Contra-spalarea creierului ori contrareeducarea ca posibil concept

Ruxandra Cesereanu 21.04.2003

De același autor

Inainte de a propune si de a supune atentiei termenul de contra-spalare a creierului si mai ales acela de contrareeducare, se cuvine sa previn ca acesta contine un anumit risc, in ciuda sensului moral cu care l-am investit, dupa cum se va vedea in cele ce urmeaza.

Pentru cine este avizat semantic, contrareeducarea trimite la ideea de obstructionare a reeducarii ori, mai exact, la ideea de iesire din reeducare.
In general, termenul reeducare a inceput sa functioneze in epoca iluminista, cu scopul de a corija greselile infractorilor de drept comun, de a remodela pozitiv personalitatea acestora (in principiu, prin intermediul inchisorilor). In Romania, reeducarea, termen gandit de comunisti pentru a camufla ideea de “spalare a creierului”, a avut doua etape: una brutala, extrem de dura, experimentata in inchisoarea Pitesti, intre 1949-1952 (aceasta reeducare prin tortura fizica si morala la care au fost supusi cu precadere studenti de orientare legionara, dar nu numai, fiind cunoscuta sub formula analitica de “fenomenul Pitesti”, asa cum o explica Virgil Ierunca); cea de-a doua etapa, mai rafinata, a constat intr-o reeducare ideologica, non-violenta fizic: ea a fost initiata si experimentata intre anii 1961-1964, in inchisoarea Aiud, tot pe legionari in majoritatea cazurilor (urmarind compromiterea si desolidarizarea detinutilor politici, respectiv autocritica lor publica in asa numitele “cluburi de reeducare”), fiind extinsa mai tarziu, in forme insidioase, la nivelul intregii Romanii, pe cetatenii “liberi”.

Nu sunt singurul analist care considera ca in Romania comunista “spalarea creierului” a patruns si a izbutit la nivel de mental colectiv: pentru aceasta pledeaza mareea delatiunii, asa cum a fost ea practicata la noi, in cercuri concentrice, si care a concretizat un fratricid simbolic. (Din punctul acesta de vedere, Miorita, pe seama careia se gloseaza adesea ca mit national, este reprezentativa, cred eu, la nivelul mentalului romanesc, pentru ideea de fratricid; ca demonstratie a unui fratricid, Miorita este foarte romaneasca, cel putin cu aplicatie pe secolul XX in Romania.)

Termenul demascare, folosit in cadrul reeducarii de la Pitesti (in trei dintre etape - demascare externa, demascare interna si demascare morala publica sau auto-demascare), a fost aplicat si la nivelul intregii populatii a Romaniei comuniste, ai carei locuitori fie trebuiau sa se fereasca unii de altii pentru a nu fi “demascati”, fie “demascau”, adica practicau delatiunea (din zel, din frica, din lasitate, din oportunism). Cum orice regim comunist, deci si cel din Romania (care, in plus, imita asiduu modelul sovietic), isi propusese obtinerea unui “nou om” (pe care analistii fenomenului l-au vazut ca pe un homunculus), acest lucru s-a petrecut mai cu seama prin intermediul obedientei rezultate din reactiile pavloviene pe care s-a scontat: romanii fusesera supusi prin diferite mecanisme ale fricii, un rol aparte avandu-l Securitatea ca institutie omnipotenta si omniscienta (auto-mitizata, dar si raspandindu-si propagandistic mitul confectionat).

In ultima etapa a comunismului ceausist, dar si inainte (adica in perioada 1977-1989), incercarea de “spalare a creierului” a fost aplicata asupra opozantilor (detinuti de constiinta) izolati in azile psihiatrice (drogati farmaceutic, tratati cu socuri electrice sau amestecati cu alienati reali). Nemairecunoscand termenul de detinut politic, statul comunist roman (dupa modelul statului sovietic) prefera sa-si interneze opozantii in spitale psihiatrice, acestia fiind proiectati in ipostaza unor “nebuni” recalcitranti si devianti, care trebuiau calmati si reeducati, fiind “indivizi periculosi din punct de vedere social”, cum scria, in majoritatea cazurilor, pe fisele lor medicale.

Un mecanism metafizic pervertit

Romanele obsedantului deceniu, apoi antiutopiile, alegoriile si parabolele, dar si romanele lui Paul Goma (Ostinato si Patimile dupa Pitesti in mod special), publicate dupa caderea comunismului in Romania (desi majoritatea fusesera scrise inainte), depun marturie despre ampla actiune de “spalare a creierului” care a avut loc la noi.

