Bucureștiul copilăriei mele

Fragment din volumul “Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950) şi alte pagini memorialistice” de Constantin Beldie, carte apăruta recent la editura Humanitas.      

Pe la începutul acestui veac, Dâmbovița tăia în două mahalalele copilăriei mele, Mihai Vodă şi Izvorul de o parte, Brezoianul şi Gorganul de alta, cu cârciumarii lor albaneji, brutarii şi băcanii epiroţi, meseriaşii nemţi, unguri şi evrei, bărbierii ţigani, funcţionarii, militarii şi prostituatele de naţie autohtonă; mahalale din care se revărsau, în serile cu zăduf, ca să se bălăcească în gârla cu cântecul dulce şi apele murdare şi într-un neînchipuit amestec de sexe şi sudori, bărbaţii, femeile şi copiii localnicilor. Îi simt parcă şi azi mirosul ei cald de etuvă.

Viaţa în Bucureştiul de atunci era patriarhală, leneşă, de trai bun şi lesnicioasă pentru toată lumea, iar oraşul avea faţa unui târg mai procopsit, infestat de venetici şi, de aceea, mult colorat; şi cu două lumi deosebite, care se ignorau reciproc şi de departe: una, similievropenească prin gusturi, lux, maniere şi petreceri, cosmopolită prin interese, viţii şi tradiţii, purtându-şi frivolitatea prin câteva localuri şi cluburi exclusive, într-un patrulater îngust de câteva străzi, „Micul Paris“; dincolo de care începea, brusc, cealaltă lume, mai greu de definit în diversitatea ei cu caractere tipice, locale, lumea adevăraţilor bucureşteni, mahalagii care călcau Calea Victoriei o singură dată pe fiecare an, în serile cu iluminaţii de Zece Mai.

În Bucureştiul de odinioară, „oraşul cu o sută de oraşe“, atât de drag prietenului Tudor Arghezi pentru dulceaţa vieţii şi pitorescul promiscuităţilor, scriitorul aci de faţă a putut privi într-o lungă, prea lungă jumătate de veac la desfăşurarea unor prefaceri epocale, legate toate de scurgerea neliniştită şi im­placabilă a vremilor, dar şi de invenţiile tehnice care au făcut viaţa noastră mai comodă, mai facilă, mai suportabilă şi, în acelaşi timp, mai activă, mai intensă, dirijând chiar viaţa noastră de fiecare zi, creierul şi nervii noştri, munca şi amuzamentele noastre, şi care au schimbat, prin trecerea acestor amar de ani, mai toată înfăţişarea şi treapădul extern al acestui oraş, dacă nu chiar ceva din palpitul organelor sale intime cu funcţiuni esenţiale şi secrete.

Am fost, aşadar, spectatorul privilegiat din primele scaune şi, uneori, dintre culise al unor premiere de cel mai mare spectacol pe afişul actualităţilor bucureştene din ultimii cinci­zeci de ani, şi pe care voi încerca să le evoc aci numai în treacăt, amintindu-mi după cum îmi trec prin gând şi rând pe rând.

Primul tramvai electric aşteptat de călători în staţia Brezoianu, cu sufletul la gură şi cu urechea lipită de şină; ca şi primele electromotoare industriale care au înlocuit, la Imprimeria Statului de pe bulevard, pe acel osândit la galere şi socialist militant Ionescu, văzut în copilăria mea cum învârtea, zece ore din zi, roata maşinii de tipărit.

Primul automobil, încă neisprăvit şi inform, trosnind şi fumegând când încerca să urce, cu toată lumea după el ca după urs, coasta Eforiei de pe bulevard; cum şi acea încercare ratată a automobilului electric, imitând cu fidelitate o trăsură, cu caroseria din pai împletit şi în care frumosul berbant de până mai deunăzi, Tilică Burileanu, mecenatul poeţilor noştri simbolişti, în jachetă pe talie, melon gris-perle şi barba deretecată fir-de-a-fir, sta rezemat şi ţeapăn, cu palmele înmănuşate, pe mânerul de aur al bastonului său de jonc.

