Pe aceeași temă
Fragment din volumul „Declarație de iubire” de Gabriel Liiceanu, reeditat recent la editura Humanitas.
Pe Alexandru Dragomir l-am cunoscut în 1976 la el acasă. Cu ceva vreme în urmă Noica îi dăduse cartea mea despre tragic, „o fenomenologie a limitei şi depăşirii“, care tocmai apăruse la editura Univers. Bănuiesc că voia să îi arate ce se mai petrece prin „lumea filozofică“ de la noi şi, poate, să se mîndrească cu una dintre isprăvile „copiilor“ lui. „Dinule, Dinule – ne-a povestit mai tîrziu Alexandru Dragomir că îi spunea lui Noica –, vezi să nu-i bagi şi p-ăştia la zdup cum i-ai băgat şi pe ceilalţi!“ (Dragomir se referea la cei care făcuseră parte din „lotul Noica-Pillat“ la sfîrşitul anilor ‘50.) În orice caz, cartea a luat-o, atras pesemne şi de îndrăzneala de a vedea pe copertă cuvîntul (plin, pentru el, de conotaţii nostalgice) de „fenomenologie“, într-un context cultural oficializat ca „marxist“. Noica m-a anunţat într-o bună zi că vom merge „la Sănduc Dragomir“: „Gabi dragă, este un elev al lui Heidegger, tocmai a ieşit la pensie şi vrea să se reapuce serios de filozofie, a tot citit în anii ăştia, dar mai mult pe apucate, o face pentru plăcerea lui, n-are nici un gînd anume. O vreme, după ce am ieşit de la închisoare, n-a vrut să mă vadă, fie pentru că se temea, fie pentru că era supărat pe mine din cauza morţii lui Mihai Rădulescu. I-am cerut, printr-un prieten comun, să-mi împrumute ediţia Diels-Kranz a presocraticilor – era singurul care o avea, o adusese cu el din Germania – şi mi-a trimis vorbă să nu-l caut. Între timp s-a îmblînzit, îi mai duc cărţi şi, nu-ţi ascund, îi dau din cînd în cînd la citit cîte un capitol din ce scriu, pentru că, fiind rău în judecăţile lui, îmi este foarte util. Ţi-a citit de altfel cartea şi are lucruri să-ţi spună.“
Am ajuns la el într-o după-amiază de iarnă pe la ora 6. Locuia pe strada Arcului la numărul 3, într-un bloc vechi de prin anii ‘40, de şapte etaje. Este chiar casa care deschide strada pe mîna stîngă, un rînd de apartamente dînd de aceea spre Armand Călinescu. De la garsoniera în care stătea la etajul VI – care cîndva ţinuse de apartamentul, vîndut între timp, al mamei sale – se vedeau străduţele care leagă fosta stradă Italiană de Piaţa Rosetti şi de spatele hotelului Intercontinental: Săgeţii, Caragiale, Popa Rusu, Speranţei, Const. Nacu, Batiştei, Dianei... Blocul s-a resimţit serios la cutremurul din 1977 şi, pentru că n-a fost consolidat niciodată, ambele faţade poartă şi astăzi de-a curmezişul, în tencuiala murdară, cicatricele întîmplării de atunci. Fiind un bloc de pensionari, soarta lui s-a înrăutăţit treptat. Liftul de două persoane, cu eternul carton murdar pus în locul geamului spart, se tîra cu greu de la un etaj la altul şi cam o dată pe lună se strica. Centrala termică, teribil de veche, cădea în pană uneori în plină iarnă şi locatarii se împrăştiau o vreme care pe unde puteau. Pubelele stăteau uneori în casa scării chiar lîngă uşa liftului şi, pînă cînd ajungea jos liftul, trebuia să-ţi ţii respiraţia sau să stai cu o batistă la nas. Lucrurile astea le-am văzut treptat, pe parcursul sutelor de vizite pe care le-am făcut de-a lungul anilor în strada Arcului 3, ca şi cum carcasa de beton se degrada, se urîţea, îmbătrînea, o dată cu împuţinarea discretă şi fatală a ilustrului ei locatar.
