De același autor
Călătorul român în lumea occidentală este de cele mai multe ori uimit de lucrurile simple, cele care pentru localnici sunt de la sine înţelese şi doar apoi şi într-o măsură mai mică de marile realizări culturale, arhitectonice sau tehnologice. Faptul că poţi conta pe mersul trenurilor, pe calitatea serviciilor de salubritate, pe respectarea contractelor, pe rutina zilnică este pentru român o sursă infinită de admiraţie şi plăcere. De asemenea, liniştea şi discreţia cu care se desfăşoară cea mai mare parte a existenţei cotidiene, „plictisul“ existenţei mic burgheze sunt pentru noi un ţel de neatins. Nevoia constitutivă a individului este de a exista în societate ca entitate liberă, detaşată de condiţionările imediatului, un imediat care, în mod paradoxal, nu ne permite nici măcar să intrăm într-un dialog cu lumea care ne înconjoară – la noi se comunică puţin, în schimb se urlă şi se pălăvrăgeşte mult. Pentru a fi parte a lumii în care trăim, avem nevoie de a ne detaşa de ea – aceasta pare a fi condiţia paradoxală a apartenenţei. Din cauza aceasta, condiţia de anormalitate de la noi conduce aproape automat la alienare, la sentimentul neapartenenţei şi la maladiile sociale corespunzătoare: resentiment, anxietate, disperare.
Odată ajuns în Occident şi intrat în rutina vieţii de acolo, românul începe însă să problematizeze natura normalităţii care îl înconjoară. El observă că normalitatea nu este un motiv de satisfacţie pentru cea mai mare parte a intelectualilor şi a formatorilor de opinie din Vest. Dimpotrivă, rutina mersului instituţiilor, ordinea socială şi mentalitatea „mic burgheză“ sunt considerate o falsă ordine, o normalitate smulsă cu forţa de la o istorie constrânsă la a urma un curs favorabil unora, însă dezastruos altora. Deşi copiii din aceste societăţi trăiesc zi de zi normalitatea pe care generaţiile anterioare au creat-o, ei învaţă la şcoală cum această normalitate este creatoare de nedreptate, cum normele şi practicile exersate în timp sunt unilaterale şi intolerante. Profesori universitari şi unii dintre politicieni, intelectuali publici şi unii jurnalişti acuză această aşa-zisă normalitate de incapacitatea de a accepta alteritatea imprevizibilă şi absolută pe care o reprezintă minorităţile de tot felul, valorile lor şi modul lor atipic de viaţă. Din această cauză, normalitatea devine aproape automat rasistă, xenofobă, homofobă, misogină etc.
|nsă ceea ce este cel mai interesant, cred, este nevoia societăţilor occidentale de a readuce anormalul în interiorul societăţii, de a denunţa normalitatea ca pe o anormalitate mascată şi astfel de a reaprinde motorul istoriei pentru a crea o nouă societate. Critica normalităţii occidentale rezultă, în bună măsură, din sentimentul neparticipării la istorie, din ideea că istoria a luat cumva sfârşit în acea parte a lumii, iar indivizii au devenit, în confortabilele lor existenţe burgheze, nişte prezenţe schematice, conduse de pilotul automat al previzibilului, al rutinei. |ntr-un fel, este revolta istoriei împotriva utopiei. Ceea ce criticii acerbi ai normalităţii adesea ignoră este însă faptul că, prin critica lor, nu se formează premisele unei societăţi bazate pe alte principii, ci ale aceleiaşi societăţi care şi-a asumat însă criticile şi le-a asociat unei anumite rutine, unui anumit ritual. Cum altfel decât ca normal, previzibil şi standardizat poate fi văzut discursul criticilor normalităţii?
Doar este predat în şcoli, repetat la cursurile universitare, aplicat în criteriile de selecţie a candidaţilor din administraţie. Actuala critică a normalităţii nu este eternă în Occident, iar românul care va vizita Occidentul peste 40–50 de ani va întâlni probabil o altă formă de critică a normalităţii, una care – cine ştie? – va denunţa tocmai standardizarea politicilor de tolerare a minorităţilor de tot felul şi a diverselor stiluri de viaţă. Ceea ce va rămâne, însă, va fi nemulţumirea elitelor intelectuale faţă de normalitate. Nevoia de a face istorie, de a fi parte a schimbării este la fel de puternic împământenită în firea umană ca şi cealaltă nevoie, de a fi în afara istoriei, de a trăi o realitate previzibilă, detaşată de prezent printr-o rutină terapeutică.
Ce fel de lecţie reprezintă însă pentru noi, românii, această nevoie de fi angajaţi în istorie? Pentru românul care trăieşte rutina occidentală, răbufnirile anormalităţii din România, reflectate prin intermediul presei sau al contactelor cu ţara, sunt deopotrivă captivante şi epuizante.
Ele furnizează sentimentul proaspăt al unei lumi încă deschisă istoriei, construcţiei, dar şi frustrarea nesfârşită cauzată de faptul că nimic nu poate prinde rădăcini, că totul este strident şi imprevizibil. El trăieşte în mod comprimat paradoxalul amestec de anormalitate şi normalitate pe care natura umană pare a-l solicita. Existenţa traumatizată a individului din România, mereu supus unui test de supravieţuire în condiţii excepţionale, este pe bună dreptate denunţată de acei intelectuali publici care solicită de la politicieni şi de la instituţii mai mult compromis, mai multă raţiune, mai multă răbdare şi mai multă strategie pe termen lung. Pe de altă parte, această existenţă în regim de urgenţă îl ţine pe român mereu alert şi „aproape“ de lucruri, chiar dacă această apropiere îl face de fapt să se simtă neputincios. El participă în direct, live, la TV, strident şi obositor, la facerea şi desfacerea instituţiilor, la aplicarea sau neaplicarea justiţiei, la furtunile care fac şi desfac alianţe, la viaţa de fond a societăţii.
Nimic nu este garantat, nici măcar libertatea sau siguranţa, ceea ce îl face într-un fel să simtă imperativul istoric al deciziilor pe care le ia, al valorilor pe care le alege. Românul nu poate cere mai multă participare la istorie. În ultimii 20 de ani a văzut ordini sociale înlocuite, guverne doborâte după bunul plac al unei persoane sau al unui grup de presiune, legi abrogate şi reinstituite, ordonanţe care anulează ordonanţe care anulează legi organice, numele străzilor şi instituţiilor schimbate de câteva ori. Toate acestea sunt, într-adevăr, exasperante, însă văzute din perspectiva unei ordini structurale, care îl face pe individ să reproducă, mecanic, valori şi idei lipsite de un înţeles istoric sau, dimpotrivă, să se opună orbeşte şi fără înţeles ordinii din care face parte, ele pot furniza speranţa prospeţimii participării la istorie. //
