata de un guvern incapabil intr-o tara saraca.
"Sa facem embargoul!"
Au fost cativa ani in care oamenii potriviti, aflati la locul potrivit, puteau sa faca averi. Unii au si facut. Unii le-au cheltuit repede. Dar amintirea acelei perioade de efervescenta le-a ramas tuturor imprimata in minte. La un transport de benzina cu masina peste granita se putea castiga echivalentul unui salariu mediu, iar unii puteau face cateva transporturi pe zi. Intr-o luna, doua, hai trei, un astfel de om chibzuit putea castiga macar vreo zece mii de marci. Ce-i drept, pe uscat banii se castigau mai greu decat pe clisura Dunarii, unde pescarii transportau cu barca cateva butoaie de combustibil odata, dar... daca nu curge, pica. Apoi, mai era si noaptea, cand dincolo de granita puteau sa treaca cisterne incarcate cu combustibil - si, din cate se spune, chiar treceau. Militarul in termen care pazea bariera de dinainte de intrarea in vama era adesea miluit cu cinci-zece marci germane. Despre vamesi insa nu stiu, bineinteles, nimic.
Fermecator mi s-a parut faptul ca toti cei care faceau trafic cu benzina ca urmare a embargoului impus Iugoslaviei isi denumeau actiunile utilizand sintagma "a face embargoul". La granita de sud-vest a Romaniei "a face embargoul" insemna exact opusul sensului de baza al termenului de "embargo". Faceai embargoul daca reuseai sa treci in Iugoslavia si sa vinzi benzina sau motorina la suprapret. Faceai embargoul daca incalcai embargoul. Aceasta contradictie intre limbajul oficial si atitudinea populatiei spune multe despre Romania anilor ’90.
Intr-o zi, de cine stie unde, s-a iscat in incinta vamii zvonul cum ca in noaptea urmatoare nimeni n-o sa mai poata sa faca embargoul, fiindca "trebuie sa treaca trenul lui Vacaroiu". Un tren cu vagoane-cisterna. Habar n-am daca a existat cu adevarat vreun tren cu benzina, daca a trecut intr-adevar granita, daca era chiar trenul lui Vacaroiu... Ar fi amuzant, paradoxal si, in acelasi timp, absolut logic pentru anii embargoului ca un inalt oficial al statului roman sa sustina embargoul la nivelul discursului si sa "faca embargoul" ca simplu cetatean descurcaret. Ar fi ca o prelungire a discursurilor gaunoase si complet contrare realitatii din anii comunismului. Iar daca n-o fi asa... Se non è vero, è ben trovato2.
Cea mai induiosatoare scena pe care am vazut-o in anii aceia de glorie petrolifera a fost trecerea prin vama a unei taranci batrane, ponosita si cu o plasa de rafie in mana. In plasa aia murdara femeia ducea trei sticle de plastic de cate un litru si jumatate, pline cu benzina. "Facea embargoul" si ea, adica trecea de cateva ori pe luna cu patru-cinci litri de benzina, iar banii castigati (cateva zeci de marci) o ajutau sa supravietuiasca. Ajunsa in fata vamesului, femeia a intins umila si speriata plasa la control. "Stiti ca e interzis sa treceti cu benzina?" a intrebat-o barbatul in uniforma pe un ton rece. Batrana l-a privit nedumerita si s-a uitat la oamenii care asteptau la coada, toti cu plase incarcate cu recipiente de benzina. Pe sosea asteptau sute de masini cu rezervoarele umplute pana la refuz, inclusiv rezervoare suplimentare, si cu canistre si sticle varate pana si in roata de rezerva. "Stiti sau nu stiti?" a insistat vamesul. "D-apoi, maica, stiu si eu..." a raspuns indecisa femeia. "Bine, hai, treci!" a fost decizia omului de la frontiera. Si batrana s-a dus sa-si vanda benzina.
Nu i-as putea judeca prea aspru pe lucratorii din punctele vamale. Embargoul a fost o afacere buna pentru toata lumea. In functie de posibilitati, de relatii si de puterea pe care o avea fiecare om, unii s-au imbogatit de pe urma afacerilor cu benzina si motorina, altii si-au asigurat un trai decent, iar altii n-au mai murit de foame. Traficul de combustibil era ilegal, dar se facea intr-un stat in care exact cei care impuneau legile nu se omorau sa le respecte, iar supravietuirea depindea adesea de ocolirea legii - si de incalcarea ei. Situatia traficantului de combustibil mediu nu se deosebea prea mult de cea a posesorului permisului de mic trafic din perioada comunista. Prin urmare, nici relatia dintre el si vames nu era alta: ambii incalcau legea in acelasi fel si aveau aceleasi teluri ca si in anii dictaturii lui Ceausescu.
Pentru partile implicate, singura concluzie posibila era aceea ca relatia simbiotica de dinainte de 1989 trebuia sa continue. Avusese loc o revolutie, sistemul comunist se prabusise, dar traiul oamenilor de rand nu se imbunatatise substantial. Mai mult, aparuse o noua clasa de conducatori autoritari, un nou grup oligarhic, care preluase controlul asupra statului si dirija cu aroganta totul. Mineriada din 1990 fusese o lectie pentru opozantii regimului. Inflatia masiva de dupa 1991 a insemnat saracirea majoritatii romanilor. Ca si inainte de 1989, oamenii au apelat la strategiile de supravietuire cunoscute. In zona de sud-vest, Iugoslavia era una din ele, iar embargoul impus Iugoslaviei a fost doar forma cea mai vizibila a strategiilor respective.
Si-atunci, cum i-am putea invinovati pe vamesi daca primeau spaga? Ei nu faceau altceva decat sa primeasca o plata - sau o rasplata - pentru ajutorul pe care il dadeau oamenilor ca sa traiasca un pic mai bine intr-un stat nepasator ori chiar agresiv cu cetatenii lui. Ii poate condamna cineva pentru asa ceva?
