Ce facem şi cine suntem de Sfintele Paşti

Pentru că influenţa culturală a Occidentului s-a dovedit copleşitoare după revolta anticomunistă din ‘89, ne-am lăsat confiscaţi de industria comercială a Crăciunului, ca principală sărbătoare creştină a spaţiului apusean. Învierea Domnului, sărbătoarea majoră din creştinismul răsăritean, a rămas oarecum „singură“, în limitele filetiste ale Bisericii Ortodoxe Române.

Fiind Învierea evenimentul mistic fun­da­mental al religiei creştine, nimeni nu se mi­ră de centralitatea sa în cultul liturgic, dar şi în cultura noastră, europeană. E cu siguranţă (statistică) tema cea mai abun­dent evocată, descrisă, ilustrată sau co­men­tată. În textul Noului Testament, în scrierile patristice, în evoluţia ulterioară a teologiei orientale sau occidentale, în ico­nografie şi pictură, cu ajutorul sau ostili­tatea filosofilor, din tată în fiu, din ge­ne­raţie în generaţie. Şi sub toate aspectele ima­ginabile: de la exegeza, filologia şi ar­he­ologia biblică, până la... „sindonologie“ (e vorba despre „discursurile“ de orice fel consacrate Giulgiului de la Torino!). De la abordările dogmatice sau poetice, până la cele antropologice şi sociologice. Faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a jertfit pe Cruce şi a „înviat a treia zi“ – după Scripturi – es­te, în definitiv, axa Noului Timp, matricea civilizaţiei în care trăim, cu tot cu afir­ma­ţiile şi negaţiile sale despre esenţa, ade­vă­rul sau grozava mistificare a Revelaţiei creş­tine. Teodrama pascală a lui Iisus Hristos configurează trama sensiblităţii noastre, ba­za noastră patrimonială, leagănul idei­lor prin care descifrăm lumea, condiţia uma­nă, sensul istoriei sau eşecurile şi trium­fu­rile valorilor prin care ne articulăm iden­titatea. Istoricitatea Răstignirii e certificată nu doar evanghelic. Textul lui Tacitus, An­na­le, XV, 44,3 atestă, extra muros Eccle­siae, soarta concretă a Celui care a fost, pentru elita greco-romană a vremii, un simplu „profet galileean“... Şi tradiţia ra­binică recunoaşte existenţa lui Hristos. Ni­meni nu refuză veridicitatea procesului „con­dus“ de Ponţiu Pilat! Un proces emi­namente politic...

Să nu vedem aici doar povara unei uriaşe eredităţi intelectuale. Nici inerţia unui Mit Fondator care, aşa cum credea Nietzsche, ar fi „deturnat“ vocaţia primă unui Super­man „slăbit“ (înainte de a se naşte !) de o presupusă „morală a sclavilor“. Poţi fi cre­dincios, chiar practicant, poţi fi agnos­tic, ateu, poţi fi căldicelul „creştin cu numele“ al unei tradiţii comunitare încă vii sau fulgeratorul herald al decăderii re­ligiei în bazarul postmodern... şi tot nu vei reuşi să eludezi gravitaţia trans­cen­dentă a Învierii: cine va smulge din om nădejdea propriei continuităţi, speranţa unei vieţi care persistă spiritual, după ce tru­pul se dezleagă în „cele din care a fost alcătuit“? Învierea lui Hristos răspunde eternei noastre nevoi de eternitate. E tau­tologică şi imparabilă.

