Chira Chiralina

Nu-i deloc adevărat ca omul e creatura care înţelege rostul vieţii. Deşteptăciunea lui nu-i serveşte la mare lucru. Că are grai, nu însemnează că nu-i un prost. Dar acolo unde prostia-i întrece chiar şi inconştienţa animalelor e când e vorba să ghicească şi să simtă durerile semenilor săi.

Nu rareori ni se întâmplă să vedem pe drum câte-un bărbat cu chipul palid şi cu privirile rătăcite, ori câte-o ­ femeie plângând. Dacă am fi – în adevăr – nişte fiinţe ­ superioare, ar trebui să oprim pe bărbatul sau pe femeia aceea şi să le oferim pe dată ajutorul nostru. Aici ar sta toată superioritatea pe care aş fi dispus să i-o atribui omului asupra animalelor! Şi, cu toate acestea, niciodată nu se întâmplă aşa ceva.

Au trecut cincizeci de ani de la întâmplarea asta, aşa că nu-mi prea aduc aminte cum m-am sculat de pe scaun şi am ieşit din curtea hanului, nici pe unde am umblat, fără nici un gând, străbătând oraşul. Dar ceea ce ştiu e că nici o mână nu s-a pus pe umărul adolescentului aceluia cu privirile rătăcite, care mergea în neştire, nici un glas, nici un chip omenesc nu s-a oprit să mă întrebe: „Ce ai?“ În starea aceasta de inconştienţă mă pomenii, în dimineaţa aceea de aprilie, pe şoseaua – unde se plimbă damascenii – numită Baptuma.

Mă dezmeticii în urletele şi înjurăturile unui vizitiu arab, care doar că nu mă răsturnase. Mă pipăii la brâu, dar chimirul nu mai era!

Simţeam cum îmi bătea inima ca a unei păsăruici pe ­ care-o ţii în mână, şi în acelaşi timp un nod parcă mi se ­ ridica din stomac şi-mi curma răsuflarea. Mişcarea aceasta îmi devenise un tic chinuitor. Ori de câte ori îmi duceam mâna la brâu, inima îmi săgeta de o spaimă care mă sugruma, şi neîncetat simţeam nevoia de a mă în­ credinţa că în adevăr fusesem victima acestei nelegiuiri şi că nu mai aveam chimirul.

În momentele de grea cumpănă, inimile simţitoare se deprind anevoie cu gândul că nenorocirea într-adevăr s-a întâmplat şi că nu mai poate fi îndreptată prin nimic.

Pe lângă mine treceau tot felul de oameni: perechi de îndrăgostiţi, femei cu copii, domni burtoşi, liniştiţi şi satisfăcuţi. Ei mă priveau şi treceau înainte. Nu vedeau nimic. Nu înţelegeau nimic… Pe când eu… Eu muream… Eram singur, menit să îndur un chin prea greu pentru vârsta, pentru inima şi pentru neexperienţa mea.

Mergeam întruna. Ieşii din crâng. Câmpia siriană, cu drumurile ei gloduroase şi colibele beduinilor, îmi păru ca moartă, asemenea simţurilor mele. Nu priveam un lucru fără să nu-mi aduc mâna la brâu şi să tresar: „Nu mai am chimirul!…“ Iar în clipa aceea, parcă mă strângea cineva de gât.

Un copil de arab trecu pe lângă mine, călărind pe-un măgar şi târând de funie o cămilă împovărată de două sarcini care se legănau. Urâciunea dihaniei acesteia, cu ochii lătăreţi, ca de şarpe, mă înfioră. Mai încolo, un beduin, cu barba neagră încâlcită, cu chipul ars de soare, se apropie în galop, opri şi mă întrebă ceva pe arăbeşte. N-am ştiut ce să-i răspund. El pieri, lăsându-mi o impresie plăcută, căci îmi aminti frumosul chip al lui Cosma.

Curând după aceea ajunsei într-un sat sărăcăcios, în care oamenii, stând la pământ, strujeau lemnul, servindu-se la aceasta de picioarele goale, tot atât de bine ca şi cum ar fi făcut-o cu mâinile. Femei îmbrăcate în zdrenţe negre, murdare, şi cu chipurile acoperite – adevărate „sperietori“ – duceau pe cap ulcioare ovale, în timp ce copiii, murdari şi slăbănogi, se jucau şi ţipau ca nişte draci. Înaintea unui cuptor făcut din noroi uscat, pe jumătate scufundat în pământ, un om scotea nişte lipii calde, cari răspândeau un miros de cocă crudă.

