De același autor
Marcel Iancu, pictor şi arhitect, s-a născut în 1895, la Bucureşti. Ajuns la Zürich în 1915, pentru a studia arhitectura, revoluţionează tiparele artistice ale vremii, alături de Tristan Tzara, Hugo Ball, Jean Arp şi alţii, punând bazele mişcării de avangardă Dada, în Cabaret Voltaire. Întors în România în 1922, modernizează, alături de fratele său Iuliu, arhitectura Bucureştiului. Împreună cu Ion Vinea, editeaza Contimporanul (1923), apoi între anii 1924-1939 organizează şi participă la numeroase expoziţii de artă, din care nu lipseau, alături de tablourile sale, picturi şi sculpturi ale artiştilor de seamă din România şi din alte ţări europene. Fără îndoială, Marcel Iancu a imprimat artei, arhitecturii şi literaturii din România noi direcţii şi valenţe universale. Contribuţia sa se manifestă şi în domeniul eseistic, în filosofia artei şi arhitecturii, tinzând către o expresie artistică totală, în care cuvântul scris, poezia se îmbină cu pictura, sculptura şi muzica. Artistul este unul dintre cei mai de seamă avangardişti din Europa, iar aportul său la civilizaţia mondială este menţionat în numeroase tratate, cărţi de istorie a artei, în întreaga lume.
Marcel Iancu era evreu, precum mulţi artişti modernişti din acea perioadă, iar legătura sa cu tradiţia evreiască şi comunitatea evreilor din România o găsim documentată în publicaţiile vremii, precum Puntea de fildeş şi Adam.
Odată cu promulgarea legilor rasiale, de către Guvernul Goga-Cuza, şi în atmosfera antisemită din România anilor ‘30, Marcel Iancu se simte străin în ţara de baştină, fără posibilitatea de a lucra ca arhitect, de a-şi expune creaţiile, de a se simţi cetăţean cu drepturi egale.
În toamna anului 1938 (an în care emigrează şi alţi artişti de notorietate din România), se îmbarcă pe un vapor care avea să îl ducă spre Palestina de atunci, căutând un nou rost familiei sale. După câteva luni, revine în România şi începe demersurile în vederea emigrării definitive. În 1939, fratele său Iuliu şi cumnatul său, scriitorul Jacques Goldschlager (Costin), împreună cu familiile lor, emigrează în Palestina. În acelaşi an are loc la Bucureşti ultima expoziţie a lui Marcel Iancu, împreună cu Militza Petraşcu. Familia Iancu îşi continuă pregătirea în vederea părăsirii definitive a României, ţara în care fascismul şi antisemitismul devin tot mai puternice, iar minoritatea evreiască suferă continue persecuţii.
În 21-23 ianuarie 1941 are loc Rebeliunea Legionară, Pogromul de la Bucureşti, în care sunt ucişi, torturaţi şi jefuiţi numeroşi evrei din Bucureşti. Cumnatul lui Marcel Iancu, Mişu Goldschlager (Costin), fratele scriitorului, este asasinat de legionari, iar cadavrul său este pângărit. La câteva zile după Pogrom, familia Iancu părăseşte în grabă România, pe un drum întortocheat şi anevoios, stabilindu-se la Tel Aviv.
Sângeroasele evenimente din România sunt descrise de Marcel Iancu în mai multe confesiuni, parte din ele publicate în presa de limbă română din Israel (precum Arta mea şi sionismul). Legile rasiale, crimele legionarilor şi ale Guvernului Antonescu, Holocaustul din România şi din întreaga Europă şi-au lăsat o dureroasă amprentă în creaţia marelui artist. Marcel Iancu pictează sute de tablouri care oglindesc grozăviile vremurilor, cu sete de răzbunare, cu durerea celui care s-a simţit român şi cetăţean al universului, devenit marginalizat, ţintă a urii, străin în ţara în care s-a născut, victimă a răului. Precum povesteşte el însuşi, se simte mai mult evreu decât român, devine sionist din tot sufletul, rupe legăturile cu România (pe care o va mai vizita o singură data, în 1967), iar întreaga sa activitate se desfăşoară în Israel, unde pune bazele coloniei artiştilor la Ein Hod şi îşi aduce contribuţia la revoluţionarea artei locale.
