Pe aceeași temă
Culese din volumul “Scrisori către cei de-acasă” de Emil Cioran, ediția a IV-a, editura Humanitas.
Paris, 15 ian. 1940
Dragă Jenny,
Dacă ai fi bănuit cît cîştigă Parisul prin lipsa oamenilor şi a luminii, te-ai fi hotărît, cred, să vii aici. Astăzi l-am privit mai atent ca oricînd, învăluit cum e el de obicei în ceaţa albăstrie şi meditativă, şi mi se părea că fiece casă îmbătrînită îşi şoptea sieşi: „Mi-e destul. Nu mai pot.“ — Uneori mă gîndesc c-ar trebui să rămîn aici, să mor cu aceste case, să mă învechesc cu ele, leagăne ideale ale ostenelilor mele. O dată plecat, ce voi face fără poezia bulevardelor şi a străzilor înguste? M-am sincronizat incurabil decadenţelor acestui oraş. Nu sunt oboseli care mă obligă să scobor pînă la vîrsta lui spirituală şi adieri nervoase ce mă aşază în sfîrşitul de veac, înscris pe feţele acestei urbe?
Două lucruri îmi mai lipsesc pentru a fi desăvîrşit sau liber pe întinderile inimii: Spania şi deşertul. De mi-aş vedea în lume sierele şi pustiurile lăuntrice, aş face astfel un pas hotărîtor în cunoaşterea de mine. Nu-ţi poţi închipui ce des mă gîndesc la Saharele universului şi cît fug spre ele, cînd sunt silit a le visa în cafenea!
Mi-a părut rău că la Bucureşti n-am putut vorbi mai multe. Tu ai atins un grad de luciditate aproape inconceptibil la o fată. Şi pe lîngă asta în… România! Ce singură trebuie să fii! Eu am avut măcar în viaţă şansa de a găsi un cadru nimerit destrămărilor şi răspîndirilor sufletului. De n-aş fi nefericit intemporal, aş fi un om impudic de norocos. Dar tu trebuie să cunoşti acel rău al sîngelui care n-are leac în timp, acel rău infinit dureros, de care am vrea să scăpăm, pentru ca la urmă să-l dorim cu regrete furioase. Nimic nu m-ar mîngîia să scap de blestemele acestea, de care fug. în mine se zvîrcolesc un Don Juan periferic şi un sfînt. Nu voi mai încerca zadarnic să îndrept această dramă şi nici să mă decid pentru o cale. Mă îmbăt de dimineaţa pînă seara de nedesăvîrşiri.
Cu prietenie,
Emil
***
Paris, 2 dec. 1946
Dragă Jenny,
Îţi răspund puţin cam tîrziu la scrisoarea ta, deşi pe dată ce am primit-o am vrut să-ţi trimit o telegramă de mulţumire. într-adevăr, de acolo nimeni nu-mi mai scrie. înţeleg perfect motivele tăcerii generale şi nu mă plîng. De altfel, eu însumi m‑am dezrădăcinat într-o aşa măsură, încît lăuntric simt că nu mai am dreptul la amintirea nimănui. în curînd se vor împlini zece ani de cînd sunt la Paris, adică în singurul loc de pe glob unde se poate trăi. Acest răstimp comportă consecinţe din cele mai grave şi din cele mai agreabile. Vreau să spun că sunt fericit de a fi aici şi nefericit de a nu mă mai putea imagina altundeva. Despre ceea ce fac n-am nici o idee. Cred că nu fac nimic. Locuiesc într-o mansardă, mănînc într-o cantină studenţească, n‑am profesie — şi natural că nu cîştig nimic. Nu pot considera nemiloasă soarta ce mi-a permis să trăiesc pînă la 35 de ani liber şi în marginea societăţii. Raţionamentul meu a fost totdeauna simplu: cînd nu va mai merge mă împuşc. Socoteala n-a fost proastă, căci mi-a îngăduit — contrar turmei din jur — să perseverez… în fiinţă fără teroarea viitorului. Destinul tău de fată deşteaptă în Balcani mi se pare mult mai crud. în afară de dragoste şi beţie, ce se poate întreprinde în acel inavuabil Sud-Est? Nu vreau să spun că am rezolvat ceva pe aici, dar scepticismul cere un cadru parfumat şi frivol pe care l-am găsit, pe cînd a fi ros de îndoieli în spaţiul valah e de-o tristeţe fără soluţie.
Nu ştiu tu în ce mai crezi; în ce mă priveşte, am lichidat toate lucrurile şi toate credinţele, în ipoteza c-am crezut vreodată efectiv în ceva. Pentru a-mi da un pretext de activitate am scris în vremea din urmă o „carte“ în franţuzeşte, Exercices négatifs172. Nu ştiu dacă va apărea cîndva. Este un fel de rămas-bun la iluziile moştenite sau întreţinute inconştient, un fel de teorie a exilului metafizic fără pretenţii de filozofie, care mi se pare mai mult ca oricînd ridicolă.
Am fost nespus de fericit c-aţi avut veşti de la Haig, de la omul cel mai bun pe care l-am cunoscut vreodată. Ce mai face Marieta? Dar Sorana?
Am auzit că Arşavir este modest funcţionar nu mai ştiu unde. Aş vrea să aflu de asemeni dacă Ţuţea a rămas tot genial? — Cu Mircea vorbim des despre voi. Eventualitatea revederii, din păcate, îmi pare de domeniul utopiei. (Vorba „ăluia“: „n-a fost să fie“.)
Te îmbrăţişează cu drag,
Emil
