Pe aceeași temă
Fragment din "Jurnalul de război. 1916-1917. Ediţie integrală, necenzurată" al Reginei Maria a României, apărut de curând la editura Humanitas.
[...] L-am văzut de multe ori acolo pe Ferdinand de România, căruia i se spunea Nando. Rămăsese la fel de timid şi îmi oferea atenţii stânjenite, de-a dreptul emoţionante.
Dar am uitat cu desăvârşire să menţionez că ne mai întâlniserăm şi la München, cu vreo două săptămâni mai înainte, când trebuia să mă curteze. Am stat acolo amândoi cam o săptămână, era foarte drăguţ, timid şi tânăr şi nu reuşea să lase o impresie prea favorabilă. Cred că îmi dădeam seama într-o oarecare măsură, de pe atunci, că avea anumite intenţii în ce mă privea, dar toată viaţa credem că marile evenimente sunt încă departe şi apoi, dintr-odată, ne ajung, ne pomenim faţă în faţă cu ele şi le ţinem piept cum putem. Îmi amintesc că, într-o seară, mi-a adus, teribil de jenat, nişte trandafiri şi am stat, nu foarte apropiaţi, la fereastra hotelului, privind luna. Nu ştiu despre ce am vorbit şi nu-mi mai amintesc nici un detaliu romantic din cele după care tânjea sufletul meu de fetiţă. Dar la vârsta aceea suntem atât de pregătiţi pentru iubire, încât ne cuprinde sub orice formă ni s-ar arăta.
Prinţul acesta tânăr pe nume Nando avea în el ceva de o modestie mişcătoare – şi mi se pare că încă de la vârsta aceea fragedă aveam senzaţia instinctivă că avea nevoie să-l ajute cineva să-şi depăşească timiditatea. Tocmai ceea ce mai târziu în viaţă a devenit pentru mine o mare povară mă atrăgea pe atunci: timiditatea lui aproape dureroasă şi dependenţa lui de ceilalţi. Cât de teribil de nepregătiţi suntem la vârsta aceea! Nu ştim nimic despre viaţă, despre munca grea care ne aşteaptă. Cred că mi se întâmplase ceva ce în ziua de azi rar vedem. Rămăsesem de o inocenţă totală şi imbecilă. Nu ştiam şi nu înţelegeam absolut nimic despre viaţă şi nu aveam nici cea mai vagă idee ce însemna o căsnicie. Îmi plăcea să visez şi să-mi imaginez uniunea perfectă, în care eu aş fi fost o soţie iubitoare şi supusă, devotată întru totul şi gata să ofere totul, dar habar n-aveam ce se presupunea că trebuie să ofer. De aceea, când a venit marele moment şi tânărul cel timid şi-a adunat destul curaj încât să-mi ceară mâna, am spus da, fără să ştiu câtuşi de puţin ce-i promiteam sau dacă chiar ţineam la el. Nu ştiam nimic despre România cea îndepărtată în care trăia, nu-i cunoşteam nici familia, nici ideile, nici caracterul, şi totuşi am spus „da“ când m-a cerut. Bietele fete neştiutoare, cât de uşor sunt de păcălit! Când privesc în urmă la fiinţa aceea mică, nevinovată şi bălaie de 16 ani, nu-mi vine să cred că suntem una şi aceeaşi persoană. Îmi vine să-i întind o mână şi să-i spun: „sărăcuţa de tine, tare-aş vrea să te fi putut ajuta“. Dar pe atunci nici nu-mi închipuiam că aş fi avut nevoie de ajutor. Cred că cea care a ajutat cu aranjarea căsătoriei a fost Charlotte de Meiningen, sora mai mare a împăratului Wilhelm. Fusese în România şi îl cunoscuse pe regele Carol. Cred că eram considerată „une bonne partie“, deşi nu eram prea bogată, iar în România se dorea ca moşteni torul tronului să ia de soţie o prinţesă cu legături puternice cu casele regale. Eu îndeplineam condiţiile cât se poate de bine. Dar cât de puţine ştiam despre astfel de aranjamente pe atunci! Cât de uşor am fost de manipulat! Parcă nici nu-mi place să-mi amintesc de mine aşa cum eram pe vremea aceea! Trebuie să fi fost o netoată mică!
