Pe aceeași temă
Dublă strategie comunistă: denigrarea şi uitarea
pentru a fi eficientă şi durabilă, stăpânirea prezentului presupune în chip necesar şi un control cât mai sigur asupra trecutului. Propaganda prin istorie se dovedeşte a fi mijlocul cel mai eficient de îndoctrinare şi manipulare. Raţionamentul comun e simplu: odată ce istoria decide într-un anume fel, cine i se poate opune? Se petrece o confuzie – uşurată şi de folosirea aceluiaşi cuvânt: istorie – între istoria adevărată şi istoria ca reprezentare: multiplul discurs despre trecut, inevitabil simplificat, deformat, mitologizat… Gradul de deformare variază totuşi în funcţie de intensitatea proiectului prezent: un regim totalitar, transformist şi hiperideologizat îşi va permite mult mai multe şi mai grave „libertăţi“ cu trecutul decât un regim democratic şi pluralist. Ar fi naiv să ne închipuim că regii n‑ar fi beneficiat câtuşi de puţin de un proces de mitologizare în România regală, că n-ar fi căpătat, simbolic, un plus de importanţă în raport cu contribuţia lor efectivă. Dar acest plus nu e nici pe departe de amploarea strategiei denigratoare şi minimalizatoare care i-a urmărit sistematic în noua elaborare comunistă a trecutului.
Istoria, odată cu proclamarea Republicii Populare Române, a fost complet întoarsă pe dos faţă de ceea ce fusese înainte. Rolul care revenise elitelor a fost transferat acum maselor. Voievozii şi regii s-au retras în faţa conducătorilor revoluţionari. Viziunea aceasta, axată exclusiv pe lupta de clasă, avea să fie revizuită odată cu intrarea în noua etapă a comunismului naţionalist (de pe la mijlocul anilor ’60). Domnitorii medievali şi chiar cârmuitorii daci (precum Burebista, „dublul“ antic al lui Ceauşescu) au trecut iar în primele rânduri. Nu însă şi regii României moderne. Linia de demarcaţie între conducătorii celebraţi şi cei care trebuiau uitaţi a rămas ferm trasată la anul 1866: sfârşitul domniei lui Cuza, urcarea pe tron a lui Carol I. Defilarea personajelor providenţiale se oprea aici, de la Cuza sărindu-se direct la Ceauşescu.
Faţă de regi s-a practicat, fireşte, denigrarea, însă, am spune, cu oarecare măsură, fiindcă există o strategie şi mai eficientă: uitarea, eliminarea din memoria colectivă. În manualele de istorie din perioada comunistă, abia de li se întâlneşte numele – şi atunci cu câte o caracterizare „amabilă“, precum în istoria lui Roller: „Carol I, călău al poporului muncitor“. Aceeaşi istorie ignoră până şi prezenţa principelui Carol la asediul Plevnei, în 1877, deşi trupele româno-ruse s-au aflat acolo sub comanda lui. La fel, regele Mihai nu apare în nici un fel la 23 august 1944, faptele decisive petrecându-se totuşi la palatul regal, dar fără el! „În noaptea de 23 august, o formaţie de luptă patriotică care – conform planului de acţiune întocmit de Partidul Comunist – se afla în palatul regal, sub conducerea tovarăşului Emil Bodnăraş, procedează la arestarea Antoneştilor, pe care-i transportă într-una din casele conspirative ale Partidului Comunist.“2
În faza de maximă „deschidere“ şi bunăvoinţă a regimului comunist – spre 1970 – i se face, în sfârşit, lui Carol I concesia de a se consemna implicarea lui la Plevna (motivul fiind însă acela de punere în relief a poziţiei de sine stătătoare a României în războiul din 1877, ignorată în favoarea Rusiei potrivit „versiunii Roller“); apare menţionat, însă nimic mai mult, şi regele Mihai la 23 august 1944, întreaga acţiune de răsturnare a regimului antonescian desfăşurându-se, se înţelege, potrivit planului şi sub direcţia Partidului Comunist. De remarcat că, până la sfârşit, manualele de şcoală nu zic nici o vorbă despre contribuţia regelui Ferdinand şi a reginei Maria la „războiul de întregire“ şi la crearea României Mari.
Lansarea acestei cărți are loc la București -- sâmbătă 18 octombrie, ora 17 --, în librăria Humanitas de la Cişmigiu, și la Ploiești -- joi 23 octombrie, ora 18 --, în Librăria Humanitas (Piața Victoriei 3). Participă: Lucian Boia şi Gabriel Liiceanu
Pentru cine ar fi dorit să ştie mai multe despre monarhie decât oferea manualul, adică practic nimic, regimul comunist, în etapa lui „liberală“, propunea unele lecturi suplimentare. Apărând din aprilie 1967, revista Magazin istoric şi-a asumat misiunea de a împărtăşi cititorilor informaţii istorice până atunci inaccesibile, ajutându-i să înghită mai bine, odată cu ele, şi temele „tari“ ale propagandei de partid; familia regală e lăsată, numere de-a rândul, în seama lui Constantin Argetoianu, ale cărui fragmente de memorii, alese cu grijă, fac deliciul publicului. Argetoianu, ministru în atâtea guverne şi dispărut într-o închisoare comunistă, nu era câtuşi de puţin un adversar al dinastiei, dar îi plăcea să‑i vorbească pe oameni mai mult de rău decât de bine, aşa încât şi monarhia iese adesea destul de terfelită din evocările lui (care cuprind totuşi şi altfel de pagini, inclusiv un comentariu emoţionant privitor la dăruirea reginei Maria în anii războiului – fireşte, nereţinute de alcătuitorii selecţiei). Apare, de asemenea, în 1968, sub egida Institutului de istorie a partidului, masiva antologie Monarhia de Hohenzollern văzută de contemporani, textele reunite (o treime din spaţiu fiind acoperit tot de memoriile lui Argetoianu) „dovedind“ antipatia constantă a românilor faţă de instituţia monarhică de-a lungul unei istorii puse sub semnul neîncetatei lupte pentru Republică!
În sfârşit, ca să nu ne pierdem în repetitive şi penibile exemplificări, ar mai fi de amintit o primă carte consacrată anume regilor României pe care istoricul Ioan Scurtu s-a încumetat să o scrie spre sfârşitul perioadei comuniste. Deşi autorul numai monarhist nu era şi avea grijă să aducă mereu vorba de presupusul republicanism caracteristic românilor, chiar şi aşa, o carte despre monarhie depăşea, se pare, măsura admisă. Autorul s-a văzut nevoit să-şi dilueze problematica, înecând-o într-o mai amplă expunere privind succesiunea diverselor forme de guvernământ din România, de la apriga dorinţă iniţială de republică, care, curios, a condus drept la monarhie, şi până la „idealul împlinit“: republica socialistă, în epoca Nicolae Ceauşescu. Iar cartea a fost intitulată, în sugestiva limbă de lemn a epocii, Contribuţii privind viaţa politică din România. Evoluţia formei de guvernământ în istoria modernă şi contemporană.
Tare s-a mai ferit comunismul de istorie, în ciuda faptului că îşi justifica misiunea tocmai prin istorie!