Însă atunci, în 1976, nu era încă nimic din toate astea. Dragomir, care tocmai împlinise 60 de ani, ne-a primit, pe Noica şi pe mine, în minuscula lui garsonieră cu o dezinvoltură specifică oamenilor al căror centru de greutate nu se află niciodată în afara lor. Toţi aceşti „oameni mari“ pe care i-am cunoscut, începînd cu Noica şi Cioran şi terminînd cu Dragomir, nu dădeau doi bani pe confortul lor exterior. Toate isprăvile prin care fusese mutată din loc cultura unei ţări sau a unei epoci luaseră naştere îndeobşte pe o masă oarecare (dacă nu pe o tăblie sprijinită pe genunchi), pe caiete cu hîrtie proastă, mîzgălite cu pixuri amărîte şi creioane prost ascuţite. I-am văzut pe unii trăind aproape în mizerie (pe Noica la Păltiniş sau pe Ţuţea în garsoniera din spatele Cişmigiului) şi nici unul dintre ei nu a depăşit vreodată o minimă decenţă a locuirii (Cioran în mansarda sa din rue de l’Odéon sau Heidegger în cabana de la Todtnauberg, al cărei interior l-am spionat cameră cu cameră, în vara lui 2003, profitînd de obloanele deschise şi, bineînţeles, de absenţa proprietarului). Indiferent de faptul că trecuseră sau nu prin închisoare, cu toţii aveau o anumită uşurinţă de a se acomoda la puţin şi sărac, niciodată această capacitate nevenind din „cloşardizare“, neglijenţă sau îngălare, ci pur şi simplu din putinţa de a se desprinde de lumea confortului în numele unor valori şi al unor exigenţe care îi acaparau total şi care, în ordinea existenţei, se aflau oricum, din capul locului, foarte departe în raport cu ce înseamnă „viaţa obişnuită“. Ciudat este că toţi aceşti oameni erau, în felul lor, eleganţi, lucru care într-o mare măsură provenea desigur din prestanţa lor spirituală şi din apartenenţa la acea categorie umană pe care cel mai bine o defineşte, dincolo de obîrşii, averi şi epoci istorice, cuvîntul „aristocrat“.
Alexandru Dragomir era un astfel de aristocrat care ne primise într-o cameră de 16 m2 – dormitor, birou şi living deopotrivă. Lipit de peretele din faţa uşii, se afla un pat mare. La capul lui, o măsuţă-noptieră şi, în continuare, prelungindu-se pe peretele din stînga uşii, o canapea îngustă pe care puteau sta două persoane. În mijlocul camerei, lipit de picioarele patului, un uriaş fotoliu desfundat, acoperit cu o cuvertură. Sub geam, o masă de lucru, extrem de mică, cu un fotoliu în dreptul ei. Pe peretele din dreapta uşii, biblioteca, cu nu mai mult de o sută–două de cărţi, mai toate de filozofie: Hegel (ediţia Glockner), Platon în „Belles Lettres“, Aristotel, monografia lui Jaeger, o ediţie masivă în latineşte a Summei lui Toma d’Aquino, Chamberlain, Die Grundlagen des XIXen Jahrhunderts, o ediţie franceză în patru volume a Jurnalului lui Kierkegaard, Presocraticii în ediţia Diels-Kranz, Descartes, Leibniz, Jurnalul fraţilor Goncourt, cîteva dicţionare şi altele.
Omul era slab, mărunt de statură, cu un cap mic şi pielea pergamentoasă. Avea mîini fine, pe care şi le trecea pe rînd prin părul mereu rebel, din cauza vîrtejului pe care acesta îl făcea chiar deasupra frunţii. Impresionantă era privirea: cu inflexiuni metalice şi cu aparenţa de extremă duritate, mai ales atunci cînd Dragomir vorbea pe firul unei demonstraţii, concentrîndu-se şi uitîndu-se oarecum înlăuntrul său, contaminat de severitatea însăşi a gîndului pe care îl desfăşura. Niciodată pînă atunci nu văzusem în ochii cuiva, oglindindu-se cu atîta precizie, înlănţuirea paşilor mărunţi din care pare că se alcătuieşte gîndirea. Privirea lui Dragomir, întoarsă în interior, prelua, lăsînd apoi să se vadă în afară, mersul acela halucinat pe culoarele nevăzute ale minţii. Pentru că se transmitea prin ochi, pentru că devenea vizibilă, gîndirea lui avea ceva neliniştitor şi sălbatic. Dragomir semăna teribil cu un „animal care gîndeşte“, cu un şarpe sau cu o felină gînditoare. Senzaţia aceasta dispărea cu desăvîrşire şi privirea i se îmblînzea brusc cînd ieşea din lumea raţionamentului său, cel mai adesea „deconstruindu-l“ cu o glumă sau spunînd că ceea ce construise el era la îndemîna oricui este dispus să se concentreze – aşa cum tocmai o făcuse el – pe direcţia (unică) a gîndului.