M-am logodit la Potsdam, pe 22 mai 1892, dacă nu mă înşel. Aveam prea puţine să ne spunem, dar eram foarte fericiţi şi foarte timizi. Împăratul Wilhelm ne-a anunţat logodna în aceeaşi seară, la o cină pe Pfaueninsel, pe unul dintre lacurile de la Potsdam. Pentru noi evenimentul era prilej de stânjeneală, dar în acelaşi timp mă simţeam mândră şi măgulită. Nando mi l-a prezentat pe aghiotantul lui, un anume maior Coandă, primul român pe care aveam să-l cunosc. Era înalt şi brunet, destul de chipeş, cu maniere agreabile, şi ştia să se facă plăcut. Aproape imediat după ce s-a potolit primul val de entuziasm, m-a copleşit o tristeţe ameţitoare la gândul că în curând avea să trebuiască să-mi las în urmă casa iubită şi, mai mult, pe Ducky, tovarăşa mea de nedespărţit. De la început a fost teribil de geloasă pe logodnicul meu şi îmi imputa amarnic fiecare ceas petrecut cu el. El era teribil de îndrăgostit, iar eu răspundeam bucuroasă la avansurile lui. În general, logodna a fost pentru mine o perioadă fericită, deşi de la început simţeam răzbătând prin toate o teamă crudă la gândul de a-i părăsi pe cei dragi ca să plec într-o ţară îndepărtată, împre ună cu un bărbat pe care de-abia dacă-l cunoşteam. Peste fericirea mea se mai aşternea câte o umbră când lucruri mărunte din caracterul logodnicului meu mă mirau şi mă dezamăgeau, dar într-un mod atât de vag, că nu le lăsam să tulbure povestea fantezistă pe care o clădisem în jurul meu între timp.
România cea îndepărtată o vedeam ca pe o ţară a romantismului – un tărâm pe jumătate sălbatic prin care aveam să mă plimb călare, mână în mână cu un tovarăş încântător… o ţară în care aveam să fiu iubită şi în care viaţa avea să fie de-a dreptul ideală! E aproape un act de cruzime să privesc în urmă şi să-mi amintesc toate speranţele şi iluziile cu care am pornit la drum. Mă bucur că nu am început să scriu toate astea cu zece ani mai devreme. M-ar fi zdrobit. Acum m-a cuprins o împăcare profundă şi îmi pot aminti în linişte acei primi ani, zâmbind trist când mă gândesc cât de mult se deosebea realitatea de vis. Dar să nu-mi pierd firul, am atâtea de povestit… atâtea!
Entuziasmul firesc iscat de logodnă mă împiedica să mă gândesc prea serios la cum avea să fie viitorul meu. Urma acum să fiu prezentată familiei logodnicului meu. Pe tatăl lui, Fürst de Hohenzollern, îl mai întâlnisem. Era un bărbat cum nu se poate mai fermecător şi mai amabil.1 De vârstă mijlocie, cu un aer foarte tineresc, barba bălaie, ochii cenuşii şi mişcări iuţi, puţin nervoase, avea o personalitate de-a dreptul fascinantă, iar mama mea era cu totul fermecată de el. Se hotărâse că aveam să plec la Sigmaringen, reşedinţa familiei Hohenzollern, unde aveam să fiu prezen tată soacrei mele şi restului familiei, compusă din Wilhelm, fratele mai mare al viitorului meu soţ, soţia lui, Karl, fratele mai mic, şi în ultimul rând, dar în nici un caz cel din urmă, regele Carol al României, care urma să vină să vadă dacă-i sunt pe plac! Cum mai tremuram la gândul chinului care mă aştepta!
