DISCUTIA ZILEI - Secolul meu

Din volumul “Aleksander Wat – Secolul meu. Confesiunile unui intelectual european. Convorbiri cu Czesław Miłosz”, apărut la editura Humanitas.

Aleksander Wat — Acolo unde este comunismul, este, din păcate, şi poliţia. Sunt două lucruri complementare, nu există altă soluţie, împletirea poliţiei cu comunismul s-a produs chiar de la început. Încă din perioada ţaristă, în timpul fracţiunii bolşevice din Duma, existau provocatori. Dar nu e vorba nu mai despre asta. Mai târziu, după 1918, lucrurile erau şi mai grave. Polonezii îi susţineau pe comuniştii germani, mai ales pe pacifişti. Germania din perioada Weimar îi susţinea foarte mult pe comuniştii polonezi. De fapt, centrala comunistă pentru Polonia înainte de hitlerism se afla la Berlin.

Czesław Miłosz — E fantastic ce spui.

Aleksander Wat — Cum să nu. Apoi s-a mutat la Gdańsk. Conferinţele de partid se desfăşurau la Gdańsk. Printre altele a avut loc o conferinţă unde KPP s-a ridicat împotriva anexării Sileziei Superioare şi a Gdańskului de către Polonia imperialistă, fireşte, ca vasal al Franţei. Există în istoria partidului o asemenea hotărâre a KPP. După hitlerism o asemenea centrală a devenit Praga, sub privirile atente ale autorităţilor cehe. Din nou statele rivale, care au incitat reciproc partidele comuniste. Dar îţi vorbeam despre Berlin. Încă ceva înainte de a trece la comunism. Intram în vorbă cu oameni de rând: vânzători de ziare, de îngheţată. Discutam despre politică. Despre Hitler aproape nimeni nu vorbea. Era anul 1928. Se interesau de el în mică măsură. Dar tensiunile create de sentimentele hitleriste erau foarte puternice. Pluteau în aer şi printre oameni, mai ales în rândurile burghezilor. În compartiment am asistat la o scenă neplăcută. Mergeam prin Germania, m-am întâlnit în compartiment cu un cunoscut, filologul Weinberg, cu o vizibilă expresie semită a feţei. S-a urcat un neamţ mătăhălos care dorea să-l împingă de pe banchetă. A făcut scandal: Polnische Juden, polnische Schweine. Ce ţi-e şi cu mic-burghezii ăştia; un tip din Łódź a spus: Ich kummere mich nicht in der Politik (Nu mă interesează politica).

M-am dus la Linkskurve, revista se afla în clădirea partidului. Casa partidului, Liebknecht, era în Alexanderplatz. Acolo începea cartierul proletarilor. Era o adevărată fortăreaţă. Întâmplarea a făcut ca, mergând spre casa partidului, să trec la o sută, o sută cincizeci de metri de cazarma poliţiei. Poarta era deschisă, iar în curte, în plină zi, poliţiştii făceau gimnastică. Toţi erau nişte schelete, cu o culoare hemoroidală a feţei ca la Akaki Akakievici. Ai fi zis că dacă-i atingi cu un deget se vor prăbuşi. Prost plătiţi şi cu o familie de dus în spate. Prusia era guvernată pe atunci de un guvern social-democrat. Intru apoi în casa partidului. Nişte buldogi înfoiaţi. Le spun că am venit la întâlnirea fixată de Kurt Kleber, directorul revistei Linkskurve. „Nu este! Va fi peste o oră, fiindcă are o conferinţă.“ La care i-am răspuns: „În acest caz, mai rezolv câte ceva în oraş şi revin după o oră“. Nu se poate! Iese un buldog german, mă ia de braţ, mă conduce într-o cameră lăturalnică şi mă închide cu cheia. Odată intrat acolo, până nu se conving cine eşti, devii prizonier! Înţelegi? Abia când a sosit Kurt Kleber m-au eliberat. Acolo să vezi muşchi, forţă, dinamică. Un mâine triumfător, un mâine scăldat în cântec. Totul pe fundalul hitlerismului, al şomajului în creştere, al dezagregării, al decadenţei societăţii; pe atunci încă nu se credea că hitlerismul o să prindă. Exista o puternică armată comunistă, armata comuniştilor hotărâţi, aveau arme. Ipoteza mea este că Stalin, în mod conştient, a paralizat partidul german la un moment dat. Partidul era paralizat. Exista o politică potrivit căreia duşmanul se află de partea stângii; mai erau grevele comune, aşa cum ştii, ale şoferilor împotriva guvernului social-democrat din Prusia. Partidul Comunist German laolaltă cu partidul hitlerist făceau greve. Dar în toată această nebunie exista o metodă. Voi aminti două lucruri. Primul: ţi-am vorbit despre Inprekorr, o revistă internaţională, cominternistă, pe care o primeam. După ce Hitler a preluat puterea, a apărut un număr în care pe prima pagină, cu surle şi trâmbiţe, era un articol triumfal al lui Leński-Leszczyński, care a dispărut apoi în mod tragic.