Scriitorii romani sunt ei insisi obsedati de institutii reeducatoare, care incearca sa inlocuiasca, printr-o reforma a gandirii (termen specific pentru “spalarea creierului” dupa tiparul chinezesc), creierul “rau” printr-unul “bun”, confectionat artificial si cosmetizat (aici intra o serie de scriitori precum A.E. Baconsky - Biserica Neagra -, Bujor Nedelcovici - Al doilea mesager -, Ana Blandiana - Sertarul cu aplauze -, Oana Orlea - Perimetrul Zero -, Ion D. Sirbu - Adio, Europa! -, Stelian Tanase - Playback - ori Mihai Sin - Quo Vadis Domine -, acestia fiind cei mai cunoscuti). Securitatea era proiectata, in majoritatea acestor romane, ca un fel de societate oculta si atotputernica, manipulatoare a constiintei colective si individuale.

Scriitorii citati anterior (dar si puzderia de amintiri din inchisorile comuniste din Romania, aparute din 1990 incoace si care insumeaza vreo doua sute de titluri) au radiografiat, in textele lor, o adevarata arhitectura a delatiunii raspandita la nivelul intregului popor roman. Iar aceasta a fost, intr-adevar, constanta organizationala a Securitatii: dirijarea unui sistem piramidal al fricii si delatiunii prin care sa poata fi controlati si supravegheati romanii. Asa incat, daca fenomenul Pitesti a esuat la nivel fizic, el a izbutit, se poate spune, pe termen indelungat, la nivel mental si moral: reeducarea poporului roman a izbutit in cele din urma, chiar daca nu intr-o forma brutala.

In cadrul “spalarii creierului”, era urmarita distrugerea identitatii subiectului (victimei) si construirea unei alte identitati teleghidate de reeducatori.

Existau doua elemente de baza pe care reeducatorii trebuiau sa le manipuleze aplicat: asumarea de catre subiect a unei vinovatii fata de sinele sau de odinioara si misiunea reeducatorilor de “a salva” victima de sine insasi.

Forma “blanda” a “spalarii creierului” consta in inconjurarea subiectului de catre alti reeducati care o hartuiau. In cele din urma, subiectul era silit sa isi verbalizeze pretinsa vinovatie (prin autocritica) si sa isi manifeste entuziast dorinta de corectare. Cultul entuziasmului (mimat sau indus) era esential in acest ritual. Individului reeducat i se fura personalitatea, pentru a fi recreat, mai apoi, ca o masinarie fara vointa.

Unii analisti ai fenomenului “spalarii creierului” au propus doi termeni cu nuante diferite pentru a explica situatia reeducarii sau “reforma gandirii”: brainwashing si brainchanging.

Brainwashing se refera la indoctrinarea ideologica, in timp ce brainchanging se refera la remodelarea personalitatii subiectului in functie de scopul si vointa reeducatorului. In cazul romanesc, de brainchanging au avut parte reeducatii din inchisoarea Pitesti in perioada 1949-1952 si opozantii lui Ceausescu internati in azile psihiatrice, in timp ce de brainwashing a avut parte intregul popor roman indoctrinat pe indelete (si in mod ritualic detinutii politici din inchisoarea Aiud in perioada 1961-1964).

Metoda chinezeasca a “spalarii creierului”, de la care au fost imprumutate si exportate termenul si metoda, avea la origine un mecanism metafizic pervertit. Fie ca i s-a spus “spalarea creierului” sau “reforma gandirii”, aceasta presupunea o forma simbolica de “moarte” si apoi de “inviere” a victimei, prin confesiune. “Invierea” nu putea avea loc decat dupa etapa autocritica de analiza a “culpelor” si “pacatelor”. “Renasterea” depindea strict de aceasta autocritica, singura catalizatoare posibila a “resurectiei”.

Reeducarea echivala, simbolic, cu o lobotomie care urmarea obtinerea supunerii totale si perpetue. Subiectul trebuia sa devina un android programat nu doar sa-si renege trecutul, ci si sa-l uite. El trebuia sa devina un “om nou”.

Deconstructia tehnicilor si simbolurilor comuniste

Am explicat morfologia si semantica “spalarii creierului” si a reeducarii, pentru a se intelege mai bine ce este acea contra-spalare a creierului sau contrareeducare. Termenul de contrareeducare este pus pentru intaia data in circulatie (in cerc restrans) dupa procesul reeducatorilor de la Pitesti si dupa executarea lui Eugen Turcanu (liderul tortionarilor), fiind gandit si propus de cativa detinuti politici care, observand reactiile schizoide, de dedublare a personalitatii, ale unor detinuti care trecusera prin reeducare in forma ei cea mai dura, initiaza o asa-zisa miscare de contrareeducare, pentru a-i “des-reeduca” pe cei ce dobandisera reflexe schizoide, adica pentru a-i readuce la starea de normalitate.