În anul 1967, Marcel Iancu primeşte Premiul Israel pentru artă. După numeroase expoziţii în întreaga lume şi după înfiinţarea Muzeului Janco-Dada (1983) la Ein Hod, Marcel Iancu încetează din viaţă pe 21 aprilie 1984, la Tel Aviv.
Majoritatea mărturiilor lui Marcel Iancu despre ultimii săi ani în România au văzut lumina tiparului în Israel. Mulţumită fiicei sale, doamna Dadi Janco, am ajuns în posesia unui manuscris, din care numai o mică parte a fost tradusă în ebraică şi engleză şi tipărită în cadrul expoziţiei On the Edge (Kav Kaketz, Pe muchie) organizată de Muzeul Janco-Dada în 1990, la 6 ani după încetarea din viaţă a artistului, prezentând 80 de desene având ca subiect Pogromul de la Bucureşti şi Holocaustul.
În ciuda căutărilor în arhive, nu am reuşit să găsesc vreo indicaţie că acest document a fost redat în întregime. Deşi îl am de circa 2 ani, iar doamna Dadi Janco m-a asigurat că nu a fost preluat de nicio publicaţie, nu l-am scos la iveală, deoarece, dintre cele 12 pagini ale copiei xeroxate pe care o am la îndemână, lipseşte pagina 10, iar unele cuvinte sunt greu de descifrat sau şterse. Şi totuşi, am hotărât să public acum acest document, în ciuda dificultăţilor de descifrare, pentru că am remarcat, în presa de limbă română, din Bucureşti sau de pe alte meleaguri, o tendinţă de reabilitare a mişcării criminale legionare, uneori o prezentare aproape nostalgică a liderilor asasinilor legionari şi o toleranţă care caută justificări artificiale masacrelor cumplite.
Din spusele doamnei Dadi Janco, tatăl său a simţit un impuls dureros de a pune pe hârtie amintirea tragicelor evenimente. Nu ştiu când a scris Marcel Iancu aceste rânduri, la puţin timp după ianuarie ‘41, sau la mare distanţă, în perspectiva timpului. Pogromul din Bucureşti nu era primul, fusese anticipat de Pogromul din Dorohoi, despre care, fără îndoială, Marcel Iancu ştia (parte din familia sa fiind originară din Dorohoi). Va fi urmat de Pogromul din Iaşi (27-29 iunie 1941) şi de deportarea şi asasinarea evreilor în Transnistria, din ordinul Mareşalului Antonescu.
Recitind şi descifrând manuscrisul Pogromul din România sau seria masacrelor în masse, mărturie a marelui artist, şi comparând-o cu traducerea în ebraică şi engleză a fragmentelor inserate în catalogul expoziţiei On the Edge din 1990, îmi permit să remarc câteva detalii, care pot fi relevante în înţelegerea şi plasarea textului în timp.
Deşi în catalog se consideră că acest text a fost scris de Marcel Iancu în ianuarie 1941, imediat după Pogrom, tind să cred că mărturia a fost pusă pe hârtie mai târziu. Să nu uităm că familia Iancu a părăsit în grabă România, la puţine zile după Rebeliunea Legionară şi, deşi artistul a început să deseneze grozăviile crimelor, fiind încă în Bucureşti, îmi permit să avansez presupunerea că acest text a fost conceput pe drumul întortocheat către Palestina sau în Tel Aviv. Desigur, nu exclud posibilitatea că, zguduit de ororile la care fusese martor sau de asasinarea cumnatului său Mişu Goldschlager (Costin), Marcel Iancu a simţit nevoia să-şi exprime şocul şi durerea imediat după Pogrom.
Detaliile prezentate în manuscris indică preocuparea marelui artist ca masacrul populaţiei evreieşti din Bucureşti să nu fie dat uitării.
Menţionam anterior că, probabil, din cele 12 pagini, lipseşte pagina 10. Recitind şi descifrând cronologia descrierilor, este foarte posibil ca această pagină să nu fi fost scrisă vreodată. Pe dosul paginii 7 se află adnotări şi completări cu paragrafe intercalate, semnalate cu asterix, care, introduse în text, creează o imagine completă, substituindu-se paginii 10.