Sfintele Paşti. Sărbătoarea iudaică – amin­tind „trecerea“ evreilor prin Marea Roşie şi peregrinarea lor spre Pământul Făgă­duinţei – s-a recapitulat în Hristos, exal­tat ca Agnus Dei, jertfit de bună voie, pen­tru a ridica „păcatul lumii“. Întregul film al Patimilor – de la quartodecimanii din Asia Mică până la Pasolini – a „rulat“ pe ecranele noastre mentale în multiple ver­siuni cronologice, simbolice, inter­preta­ti­ve. Interminabile au fost disputele despre data optimă a celebrării pascale, o ceartă apa­rent sterilă, dar gravă pe fond, întru­cât leagă sărbătoarea, prin calendarul as­tronomic, de viaţa cosmosului. Nu stri­că să ne amintim că primii creştini nu se gândeau... la noi: trăiau Crucea şi Învierea ca pe un preludiu al iminentei Parusii (a do­ua venire a Domnului). Pentru ei, lu­mea avea să se sfârşească foarte curând. I-au trebuit lumii pâgâne încă cinci se­cole, pentru a lăsa loc lumii creştine... O lu­me nouă, care a recuperat lumea veche în Renaşterea post-medievală, aşa cum Re­forma a regăsit Vechiul Testament şi du­hul paleocreştin în zorii Modernităţii. Po­trivit „poemului celor patru nopţi“, in­clus în Targum-ul la Exod, 12,42, evreii so­coteau că Mesia va veni în noaptea de Paşti. Mi se pare impresionant că, deşi nu admit mesianitatea lui Hristos, ei ne-au dăruit sensul prim al tainei pascale: a sta de veghe, lângă focul nocturn, pre-gătind Mielul cu ierburi amare, ca pe un sa­cri­ficiu expiator! Fireşte că astăzi, când cerul planetar e brăzdat de avioane şi sateliţi, o asemenea postură (pastoral-arhaică) poate părea nu doar anacronică, dar şi res­pin­gătoare prin umilitatea ei mistică, bran­şată la ritmuri pe care sensibilitatea noas­tră, transformată de noile tehnologii, nu le mai resimte vibrant. Şi totuşi, de acolo venim, aşa cum magnific ne-a amintit Thomas Mann, prin Iosif şi fraţii săi...

Ca români, nu prea mai avem conştiinţa fap­tului că, graţie creştinismului, suntem copărtaşii unei religii universale. Pentru că influenţa culturală a Occidentului s-a dovedit copleşitoare după revolta an­ti­co­munistă din ‘89, ne-am lăsat confiscaţi de industria comercială a Crăciunului, ca prin­cipală sărbătoare creştină a spaţiului apu­sean. Învierea Domnului, sărbătoarea ma­joră din creştinismul răsăritean, a ră­mas oarecum „singură“, în limitele file­tiste ale Bisericii Ortodoxe Române. Sunt trist că aşa stau lucrurile. Autocefaliile au subminat orice sentiment pan-ortodox. Iar peste ele s-a adăugat presiunea geo­politică a Occidentului: cum să fraternizezi pascal cu ruşii – cel mai mare popor pra­voslavnic –, de vreme ce eşti, cu atâta tru­dă, un nou membru al NATO şi al UE? Iată două posibile cauze ale manierei adesea su­perficiale în care „marcăm“ Sfintele Paşti. Există un efect de secularizare galopantă, chiar dacă unii îl neagă şi alţii îl exa­ge­rea­ză. O pletoră de Iepuraşi, Ouă de Cio­co­la­tă, şampanie, „ieşiri“ organizate sau chiar city break-uri (cât mai) insolite! Desigur că, în mediul rural, postul, Prohodul din Vi­nerea Mare, participarea la întreaga li­turghie pascală şi, a doua zi, la aşa-numita „Înviere Mică“ s-au păstrat mai autentic decât la oraş, unde – în ciuda prezenţei ma­sive, „pentru a lua Lumina“ - oamenii înţeleg mai puţin, pleacă acasă mai repede şi nu caută sensurile adânci, cât farfuriile adânci, unde savurosul borş de miel anun­ţă fripturica şi platourile cu trufandale. Natural că există şi destule excepţii: oră­şenii cultivaţi, care salvează duhul săr­bă­torii prin respectul sincer al Tradiţiei şi mo­bilizarea bunului lor simţ spiritual. Încerc să mă număr printre ei, alături de ci­titorii acestor câteva notaţii, pe care îi îm­brăţişez cu salutul sfânt: Hristos a în­viat!