Primele demonstraţii de cinematograf (curând după botezul său, în flăcări şi în sânge, la Bazarul de Caritate din Paris, unde a pierit floarea armorialului Franţei), oferite gratuit trecători­lor indiferenţi la vitrina ziarului L’Indépendance Roumaine şi, mai târziu, pe faţada casei Török din Piaţa Teatrului Naţional, unde, printre reclame luminoase, se intercalau filme scurte reprezentând intrarea senzaţională a unui tren în gară sau aventurile unui soţ fugărit de o nevastă iabraşă; după care a urmat, repede, epoca de glorie a cinematografului italian, cu filme sentimentale şi istorice şi cu eroinele sale celebre prin langurozitatea lor fatală şi prin prea lungile lor picioare; şi, în sfârşit, epoca de aur de după războiul european, cu marile sale realizări de artă cinematografică, cu filme mute, dar neuitate până astăzi, [chiar dacă] un viitor preşedinte al Academiei Române, rebel la orice încercare de a-l duce la cinematograf, nu se lăsa deloc convins de viabilitatea Artei a şaptea.

Primul gramofon ambulant, purtat pe un căruţ ca o flaşnetă, apărut pe lângă grilajul Cişmigiului, unde, cu toată lumea măruntă de pe bulevard, ascultam, prin tuburi lungi de gumă vârâte în urechi, şi vă închipuiaţi cu ce emoţii, „Asaltul de la Griviţa“ înregistrat pe cilindrii de ceară moale; repede popularizat şi intrat, cu pâlnia lui multicoloră şi cu răsunetele lui barbare de clanaret şi de manele orientale, în zaiafetul de duminică al mahalalelor, iar de aci, şi mult mai târziu, cu plăcile lui de jazz şi hot, în restul lumii melomane.

Primul zbor în Bucureşti al lui Blériot (eroul „sublim, scria Charles Maurras la 1909, al primului zbor peste cei treizeci de kilometri ai Canalului Mânecii), la 20 de metri deasupra pistei de alergări de la Hipodrom, după o încercare nereuşită, cu o săptămână înainte, când venise mulţime de lume din toată ţara, întoarsă cu buzele umflate: „Blériot nu zboară, tragere pe sfoară!“; cum şi zborul de mare performanţă al lui Vlaicu de la Cotroceni la Chitila, unde s-a amenajat primul aerodrom.

Primele audiţii radiofonice, [la] care, într-o adunare a „Uniunii Intelectualilor“ în casa Didinei Cantacuzino, onoratul comitet, toţi granguri intelectuali, au început să râdă prosteşte când le-am evocat însemnătatea viitoare a radiofoniei în relaţiile dintre popoare.

Iar în era tuturor recordurilor de viteză ale acestui secol, demarajul nostru spre căile eternităţii cu furgonul automobil a lăsat în urmă – ce mai veselă amintire! – circul ambulant cu dricul tras de şase cai în valtrapuri lungi şi negre, cioclii hilari în brandenburguri şi bicorni de ambasadori, coliva de nisip răsturnată, la sfârşitul reprezentaţiei, în şanţul din poarta cimitirului.

Gustul sau înţelegerea contemporanilor mei – din această primă jumătate de veac XX – pentru literatură, în proză şi versuri; pentru formele frumosului estetic, în pictură şi sculptură; pentru arhitectură, în locuinţe, clădiri publice şi uzine; pentru artele aplicate, în mobilier şi obiecte uzuale; pentru moda îmbrăcămintei, la femei şi la bărbaţi – au fost violentate, într o succesiune fără răgaz, prin dominaţiile efemere ale stilurilor epocii, stilurile vieţii noastre colective, adevărate religii laice de care ne-am lepădat curând şi treptat, îndreptându-ne, se pare, spre un echilibru, spre o sobrietate de expresie, linii şi culori vecină astăzi cu absenţa orişicărui stil.