Pe aceeași temă
Fragment din volumul „O vara ce nu mai apune” de Radu Sergiu Ruba, apărut recent la editura Humanitas.
S-au stins cu timpul toate tulburările, precum şi noutatea întoarcerii prizonierilor. Gheorghe fusese ultimul dintre prinşii ajunşi acasă.
Cu dolarii aduşi de la Chicago, femeia lui refăcuse mare parte din averea prădată a doua oară de tribunal. Aşteptau acum reforma agrară făgăduită de regele Ferdinand, iar pînă atunci, cultivau mai ales tutun pentru că Floare, de îndată ce se întorsese, mirosise că cu iarba asta se poate lega o afacere, drept care, de una singură, în cea dintîi primăvară, s-a apucat de noul „deal“. Se cîştiga bine cu tutunul, numai că munca era şi ea pe măsură: trebuia să te apleci pînă la pămînt, zile de vară la rînd, ca să-i rupi de mai multe ori poala, frunzuliţele din josul tulpinei adică, să-l sortezi pe calităţi, să-l întinzi pe sfori deosebite, să-l ţii la umbră uscată, să ai de el toată grija. Fără o şură mare prin care aerul să se scurgă întruna luînd cu sine umezeala frunzelor rînduite pe funii de cînepă, nu puteai să te apuci de o îndeletnicire ca asta. Producţia de ţigări în România Mare era monopol de stat şi numai Regiei Tutunului aveai voie să-i vinzi foile. Vechiul Regat trimisese în părţile Cîmpiei Sătmarului un agent fiscal, pe unul Truşcă. Oamenii îi spuneau „finanţ“. Venea de percepea toate taxele. Cultivatorul de tutun nu avea dreptul să păstreze foi decît pentru pipa lui. Dar codrenii, cu satele lor pierdute în pădurile Silvaniei, ori moroşenii de prin munţi unde să meargă ei să-şi cumpere tabac şi cu ce? Se iveau prin satele de la cîmpie şi se înţelegeau cu oamenii să le vîndă cîte o păpuşă de foi în schimbul fructelor ori al oalelor de lut. Avea şi Gyuri printre codreni prieteni vechi şi de neuitat din cătănie şi din război, aşa că le-a pus deoparte cîteva mănunchiuri de frunze bine ascunse sub grinzile de la şură. S-a trezit însă într-o după-amiază cu finanţul în curte:
— Unde ai ascuns tutunul?
— Care?
— Las’ că-ţi arăt eu care, făcu regăţeanul şi se duse întins la grinzile cu pricina.
Negru de mînie şi dîndu-şi seama că cineva din sat îl vînduse, gîndindu-se că iar îşi va pierde agoniseala, Gheorghe a apucat un topor care stătea din întîmplare uitat pe jos. L-a ridicat deasupra capului. Noroc de la Dumnezeu că Truşcă a zbierat cît l-au ţinut plămînii.
Pomean a azvîrlit unealta cît colo şi s-a luat cu mîinile de cap.
La proces, a avut atîta minte încît să declare că, văzînd ce neghiobie făcuse ascunzînd o mînă de tutun, a vrut să-şi dea lui însuşi în cap. Agentul susţinea contrariul şi se întreba mereu cum de el, un ţăran român, a putut să ridice toporul asupra autorităţii României Întregite. Din fericire, judecătorul, bărbat venit tot de peste munţi şi avînd mai multă înţelegere în ale vieţii, l-a făcut scăpat pe Pomean cu numai zece mii de lei amendă
Zece mii de lei! O avere! Din ce s-o plătească?… Nu era însă pe lume om mai fericit ca el că a scăpat de temniţă. A vîndut tot ce cumpărase Floare la a doua întoarcere de la Chicago, şi-a luat desagii la spinare şi nevasta de mînă, a lăsat iar casa în seama soacrei şi, cum la America nu se mai putea merge că erau pe acolo, zicea lumea, tare multe „ştraicuri“, vasăzică strikes (greve), s-a suit în tren şi a coborît din el în Gara de Nord.
La Bucureşti, şi-a găsit degrabă de lucru ca paznic al şantierului unui arhitect, pe la Foişorul de Foc. Floare s-a apucat şi ea să vîndă bragă, îngheţată şi turtă dulce la tarabele unui evreu de pe Calea Moşilor. A făcut şi pe servitoarea, pe dădaca, pe curiera şi, ca în America, pe şefa bucătăreselor.