De asemenea, Marcel Iancu pare a fi inversat pagina 11 cu 12, deoarece dinamica acţiunilor redate şi concluziile mărturiei, cunoscând stilul în care marele artist îşi concepea textele, rezolvă dubiile relativ la eventuala omisiune.
Repunând în ordine paginile manuscrisului, mărturia devine astfel completă şi realizez că asidua mea căutare prin arhive, de-a lungul acestor 2 ani (de când doamna Dadi Janco mi-a oferit manuscrisul spre publicare, precizând că pagina 10 lipseşte), a fost, poate, inutilă. Totuşi, remarcând tendinţa de reabilitare a mişcării legionare, prezentată în presa română cu multă indulgenţă, de multe ori cu subînţelesul că legionarii ar fi fost doar nişte tineri năbădăioşi, cu dragoste de ţară, care doreau binele României, pentru a o apăra de expansiunea bolşevismului, consider că aduc la lumină acest text la momentul potrivit.
Multe evenimente au fost măsluite şi prezentate într-o lumină falsă, în ultimii 20 de ani, de către Noua Dreaptă sau istoricii naţionalişti din România. În ciuda documentelor, făcând excepţie de victimele evreieşti, de legile rasiale, de cei 300.000 de evrei asasinaţi în Holocaustul românesc, jurnalişti şi istorici din România, cu agendă naţionalistă şi antisemită, încearcă să mistifice adevărul, prezentând o imagine falsă, care împodobeşte conducătorii criminali legionari, precum Corneliu Zelea Codreanu şi Horia Sima, cu o aureolă de sfinţi. Alţii încearcă să muşamalizeze rolul lui Radu Gyr, cel ce a scris imnul legionar, în incitarea la crime şi violenţe, atribuindu-i o valoare literară exagerată, care ar trebui să pună în umbră „neînsemnatele rătăciri“.
În contextul încercării de divinizare a mişcării legionare, a reabilitării membrilor săi şi a prezentării nostalgice a vremurilor, manuscrisul lui Marcel Iancu vine să clarifice, fără dubiu, aspectele sociale şi faptele criminale, aducând o contribuţie substanţială la dezvăluirea adevărului.
Marcel Iancu - „artistul român cu care ne mândrim“ - a fost, în primul rând, un evreu a cărui familie a suferit, un democrat care, persecutat în ţara natală, în urma legilor rasiale şi a masacrelor legionare, şi-a regăsit apartenenţa la poporul evreu, alături de care suferea, şi-a descoperit salvarea în sionism, în identitatea sa israeliană, la care a aderat cu toate fibrele sufletului său.
Pogromul din România sau seria masacrelor în masse - MARCEL IANCU
Cu toate că de mai multe săptămâni nu conteniseră deloc sub toate pretextele din lume „cercetările“ şi anchetele în locuinţele evreilor înstăriţi, care se terminau întotdeauna cu schingiuiri, prădăciuni, preţuri grase de răscumpărare, cu care şefii cuiburilor legionare îşi întocmiseră în grabă confortul necesar oricărui politician, începând de la mobilier şi casa cu baie, până la limuzina confiscată pentru o bătaie sau două.
Cu toate că de luni de zile generalul revoltat de fărădelegile legionarilor săi promisese oficial că nesiguranţa căminului şi libertatea cetăţeanului nu vor mai fi tulburate, hoardele poliţiei sociale a comisarului Stângă din prefectura oraşului întocmiseră listele cetăţenilor evrei în afară de lege care trebuiau „cercetaţi“.
Iar în ultimul timp parola de luptă contra „duşmanului“ intern a fost iudeo-masoneria care trebuia distrusă, leitmotivul care a adus în laba sălbaticilor din legiune noi surse de venituri şi sânge.
În plină desfăşurare a activităţii productive, legionarii au fost însă întrerupţi în zelul lor „naţionalist“, căci generalul Antonescu descoperise complotul organizat de generalul Petrovicescu, împreună cu şeful Horia Sima, contra statului şi vieţii însăşi a Conducătorului Statului.