Tocmai ieşeam din sat, când băgai de seamă că un câine se luase după mine. Mă oprii. Se opri şi el şi ne ­ privirăm în ochi. Era un câine cenuşiu, de mărimea lui Lupu, dar, sărmanul, n-avea nimic mândru şi indepen­dent în el. Nici liniştea conştientă a celuilalt. Îşi plecă umilit capul şi se piti de frică. Expresia ochilor lui era ştearsă, tulbure. Îmi fu milă şi-l mângâiai pe cap. Îmi linse mâna. Nu era mofturos.

Mă întorsei la cuptor, cumpărai de doi metelici patru lipii şi i le dădui. Le înghiţi pe câte patru, fără să le mestece. Mai luai patru, le vârâi în buzunar şi o pornii în neştire. Câinele mă urmărea mereu.

În faţa mea apăru un deal nisipos, cu totul sterp şi pustiu. Ajunsei la el şi începui să-l urc, însă obosii cu­ rând şi mă aşezai alături de câine. Departe în vale, Da­mascul – presărat cu cupole şi minarete cari dominau nenumăratele terase – îmi apăru ca un imens cimitir, îngropat în pulberea lui albă.

Nici un zgomot nu ajungea până la mine. În urechi nu-mi răsunau decât zvâcniturile puternice ale inimii mele zdrobite. Ochii mi se cerniră. Damascul şi lumea dispă­ rură. Din negura trecutului, îmi răsări luminoasă casa mamei mele. Traiul tihnit al vremilor acelora atât de îndepărtate mi se strecură sub pleoapele închise. Retrăii zilele fericite de odinioară până în cele mai mici amă­nunte, din clipa cea mai întunecată a amintirilor mele, până la grozava noapte a crimei, până la răpirea noa­tră.

Şi deodată mi se înfipse în suflet gândul că nenorocirea mea şi a Chirei erau suferinţi izbăvitoare, pentru că am voit, am provocat şi am servit de unelte pentru înfăptuirea acelui omor. Dorisem moartea părintelui şi a fratelui.

Neîndoios, acesta era un păcat de moarte. Şi acum Dumnezeu ne pedepsea pe amândoi – pe ea prin robie, pe mine printr-o libertate plină de chinuri.

Deschisei ochii şi mă înspăimântai. La apus, cerul era roşu de sânge. Nori grei, ca de sânge închegat, se târau aproape de pământ, luând întruchipările cele mai fantastice, una mai grozavă ca cealaltă.

Mă prăvălii la pământ, ascunzându-mi fața între pal­me, înaintea micii peşteri lângă care poposisem. Mă rugai îndelung, cerând iertare lui Dumnezeu, tatii şi su­fletului fratelui meu ucis.

Şi noaptea învălui în taina ei trupul unui adolescent pocăit care căuta mângâiere în trista soartă a unui câine trimis de hazard.

Rugăciunile şi penitenţele uşurează sufletele credin­cioşilor. Avui câteva ceasuri de linişte. Însă la apropierea zorilor, în regiunile nisipoase, se lasă un frig de gheaţă. Când soarele apăru în zare, eu tremuram din toate încheieturile şi-mi închipuii că trebuie să mă fi îmbolnăvit de moarte.

„Dacă voi muri“, mă gândeam, „după această căinţă, Dumnezeu mă va ierta şi poate nu-mi va trimete sufletul în muncile iadului!“

Mă sculai şi o luai înapoi. Pe drum mâncai o lipie. Pe celelalte trei le dădui câinelui, care era mai flămând decât mine.

După puţin, soarele începu să mă înfierbânte în spate – în mine simţeam încolţind o pace binefăcătoare. Ajunsei în sat. Nu mi se mai păru atât de urât. Aici, câinele mă părăsi. Asta mă duru puţin. Îl mângâiai pe cap şi mă despărţii de el ca de-o cunoştinţă plăcută, făcută într-o călătorie scurtă.

Singur, acum, mă îndreptai spre Damasc, prin păduricea Baptuma, chinuit mereu de gândul chimirului meu.