Tehnica unui astfel de “contrareeducator” consta in urmatoarea actiune: pentru a-i smulge din reactiile pavloviene ale reeducarii pe cei trecuti prin ororile de la Pitesti, se apela tot la declansarea groazei si a spaimei (la fel procedasera si Eugen Turcanu si echipa sa de tortionari), dar se miza pe un catharsis cu scop contrareeducator si, evident, fara tortura.

Am propus termenul de contra-spalare a creierului sau contrareeducare intrucat o combinatie de genul “des-spalare a creierului” sau “des-reeducare”, dar si variante precum “anti-spalare a creierului”, respectiv “anti-reeducare” mi s-au parut mai putin utilizabile lingvistic si inspirate. Contra-spalarea creierului sau contrareeducarea formuleaza limpede, insa, nu doar ideea de obstructionare a reeducarii, cat mai ales pe aceea de iesire din reeducare si de revenire la normalitate. Acest termen mi se pare adecvat mai cu seama pentru ceea ce au incercat cateva institutii din Romania postcomunista sa faca pentru recuperarea memoriei romanilor, in sens istoric adecvat. Contrareeducarea se doreste, astfel, a fi o miscare etica, dar concreta, de iesire din letargia robotizata (lobotomizarea simbolica) indusa de comunism (si de mecanismele sale manipulatoare); contrareeducarea consta in deconstructia tehnicilor si simbolurilor comuniste in asa fel incat multimea (in sensul psihologiei acesteia, dupa Gustave Le Bon) sa inteleaga felul in care a fost indusa in eroare si instrumentata de regimul comunist.

Contrareeducarea urmareste sa inlocuiasca asa-zisul “creier bun” implementat de comunism cu fostul “creier” pe care comunistii au incercat sa il lobotomizeze. Este ca o intoarcere la origini, dar nu in sens desuet, retrograd, ci in sensul revenirii la “creierul” neviciat de toxinele ideologiei extremei stangi.

Institutii ale contrareeducarii

Se poate vorbi, de aceea, despre niste institutii ale contrareeducarii in Romania? In sens informal si neoficial, da. Ma refer la institutie ca la un corpus de idei compacte oficiate de un grup (in sens politologic, dar vizand raspandirea continutului contrareeducarii in randul maselor), si nu la institutie ca edificiu in sens arhitectural ori ca establishment.

Revolutia din decembrie 1989 a constituit in mod definitoriu elementul catalizator al contra-spalarii creierului, nucleul de baza al initierii acesteia. Doar fiindca miscarea anticomunista din decembrie 1989 a avut loc, doar astfel s-au putut naste revistele, emisiunile, ziarele, editurile, miscarile de protest care au initiat contrareeducarea, adica procedeul si fenomenul de iesire din “spalarea creierului” care fusese practicata si izbutise, in general, pe poporul roman. Prima institutie care a afirmat programatic acest lucru (chiar daca nu a folosit termenul ca atare) a fost Asociatia Fostilor Detinuti Politici din Romania (AFDPR) si produsul concret al acesteia, revista Memoria.

La nivel publicistic, doua gazete s-au afirmat, partial, ca initiatoare ale contra-spalarii creierului: Romania libera (la nivelul maselor) si revista 22 (care a initiat un fel de alfabetizare politica a romanilor, prin eseuri si analize de inalta tinuta). Emisiunea TV care a initiat contrareeducarea (ca recuperare a adevarului istoric si nu neaparat ca iesire din starea de “spalare a creierului”) este Memorialul Durerii realizat de Lucia Hossu-Longin.

La nivelul miscarilor de strada, contra-spalarea creierului a fost una din tintele fixe ale fenomenului Piata Universitatii 1990: ma refer la spectacolele ironice si caricaturale care aveau loc seara, in fata multimii de “golani” anticomunisti (continuatori ai “huliganilor” din decembrie 1989), si care deconstruiau mecanismele mitingurilor si gandirii comuniste (si ale urmasilor acestora, regrupati in Frontul Salvarii Nationale).

Probabil ca acesta a fost scopul cel mai clar al “Golaniei”: totusi, datorita lipsei mass-media care sa informeze corect, contra-spalarea creierului nu a fost izbutita la nivelul populatiei, dimpotriva, ea a inflamat formatiunile politice ale neo-comunistilor care au stopat in mod violent miscarea din Piata Universitatii.