Regele Carol a fost dintotdeauna, mai întâi de toate, un mare diplomat şi om de stat. Când a venit în România, a promis că, dacă avea să aibă copii, avea să-i boteze în credinţa ortodoxă a ţării. Îi era deci imposibil să se căsătorească cu o catolică, fiindcă o femeie din religia aceasta n-ar fi acceptat în nici un caz condiţia lui, aşadar, de vreme ce politica nu-i îngăduia pe atunci să ia de soţie o mare ducesă din Rusia, şi-a căutat o mireasă protestantă şi a ales-o pe prinţesa Elisabeta de Wied, o femeie admirabilă, care avea pe atunci 26 de ani, cunoscută mai apoi lumii drept regina-poetă Carmen Sylva. Nu au avut decât un copil, o fetiţă pe nume Maria, care promitea să ajungă la fel de inteligentă ca mama ei. Dar soarta a smuls cu cruzime mica floare din primii ani de viaţă. A murit la frageda vârstă de patru ani, frângând inima ma mei, care nu a mai avut alt copil, deşi mulţi şi dureroşi ani s-a agăţat de speranţa disperată de a da naştere unui fiu. Cu mulţi ani mai târziu, când soţii s-au văzut nevoiţi să renunţe la orice nădejde de a avea un descendent direct, l-au ales drept moştenitor pe Ferdinand de Hohenzollern, al doilea fiu al lui Fürst Leopold şi Fürstin Antoinette de Hohenzollern. Ferdinand a venit în România pe când era încă foarte tânăr, apoi a fost implicat într-o poveste nefericită despre care voi vorbi mai târziu şi în urma căreia a fost trimis în străinătate să-şi găsească o soţie – numele meu fiind, cred, primul pe lista mireselor de dorit, fiindcă aveam vârsta potri vită, aveam legăturile necesare şi eram, în plus, protestantă.
Nu ştiu de ce, dar nu-mi amintesc prea multe despre întâlnirea aceea. Regina României era în vizită la mama ei, fiind bolnavă, după ce fusese şi ea amestecată în povestea dureroasă pomenită mai sus, şi se considerase că era mai bine să rămână departe de România o vreme, aşa că Regele venise singur. Îmi amintesc în special cât de uimită şi dezamăgită am fost să văd că e atât de scund şi că nu are deloc o figură impunătoare. Avea un cap admirabil şi, din fotografii, aş fi crezut că e un bărbat foarte masiv. Mai târziu mi-am dat seama de demnitatea impresionantă pe care o degaja, în ciuda staturii. Nu era obişnuit cu hainele civile şi le purta cu o oarecare stânjeneală. Îmbrăcămintea lui era de un fel anume, din stofă mai groasă decât ce purtau alţi bărbaţi, şi avea ghete foarte pătrăţoase, cu talpă groasă. Cer iertare dacă dau atâtea detalii, dar îl zugrăvesc aşa cum îl vedeau ochii mei de copilă.
A fost foarte amabil cu mine, chiar călduros, dar nu avea farmecul captivant al socrului meu. Nu-mi mai amintesc prea bine pe cine a adus cu el atunci, la prima noastră întâlnire, dar erau cu toţii domni foarte amabili, pricepuţi la vorbe şi complimente frumoase, şi păreau încântaţi de logodna noastră. Eram o adunare de familie numeroasă, fuseseră invitate şi cele două surori mai mici ale mele şi fratele meu, aşa că ne simţeam tare bine împreună. Regelui Carol îi plăcea să discute politică; pentru el, totul era de cea mai mare importanţă şi orice dorinţă şi năzuinţă era neapărat subordonată binelui ţării lui iubite şi opiniei publice. Am observat destul de repede că Nando se supunea cu greu restricţiilor acestora, dar se temea ca de moarte să nu-şi supere unchiul, chiar şi în cele mai mărunte privinţe. Întotdeauna era teribil de neajutorat. Când îmi amintesc vremurile acelea înţeleg multe lucruri pe care atunci nu le înţelegeam. [...]