În drum mă încrucişă o lungă caravană de cămile, dar nu mă mai speriai de ele. Intrai pe aleile Baptumei puţin înainte de amiază, pe o vreme admirabilă. Forfoteala de acolo mă minună. Bărbaţi în mândre haine turceşti, femei tinere şi negrăit de frumoase, cele mai multe neavând decât partea de jos a feţei uşor acoperită de un văl străveziu, treceau încoace şi încolo, pe jos şi în trăsuri. De pretutindeni zvoneau glasuri sonore, hohote de râs amintind clinchetul paharelor de cristal lovite cu o vărguţă, convorbiri vesele.

Eram încântat de farmecul glasurilor, ca şi de pitores­cul costumelor. Mi-aduc aminte că mă aflam într-o vineri, dumineca musulmanilor. Femeile se salutau rar, graţios şi discret, însă efuziunile sentimentale dintre băr­baţi, salamalecurile şi nesfârşitele strângeri de mână pricinuiau opriri îndelungi celor ce se plimbau pe jos. Se vor­bea foarte mult turceşte. Cu toate acestea, araba domina.

Şezui îndelung, admirând mişunarea mulţimii. Cu încetul, trecătorii şi trăsurile începură să se rărească. Îmi ­ urmai drumul, visător, turburat, cu inima chinuită în­tre dorinţa de a trăi, setea de veselie şi nenorocirea şi ruina mea. În curând rămăsei singur, singur cu jalea care mă bântuia. O trăsură cu doi cai venea la trap din par­tea opusă. Când ajunse în dreptul meu, răsuflarea mi se tăie, inima-mi încetă să-mi mai bată.

Chira era în trăsură…

Da, și astăzi mai cred că era dulcea și iubita mea soră! Era Chira, aşa cum o împodobise Nazim Efendi, în co­rabia lui, într-un măiestru vestmânt de odaliscă, de cadână de harem, semănând portretelor atârnate pe pe­ reţi!…

Mă clătinai, bătui din palme, şi strigai pe româ­neşte:

— Chira!… Chiralina!… Eu sunt! Dragomir!…

Tânăra femeie surâse sub vălul străveziu şi-mi făcu un semn cu mâna înmănuşată, dar vizitiul pocni din bici, eunucul de pe capră mă fulgeră cu privirile şi echipajul zbură.

Credeam că am să mor!… Chira era – îmi făcuse doar semnul!… Şi fără să mai aştept o clipă, începui să alerg ca un struţ în urma trăsurii, zicându-mi: „Doamne-Dumnezeule!… Abia mi-am mărturisit pă­catul şi m-am căit, că îndurarea Ta mi-a scos în cale pe surioara mea pierdută!“

Cu toată alergătura mea, trăsura se îndepărta mereu. Răsuflarea mi se curmase şi mă temeam să nu pierd tră­sura din vedere. Spre norocul meu, la ieşirea din crâng, o văzui îndreptându-se spre o bogată vilă, ale cărei porţi se deschiseră, înghiţiră echipajul şi se încuiară în urma lui.

Ţipai de bucurie. Mă repezii cu cele din urmă puteri spre poartă şi începui să lovesc cu furie, cu pumnii şi pi­ cioarele. Pe dată, se deschise o portiţă şi apăru un cavas, în uniformă.

— Chira!… urlai eu, în turceşte, gâfâind. Aceea-i sora mea!… Vreau să-i vorbesc!

— Ce?… Ce vrei? mă întrebă cavasul, tot în tur­ceşte, oprindu-mă pe loc.

— Cucoana… care-a intrat cu trăsura e sora mea… Chira!

— Ce Chira, bre?… Ai înnebunit?

În adevăr, înnebunisem, căci tăbărâi peste cavas, ţâşnii pe lângă el şi răzbătui în curte. N-avui însă timp să trec mai departe. Doi inşi apărură ca din pământ, în vreme ce de la o fereastră un glas răguşit de bătrân strigă:

— Ce însemnează zgomotul acesta?… Ia să-i daţi câteva ghiaurului acela, precum şi cavasului, care l-a lăsat să intre!

Fusei târât afară din ogradă, întins la pământ şi bătut cu o vână de bou, până îmi plesniră şi pantalonii, şi pie­lea. Apoi traseră zăvoarele şi mă lăsară pe jumătate leşinat de durere.