Czesław Miłosz — L-au exterminat în lagăr?

Aleksander Wat — Da, se pare că l-au împuşcat. Leński se afla pe atunci în fruntea partidului. Era la Moscova, dar probabil circula mult. Aşadar, un uriaş articol triumfal, care lăuda ajungerea la putere a hitleriştilor. Acum situaţia era limpede. Fireşte că ea nu putea dura prea mult, dar mistificarea social-democrată a maselor încetase, în sfârşit fusese dată la o parte albeaţa de pe ochi. Acum era rândul nostru. La drept vorbind, până la urmă aşa s-a întâmplat. Subjugarea a o sută de milioane de oameni din Europa de Est, dintre care optsprezece milioane de germani, s-a făcut tocmai din cauza lui Hitler. Pe ruinele hitlerismului. Aşadar, la urma urmelor, Stalin nu a fost aşa de prost. Dar am impresia că aici a avut loc paralizarea partidului. Ştii, Wolf, autorul Cianurii, pe care l-am cunoscut la Berlin…

Czesław Miłosz — Această piesă a fost pusă în scenă la Vilnius fără nici un fel de scandal.

Aleksander Wat — La Varşovia au fost probleme, în anul 1935, sau poate în 1934. El s-a ascuns destul de mult timp în Germania, apoi, în 1934 sau 1935, a fugit la Moscova. S-a oprit la Varşovia o zi şi ne-am întâlnit la Schiller, la Teatrul Polonez, după care am plecat la cârciumă. A fost o poveste tragică. El era în fruntea unei secţii comuniste. După incendierea Reichstagului, când a început această poveste, totul era pregătit pentru o revoltă comunistă, pentru rezistenţă. Se ştia unde au fost îngropate ar mele, într-o pădure de lângă Berlin. Cu rigoarea germană, fiecare ştia ce are de făcut. Comandamentul se adunase şi aştepta doar curierul cu parola. Dar curierul nu a sosit niciodată. Nu doar în secţia lui, ci în general. Au capitulat fără nici o rezistenţă. Da, dar toate astea eu nu le ştiam în anul 1928. În schimb am văzut puterea comunismului german. Stalin a paralizat-o intenţionat.

Am părerile mele despre Stalin. Consider că a fost un tip genial. Fireşte, de multe ori a întors lucrurile în favoarea lui. În opinia mea, aşa cum Stalin nu a dorit comunism în China, nu dorea comunismul nici în Germania. Cred că pentru Stalin era un lucru evident ce o să se întâmple dacă un popor mare, puternic, cu un mare viitor va înfăptui la el acasă comunismul. Acest lucru s-a confirmat mai întâi în Iugoslavia, care nu era puternică, dar care era la periferia puterii. Stalin ştia că doar în cadrul NKVD-ului şi al armatei, în primul rând al cekiştilor, comunismul putea reuşi. În afara acestui sistem nu putea reuşi. Dacă avea să reuşească mai departe, nu în ţări mici precum Polonia, ci în Germania, cu optzeci de milioane de locuitori, atunci în mod sigur Moscova urma să cadă imediat pe un loc secundar. Imaginează-ţi ce ar fi fost în Berlinul comunist. S-ar fi unit toate sevices ale comunismului cu întreaga rigoare hitleristă. Şi atunci Moscova ar fi trecut imediat într-un rol secundar. De altfel, ar fi fost ca la Orwell. După părerea mea, Stalin nu a dorit comunismul. Este limpede că, de la un moment dat, în politica externă, în politica lumii capitaliste, el a visat la cu totul altceva: şomaj, colaps economic, descopunere, revolte şi mâncătorie reciprocă. După părerea mea, războiul din Spania arată că împuşcarea sălbatică de către comuniştii ruşi a celor care gândeau altfel în Spania avea ca scop cu totul altceva, şi anume implicarea Angliei şi a Franţei în anumite confruntări, ba poate şi un război cu Germania şi Italia.