Pe aceeași temă
Fragmente din volumul "Bucureştii de altădată (vol. III) 1885-1888" de Constantin Bacalbaşa apărut recent la editura Humanitas.
Chestia cumulului funcţiilor publice
O cestiune care pasionează mult ţara şi este mult agitată în presă e „chestia cumulului“.
Cumularzii foiau de pretutindeni. Erea un scandal să vezi oameni ocupând câte trei şi patru funcţiuni şi ocupaţiuni la Stat pentru ca, bineînţeles, să nu poată satisface pe nici una. Opinia publică era atât de hotărâtă, încât guvernul lasă ca din iniţiativă parlamentară să vie un proiect de lege care să modeleze abuzul.
Proiectul este votat şi devine lege.
Este interesant de ştiut că pentru lege n-a votat nici un ministru, iar în contra ei şi pentru menţinerea scandalosului cumul au votat cei mai valoroşi tineri intraţi atunci în Parlament, precum: Tache Ionescu, Constantin Arion, Coco Demetrescu, profesorul universitar, Dumitru Ollănescu (Ascanio), Emil Costinescu, precum şi profesorii universitari Gheorghe Cantili, doctor Romniceanu etc. [...]
Caragiali fluierat la Teatrul Naţional
Acum câteva cuvinte despre teatru.
Iancu Caragiale îşi făcuse o bună reputaţiune cu cele două piese: Noaptea furtunoasă şi Scrisoarea pierdută. Era, cum se zice, un autor la modă. El venea în epoca când Alecsandri strălucea cu Fântâna Blanduziei şi cu Ovidiu, când Grigore Manolescu era sărbătorit în Hamlet, când Ştefan Iulian era copilul răsfăţat al publicului.
Iulian, actor de mare rasă, deşi nu trecuse nici măcar clasele Conservatorului din Bucureşti, avusese creaţiuni, una mai strălucită decât alta, în Chir Zuliaridis, imitând de minune un grec, în comedia Mincinosul, unde imita cu mult succes pe italian, în operetele Voievodul ţiganilor, Mascota, Boccaccio etc. Apoi în comediile lui Caragiale, jucând rolul Ipistatului din Noaptea furtunoasă şi rolul poliţaiului din Scrisoarea pierdută. Pe Iulian, mai ales, se întemeia Caragiale când îşi scria piesele.
După cele două mari izbânzi, Caragiale mai scrise o a treia comedie de moravuri, D-ale carnavalului, pe care Comitetul teatral o premie cu câteva mii de lei. Însă premiul se dedea autorului, nu piesei. Piesa era cu totul inferioară celor două înaintaşe.
În reprezentaţie, piesa nu numai căzu, dar fu şi fluierată.
În Drepturile omului am scris o scurtă critică în care am spus adevăruri neplăcute asupra piesei, iar Caragiale îmi purtă multă vreme pică, atribuindu-mi pe nedrept şi paternitatea fluierăturilor. Adevărul era altul, acel care fluierase era Dimitrie Racoviţă, criticul teatral al ziarului România liberă, care semna Sphinx. Şi alături de el au mai fluierat câţiva.
D-ale carnavalului a părăsit repede scena, spre a nu se mai reîntoarce. [...]
Apariţia ziarului „Epoca“
Cu cât intrăm în toamnă, cu atât se înteţeşte agitaţia politică. La 16 noiembrie apare ziarul Epoca sub direcţiunea nominală a lui Grigore Păucescu, având ca prim-redactor pe Barbu Delavrancea, însă, de fapt, adevăratul conducător şi sufletul ziarului este Nicu Filipescu, proprietarul foaiei. Grigore Păucescu, ca şi Barbu Delavrancea nu ereau puşi în capul ziarului decât firme. În comitetul de redacţie sunt afişaţi: Alecu A. Balş, C.G. Costa-Foru, A. Chiriac, N. Filipescu, St. Gane, Leon Ghica, Gr. Goilav, I.N. Iancovescu, Ioan Manolache, Costache Epureanu, Ioan Miclescu, E. Mavrocordat, Const. P. Ollănescu, C. Filipescu, Pană Mihail Pencovici, Dimitrie C. Popescu, Nicolae Popescu (Ploieşti), Al.I. Ulubeanu, Al. Vlahuţă, Zaharia Chiriac (Focşani), Ion Dimitriu (Giurgiu).
Apariţia acestui ziar schimbă deodată atmosfera politică în Bucureşti şi în ţară.
Epoca devine, în scurt timp, ziarul politic cel mai citit. Pe lângă atâtea condeie de valoare, ziarul avea vervă, era bine informat politiceşte. Nicolae Filipescu însuşi făcea reportagiul politic: cu încetul toţi nemulţumiţii se grupau în jurul acestui ziar. Apoi ziarul ia tonul foarte violent care destăinuia temperamentul neastâmpărat al patronului.
Fireşte, violenţa din presă trecu în Parlament şi afară, aşa încât văzurăm chiar oameni foarte liniştiţi că sunt luaţi de vârtej.
De exemplu, în urma unei polemici foarte dârze, Titu Maiorescu şi Eugeniu Stătescu au o întâlnire cu pistolul.
Câteva săptămâni mai târziu, un alt duel. Barbu Delavrancea de la Epoca şi Alexandru Djuvara, redactorul şef al ziarului liberal l’Etoile Roumaine, în urma unor repetate atacuri violente, au întâlnire cu spada.
După câteva reprize, Alexandru Djuvara refuză să se mai bată, declarând că este obosit. Şi duelul se opreşte aici.
Faptul produce vâlvă şi provoacă noi polemici, fiindcă erea fără precedent. S-au văzut destui oameni refuzând să iasă pe teren şi nevoind să recunoască sancţiunea duelului, însă era cu totul nou cazul omului care, odată angajat în luptă, să se declare că, fiind obosit, nu se mai poate bate.