Când [Ferdinand] a venit în România, încă foarte tânăr, să ia locul moştenitorului lipsă, a lăsat şi el în urmă o viaţă care-i plăcea şi care, în fond, i se potrivea mai bine decât aceea de prinţ moştenitor. Era locotenent în primul regiment de gardă de la Potsdam, unde trăia o viaţă veselă, lipsită de griji şi de exigenţe intelectuale sau politice, alături de tovarăşi de vârsta lui, cu bucuriile şi grijile mărunte ale unui ofiţer într-un oraş de garnizoană. De la viaţa aceea potrivită cu gusturile lui a ajuns dintr-odată într-o ţară cu totul diferită, în care a fost primit cu o oarecare căldură, dar primit de un popor care nu-i semăna ca rasă, un popor critic, ironic, latin în gusturi ca şi în origine. Un popor cu moravuri deloc stricte, dar cu limba ascuţită, plin de calităţi şi cusururi cu care avea prea puţine în comun. Astfel a căzut imediat sub stăpânirea severă şi exigentă a regelui Carol, un om cu un simţ al datoriei de fier, care trudea încă din tinereţe, cu răbdare şi abnegaţie neobosite, ca să-şi clădească ţărişoara, şi care uitase slăbiciunile, dorinţele şi defectele tinereţii şi se aştepta ca succesorul lui să răspundă firesc la vederile lui asupra vieţii. Dar regele nu înţelegea că nu există pe lume două firi la fel; el avea o înclinaţie înnăscută spre muncă, asta ca să nu mai spunem că avea puterea în mâini şi avea tot interesul să muncească, el fiind conducătorul care făcea planul de lucru al fiecărei zile; el era arhitectul, iar învăţăcelul lui era doar zidarul.
Pe atunci, România era plină de intrigi (nici acum nu e lipsită de ele, dar care ţară poate fi?), iar regele se temea ca noul prinţ să nu cadă sub influenţe dăunătoare. De aceea, Ferdinand a fost constrâns să ducă un trai aproape monastic, din care fuseseră înlăturate cu grijă orice plăceri şi libertăţi. Regina, suflet idealist, de poet, dar care păstra în inimă un resentiment dureros, secret, faţă de tânărul care venise să ocupe, cu toată nevinovăţia, locul care ar fi trebuit să-i aparţină unui fiu al ei, se purta bine cu el, încerca să-i cultive talentele şi să-i dezvolte caracterul, dar nu sim ţea faţă de el nici pic de iubire adevărată. S-a întâmplat tocmai lucrul care trebuia evitat cu atâta grijă: tânărul a căzut în mâinile unei intrigante viclene. Toţi se temuseră de influenţe din afara casei regale şi rămăseseră orbi la cele care ar fi putut veni din lăuntru. Viaţa îi era atât de plicticoasă, încât, aşa cum mi-a povestit mai târziu, una din foarte puţinele lui plăceri era să stea la geamul bibliotecii regelui şi să privească ferestrele hotelului de partea cealaltă a pieţei, atras irezistibil, bietul om lipsit de orice plăcere, de aventurile celorlalţi, el, căruia i se refuzau toate distracţiile vieţii. Nu spun că un spirit vesel, voluntar, plin de viaţă, voinţă, energie şi curaj n-ar fi reuşit să scoată ceva chiar şi dintr-o astfel de viaţă, dar tânărul prinţ era timid, domol, neîncrezător în propriile forţe, bănuitor faţă de alţii, uşor de jignit şi arogant faţă de cei din jur; îi lipseau toate calităţile de care ar fi avut ne voie ca să depăşească piedicile care pentru altul ar fi părut, poate, nimicuri