În dimineaţa zilei de 21 ianuarie, după ce generalul convocase la preşedinţie pe toţi prefecţii legionari din ţară, numind provizoriu în loc şefi militari din garnizoane, pentru a nu avea vreo surpriză, a dat ordinul să fie ocupate de armată toate instituţiile de stat, ministere, tribunal, poştă, radio, telefoanele, apoi dând ordin de asediere a tuturor punctelor de rezistenţă a rebelilor conduşi de Horia Sima.
În timp ce legionarii înarmaţi până în dinţi se baricadaseră cu tancuri, tunuri mici şi mitraliere în palatul corpului gardienilor din şos. Bonaparte (600 de bărbaţi), în prefectura poliţiei (400 de oameni) la sediul din str. Roma şi alte cuiburi de unde trebuia să pornească lupta, s-au văzut miniştri, ca Radu Gyr, care îndemnau tineretul legionar la moarte pentru a ocupa telefoanele şi alţii care, conducând baricade în oraş, după ce opriseră întreaga circulaţie a tramvaielor, taxiuri, vărsând benzina, ordonau lupta pe străzi.
În tot acest timp, se continua cu furie „ridicarea evreilor“ de pe străzi, fără distincţie de vârstă sau avut, fără alegerea locului unde să fie anchetaţi sau schingiuiţi ca ostateci sau ca ultima pradă a legiunii.
Cu toate că la început soldaţii aveau ordin să nu tragă în legionari, la împuşcăturile acestora şi la acte de barbarie, ca aprinderea unor soldaţi, după ce au fost stropiţi cu gaz, răspunsul armatei a fost drastic şi hotărâtor. Cu toate că legionarii încercaseră să intimideze armata împingând cu forţa în primele rânduri la atac pe fetele legionare şi tineretul cel mai fraged, armata a tras orbeşte şi ţăcănitul mitralierelor, ca şi bubuitul tunurilor, s-a auzit fără întrerupere din după amiaza zilei de 21 până în 23 ianuarie, inclusiv când această rebeliune a avortat ruşinos pentru legiune.
Au căzut în această luptă fratricidă sute de legionari, fete tinere neînarmate, copii neştiutori, alături de muncitori şi studenţi care credeau că luptă pentru o cauză mai bună, pe când şefii lor laşi şi fără conştiinţă şi tâlhari au reuşit, parte să se ascundă, parte să îşi procure paşapoarte diplomatice, cu care au părăsit în grabă ţara.
Au căzut în această luptă pentru apărarea ţării şi sute de soldaţi, pentru că au şovăit să tragă în cetele de înstrăinaţi şi rebeli sălbatici care se organizaseră şi înarmaseră milităreşte.
În tot timpul acestei lupte funcţiona pogromul, secerând sute şi sute de nevinovaţi care nu au cerut nici puterea şi nu erau nici înarmaţi pentru apărare. A căzut floarea populaţiei evreieşti, decimată cu bestialitate şi cruzimea celor mai întunecate timpuri ale istoriei.
Organizaţi în echipe masive şi bine înarmate, cetele de legionari au invadat în seara de marţi şi noaptea spre miercuri cartierele evreieşti dând foc sinagogilor, devastând şi ridicând cu camioanele toate mărfurile prăvăliilor, incendiind casele şi mobilele în străzi şi prădând cu furie tot ce vedeau în calea lor, ca ultimii barbari.
Aspectul jalnic al acestor camere i-a impresionat şi pe germani, care erau doar martori impasibili şi specializaţi în aceste opere bestiale.