Din perspectiva editoriala, nu putine au fost institutiile care au initiat colectii de carte demistificatoare la adresa comunismului si a strategiilor de manipulare ale acestuia: voi aminti aici, insa, doar colectiile care mi s-au parut a fi cele mai percutante in acest sens - Totalitarism si literatura Estului, devenita mai apoi Procesul comunismului, propusa de Editura Humanitas (cea din urma colectie fiind coordonata de Doina Jela). In acest context, se impune prestatia istoricului Lucian Boia, angrenat fatis intr-un amplu proiect de deconstructie a miturilor comuniste. Tot la nivel institutional este de amintit un cvartet realizat datorita Anei Blandiana si lui Romulus Rusan (secondati de o echipa de cercetatori): Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei de la Sighet (singura inchisoare-muzeu din Romania, care concentreaza infernul concentrationar comunist in sali expozitionale decalate pe etapele represiunii din Romania) - Centrul International de Studii asupra Comunismului (cu sediul la Bucuresti; acesta dirijeaza si o colectie de carte orientata tot in sensul recuperarii adevarului istoric) - Scoala de Vara de la Sighet (tabara pentru elevi, in care acestora le sunt predate lectii de istorie de catre celebri opozanti ai regimului comunist din Romania si din alte parti) si nu in ultimul rand Simpozioanele de la Sighet (care, de-a lungul anilor, au fost particularizate cronologic pe diferitele etape ale represiunii comuniste in Romania, dar si in alte tari-satelit ale Moscovei). Foarte putinele cursuri despre Gulag si istorie recenta care exista in cateva universitati din Romania (la facultati de istorie, jurnalism, litere) incearca, la randul lor, sa reinvesteasca memoria studentilor cu atentia datorata destructurarii mecanismelor de manipulare in comunism si in postcomunism (am doi studenti la sectia de Jurnalism a Facultatii de Stiinte Politice din Cluj, care au avut initiativa sa creeze site-uri despre infernul concentrationar comunist romanesc si despre fenomenul Piata Universitatii 1990, dorind sa atraga atentia tinerilor navigatori pe Internet).

Acestor institutii li se adauga, cu semnul intrebarii, insa, Consiliul National de Studiere a Arhivelor Securitatii (CNSAS). In intentia sa initiala, acesta urmarea deconstruirea cercurilor concentrice ale delatorilor in Romania comunista si deconspirarea publica a acestora si a membrilor politiei secrete. Obstructionat de catre autoritatile care il creasera, dar si de catre unii dintre membrii sai (actanti in partide duplicitare si compromise ori corupti de Putere), CNSAS-ul a functionat defectuos si nu a izbutit deocamdata sa produca efectul ravnit initial, in ciuda dorintei explicite a altor membri ai sai, de a da lucrurile in vileag si de a nu mai depinde de capriciile Serviciului Roman de Informatii, institutia care furniza fostele dosare de Securitate ale romanilor. Daca membrii onesti ai CNSAS vor fi inlaturati din varii motive, ramanand in functie doar cei duplicitari, institutia isi va pierde total credibilitatea, devenind mai degraba o colaboratoare a fostei Securitati (ori chiar o filiala tarzie a acesteia), decat un instrument de deconspirare a politiei secrete din timpul comunismului si a felului in care se actiona prin delatori. (As mai putea aminti aici si alte institutii de mai mica anvergura, antrenate, partial macar, in posibilul demers al contrareeducarii, dar am considerat necesar sa ma opresc doar asupra celor care au avut sau ar putea sa aiba o influenta decisiva si vizibila asupra romanilor.)

Este, in aceste conditii, contra-spalarea creierului sau contrareeducarea un termen adecvat? Exista ea, ca atare, cel putin la nivel intentional? Se poate vorbi de un sindrom al contrareeducarii, in sensul in care romanii incearca sa iasa sau sunt angrenati (cu intentii benefice) sa iasa din starea de “spalare a creierului”? Precizez ca nici una din institutiile amintite aici nu au folosit vreodata termenul de contrareeducare, fie fiindca s-au ferit de o definitie/conceptualizare a actiunii lor demistificatoare la adresa comunismului (ca sa nu cada in tezism), fie fiindca termenul contrareeducare era format dintr-un cuvant deja incriminat si blamabil, acela de reeducare. In ce ma priveste am dorit sa cantaresc validitatea si consistenta termenului si impactul pe care l-ar putea el avea atat asupra cercetatorilor avizati, cat si asupra romanilor in general.

(Subtitlurile apartin redactiei)

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22