Cinci imagini îmi mai stăruie în minte din poveştile ei bucureştene: iarna atît de grea încît îngheaţă şi crapă pompa de apă din curte; lampa care se leagănă în plafon cînd începe să se cutremure pămîntul; dulăul fugărit de hingheri, atît de mare încît, dînd năvală prin tarabele de pe Calea Moşilor, răstoarnă toate găleţile cu bragă; tramvaiul tras de patru cai zdraveni, versurile şi melodia cu „Un’ te duci tu, mielule?…“
Recomandat de arhitectul său, Pomean, cu englezeasca lui, a lucrat o vreme pentru o societate româno-americană, la puţurile de petrol de pe lîngă Cîmpina. A avansat repede, căci era unul dintre puţinii care ştiau să transmită scurt şi corect comenzile inginerilor americani către meşterii de la sonde. A cîştigat foarte bine şi s-a întors la Bucureşti să-şi ia nevasta.
— Hai acasă, Floare, că se împărţeşte pămîntu’ la Ardeal!
— Nu pleca, Pomeanule, îi spunea şeful lui, stai aici, îţi găsesc îndată o casă în Cîmpina ori în Breaza, stai că o sută de ani de acu’ încolo, lumea va trăi mai mult cu ţiţei decît cu pîine!
— D-apoi, Dumnezeu ştie, că io, domn inginer, îs făcut să fiu cu ce-i deasupra pămîntului, nu cu ce-i sub el!
Au fost împroprietăriţi şi Pomenii în satul lor în 1924, au mai cumpărat cîte ceva din cîştigurile de la Bucureşti şi din petrol, iar după altă chiverniseală n-au mai alergat. Se apropiau de acum de patruzeci de ani. Copiii lor , născuţi pe două continente, îi crescuseră mai mult rudele.
Viaţa împreună o începuseră în bunăstare. Averea aceea a întregii familii o pierduse bătrînul primar din prea mare generozitate, prea multă siguranţă de sine şi zece hectare de naivitate. Fiul şi nora lui o recîştigaseră, în America şi, tot din pricina încurcăturilor bătrînului, le fusese luată mare parte dintrînsa. Floare o redobîndise cu dolarii ei făcuţi a doua oară la Chicago, iar Gheorghe o risipise din nou dintr-o nesăbuinţă. Au reîntregit-o a treia oară la Bucureşti şi la sonde. Bogaţi ştiau că n-o să mai ajungă niciodată, dar nici nu se mai temeau de nimic. Avea să mai vină un război, iar după el, o holeră roşie. Gheorghe va muri încă în putere, iar văduva lui va fi prădată de toate, afară de casă, de curte şi de grădină. Odată cu comunismul, aveau să vină şi bătrîneţea, stingerea viselor şi atîrnarea de alţii. Împreună ori fiecare cu norocul lui, bătuseră pămînturile a nouă ţări şi a trei continente. Vorbeau româneşte, ungureşte, englezeşte, iar Gheorghe şi ruseşte. Nu-i mîncaseră nici peştii Atlanticului, nici lupii Cercului Polar. Floare mai avea la socoteală faţă de bărbatu-său două traversări ale oceanului şi cinci ani de Americă, iar el faţă de ea, un an de militărie, patru luni de război şi şapte ani de Siberie. Trăiseră spulberarea a două împărăţii şi întregirea unui regat. Trecuseră peste ei cinci stăpîniri lumeşti. Le supravieţuiseră. Aveau să îndure încă două. Se bătuseră cu toată puterea şi cutezanţa tinereţii ca să se elibereze de sărăcie şi să ajungă stăpîni pe soarta lor şi a copiilor lor. Nu putuseră face nimic în Austro-Ungaria, dar în Statele Unite şi-n România Mare izbutiseră. Cîtă vreme încleştarea asta cu destinul, ei de o parte şi el de alta, fusese dreaptă, biruiseră. N-au căzut decît odată cu continentul, cînd cineva, ascuns şi neştiut pînă atunci, a tras de sub oameni pămîntul jumătăţii de răsărit a Europei. Era cel de al doilea prizonierat pentru Gheorghe Pomean şi acestuia nu i-a mai supravieţuit.