Ei bine, se pare ca da! Ma doare si inima s-o scriu, dar da, cineva ii poate condamna. E drept insa ca nu ma astept la vreo condamnare concreta - cel putin nu la vreuna mai aspra decat clasica: mutarea acuzatului intr-un alt punct vamal (de parca vamesii ar fi niste specii de furnici, iar cel mutat in musuroiul vamal al altora ar fi respins de cuibul strain). In 2006, un grup de vamesi din Bucuresti, anchetati pentru niste presupuse spagulite, au fost eliberati din arest si presupun ca au fost diseminati prin alte vami, daca nu cumva vor fi suferit o grea condamnare la locul de munca.
Amurgul Evului Mediu Vamal
O spun sus si tare: daca traditia spagii la vami va pieri vreodata, vina va fi numai si numai a vamesilor. Acel tratat de vasalitate dintre vames si cetatean, cel despre care vorbeam la inceput, are si el termenii si limitele lui. Atata timp cat seniorul vames oferea ceva in schimb, oricat de putin, iar cetateanul vasal nu putea obtine acel ceva din alta parte, spaga nu reprezenta decat un fel de impozit pe putere, platit de vasal seniorului de la frontiera. Cei doi se coalizau astfel impotriva unei puteri mai mari, opresive, agresive sau indiferente, adica impotriva statului.
Numai ca vamesul, din postura lui de senior, trebuie sa ofere si el ceva in schimb. Atunci cand o face, relatia merge struna, iar vasalul e dispus sa inghita multe si sa ofere mult ca sa beneficieze de pe urma relatiei. Situatiile povestite aici (micul trafic din anii comunismului sau afacerile cu benzina si motorina la granita fostei Iugoslavii din perioada embargoului) reprezinta modelele de vasalitate eficienta, in care ambele parti incalca legea statului, ambele parti profita si ambele parti sunt multumite.
Insa exista nenumarate cazuri in care cetateanul nu e interesat sa incalce legea. Atunci nici relatia de vasalitate nu mai rezista, iar echilibrul relatiei se rupe. Romanii care pleaca in strainatate nu mai sunt mereu mici afaceristi sau traficanti. Astfel se termina - sau cel putin se intrerupe - perioada medievala a vamilor romanesti.
Dar seniorul vames pricepe mai incet si se adapteaza si mai incet. Isi da seama greu ca nu mai are nimic de oferit, prin urmare nici nu mai are dreptul sa pretinda nimic. Din senior al vamii, devine, vai-vai!, un simplu functionar, ca atatia altii. Marunta spaga de zece-douazeci de euro, pretinsa la trecerea frontierei, devine un abuz. Vamesul nu mai ofera nimic, fiindca nu are ce oferi (nu poate oferi un drept de care oamenii sunt constienti), dar refuza sa renunte la privilegiile unei slujbe la care doar angajarea presupunea - zice-se - spagi de zeci de mii de euro. Astfel, in timp, de ambele parti apar si nemultumirile tot mai zgomotoase, care se inmultesc si ating un punct critic, moment in care statul, puterea superioara, pana atunci ignorata, se vede nevoita sa intervina. O face sovaielnic si adesea ineficient, dar primul semn de interventie in minunata relatie feudala descrisa aici subrezeste deja intreg edificiul. Mai mult, la 1 ianuarie 2007 Romania si Bulgaria au devenit state membre ale Uniunii Europene, iar granitele pe care romanii le aveau cu Ungaria si Bulgaria dispar. Astfel dispare, macar teoretic, si posibilitatea smulgerii unor spagi minimale, cat pentru mentinerea traditiei.
Si ce frumos mergeau lucrurile odinioara! Sunt sigur ca exista zeci de lucratori vamali care regreta anii de belsug personal din perioada comunista sau goana dupa marci si dolari de pe vremea cand lumea "facea embargoul" la granita cu fosta Iugoslavie. Sunt la fel de sigur ca unii ii privesc cu dispret si furie pe obraznicii care de vreo cativa ani incoace pretind sa treaca nestingheriti prin vami, pe tinereii plecati in excursii, pe oamenii de afaceri nonsalanti si plini de mirosul acela al puterii (miros pe care un vames, daca vrea sa ramana vames, il recunoaste mai abitir decat cainii), pe indivizii de toate soiurile care pleaca cu mainile in buzunare si se intorc cu mainile in buzunare. Cum s-a mai schimbat lumea! Cum se mai pierd traditiile noastre seculare - ori decenale! Unde sunt spagile de odinioara?
Dar sa nu disperam! Granita cu Serbia ramane acolo unde e. Nici granitele cu Ucraina si Republica Moldova nu or sa dispara prea curand. Iar traficul cu tigari ieftine, alcool sau chiloti ar putea reconstitui bazele unei frumoase relatii comerciale intre oameni si vamesi.
1. Dupa ridicarea embargoului asupra Iugoslaviei, multe dintre benzinariile respective s-au inchis sau au ramas pustii. Dar isi facusera datoria din plin.
2. Trebuie sa precizez (pentru pasionatii de surse posibile ale povestilor din Balcani) ca filmul lui Kusturica Pisica alba, pisica neagra nu aparuse inca (a aparut abia in 1998), asa ca trenul cu benzina din faimoasa pelicula balcanica n-avea cum sa serveasca drept sursa de inspiratie pentru oamenii din zona. Mai degraba invers. Cum am fost dintotdeauna fascinat de trenuri, n-am putut sa nu observ ca in anii aceia pe liniile ferate din zona se inmultisera teribil vagoanele-cisterna negre, cu combustibil lichid.