În noaptea de marţi au fost scoşi cu forţa din case zeci de evrei în toalete sumare pentru a fi „anchetaţi“. Cei ce n-au lipsit de acasă, barbaţi şi tineri care n-au reuşit să se furişeze la vreun creştin ce nu i-a denunţat, căci au fost mulţi din aceştia, au fost ridicaţi de aceeaşi poliţie socială, strânşi în ganguri şi sinagogi şi căraţi câte 30-40 cu autocamioanele la Jilava, la Abator, la diferite sedii legionare şi executaţi în cursul nopţii prin schingiuiri şi împuşcare. Sunt case în care lipsesc câte 10-15 bărbaţi care n-au mai fost găsiţi. Bineînţeles că după ridicarea bărbaţilor veneau echipe speciale de tâlhari care ridicau din aceste case tot mobilierul, toate efectele, iar ce nu interesa se arunca pe geam pentru a fi ars în stradă. Niciunul din cei căraţi nu s-a mai întors. Măcelul a început cu bărbaţii găsiţi în sinagogi marţi seara. Au fost strânse familii întregi, părinţi cu fiii lor care se rugau la D-zeu. Familii întregi, zeci de oameni au fost ridicaţi cu forţa, duşi în păduri şi împuşcaţi. Rabinul Guttman, denunţat de preotul parohiei, a trebuit să vădă cu ochii lui cum cei doi fii ai săi au fost împuşcaţi pentru că s-au împotrivit la ridicarea tatălui lor. El singur a scăpat împuşcat fără rană mortală, stând toată noaptea culcat pe trupurile reci ale copiilor săi.
Camioanele cu aceste transporturi de oameni către cealaltă lume n-au contenit toată noaptea şi în dimineaţa zilei de miercuri în zgomotul bubuiturilor de tun şi mitraliere.
Execuţiile urmau la Jilava şi comuna Şerban Vodă, Bucureştii Noi şi beciurile cuiburilor legionare şi prefectura poliţiei de către specialişti bărbaţi şi chiar femei legionare. În timp ce această populaţie nu fusese apărată de un singur sergent de stradă sau un soldat în cartierele evreieşti şi a fost expusă tuturor fărădelegilor şi crimelor ordinare care nici nu se pot descrie, în oraş lucrau bande organizate cu maşini rechiziţionate pentru „strângerea fondurilor“ la evrei bogaţi. Au fost astfel invitaţi fruntaşii comunităţii să verse sumele găsite în casele de bani, iar apoi executaţi. Au fost schingiuiţi oameni bogaţi ca să-şi denunţe averile, iar după plata milioanelor găsite au fost executaţi şi batjocoriţi.
Au fost ridicaţi la acest „serviciu social“oameni tineri fără vreo vină din sânul familiilor pentru a li se stoarce declaraţii de comunism, bătuţi şi schingiuiţi pentru a da adresele bogătaşilor din familie, iar apoi bătuţi la sânge şi împuşcaţi fără alegere. Iată marea operă legionară. Toate aceste crime politice ale căror exemple sunt fără precedent în istoria pogromurilor excelează însă prin bestialitatea şi cruzimea faptelor, prin massele ucise, dar mai ales prin sadismul şi barbaria faptelor. Căutând printre cadavre la institutul medico-legal s-au găsit urmele celor mai fioroase fapte contra conştiinţei omeneşti.
Fiarele ucid, dar nu batjocoresc, cum au fost batjocorite cadavrele acestor nevinovaţi. Limbi tăiate, ochi scoşi, degete şi mâini tăiate, piele jupuită de vie, corpuri tăiate şi atârnate cu inscriptia „Koşer“ în abatoare, trupuri înjunghiate, capete tăiate şi organe tăiate, iată bilanţul eroismului legionar. Dar dacă instinctele criminale şi „răzbunarea creştinească“ nu au avut toată satisfacţia, trebuie să închei acest tablou de orori cu imaginea sutelor de trupuri ucise care toate au fost despuiate până la piele în pădurea Jilavei şi jefuite de dinţii din gură, de unghii, şi cadavrele violate.
Nici azi nu s-a inventariat încă numărul morţilor evrei, căci puţine trupuri au putut fi găsite, mai puţine identificate. Se crede că au fost ucişi peste 1.500 de bărbaţi şi femei.
Dar s-au putut inventaria după date oficiale multe sute de milioane găsite în casele şefilor legionari, sute de camioane cu mărfuri furate şi mobile jefuite de la evrei şi din cassele statului şi nenumărate dovezi de spionaj şi trădare de ţară.
Cine a plănuit acest nemaipomenit măcel şi jaf, a putut dezlănţui cu atâta cruzime pogromul care va rămâne în istoria antisemită ca un exemplu de bestialitate, de groază şi de josnicie omenească? Cine a avut interesul să târască în noroi numele acestei ţări? Unde a adus legiunea şi căpitanii săi creştini numele de român? //
