Pe aceeași temă
Este Nicolae Iorga, singurul, poate, care a ştiut să dea cuvântul potrivit, pe care nu‑l mai rostea nici Maiorescu după trecerea anilor. El a vorbit despre poet ca fiind, în realitate, „expresia integrală a sufletului românesc“. Şi a spus lucrul acesta, care poate lămuri cât de cât miracolul poetic eminescian, dar poartă în ultimă instanţă asupra altcuiva decât Poetul; a spus despre opera acestuia că reprezintă „cea mai vastă sinteză făcută de vreun suflet de român“.
O sinteză? În ce lucrare anumită, în ce poem sau în ce străfulgerare a lui Eminescu se găseşte o asemenea sinteză? Nicăieri, sau nicidecum în vreuna din operele tipărite. Cum să vezi o sinteză în paginile lui Perpessicius, unde apar doar versuri, cu variantele şi ecourile lor, iar dacă ar fi toate cele 15 (sau poate 18) volume visate, încă nu ai avea în faţă decât creaţia dezarticulată a lui Eminescu, nicidecum o sinteză? Cum să percepi sinteza în „operele“ de proză, inegale, neterminate adesea, neacreditate de autor însuşi? Cum, în sfârşit, să vezi ceva concludent în simple note inconcludente prin ele însele, şi despre care nu ştim încă bine – chiar atunci când au fost tipărite în culegeri învăţate – dacă sunt întotdeauna ale lui Eminescu, sau nu cumva reprezintă simple traduceri, conspecte, ecouri ale gândurilor altora? Cum „sinteză“, îţi spui?
Dar era sinteza unui suflet, spune Iorga, şi dacă sufletul cuprinde în el şi simţirea şi gândirea întreagă a unui om, atunci sufletul acesta, cu vibraţia lui şi cu acel „cutremur al nervilor“ care e gândul, este totuşi de găsit undeva, cu sinteza lui ca şi nerostită, cu tot; este de găsit în 44 de manuscrise, şi numai în ele. Pe acestea trebuie să le vezi aşa cum sunt, ca să percepi un suflet şi acel cuprins al său care nu se poate numi decât „sinteză“.
De‑a lungul vieţii lui Eminescu, sufletul acesta al său se afla într‑o ladă, sau mai degrabă în două, ce se tot umpleau, parcă tot creşteau – ca o parte vie şi incoruptibilă, în cotidianul şi coruptibilul vieţii omului acestuia – de la Viena la Berlin, de la Berlin la Iaşi, de la Iaşi la Bucureşti, din str. Speranţei în str. Caimatei, din Caimatei la Maiorescu, o clipă, apoi – la întoarcerea din singura lună de odihnă la ţară, ce i‑a fost dată în anii aceia „bădiei“, cum îi scria pe atunci cu dor Creangă – iarăşi în str. Caimatei, în str. Biserica Enei 1, în sfârşit la Slavici în casă, şi de‑a binelea, după criza din 1883, în casa lui Maiorescu. Dar chiar în anii de după întâia criză, Eminescu simţea că sufletul său este acolo, într‑o ladă sau două, pe care le cerea zadarnic, de la Botoşani, lui Maiorescu, pentru ca ele să rămână la acesta şi după 1889, totuşi nu de‑a binelea, de vreme ce aflaseră oamenii că sufletul lui Eminescu stăruie pe undeva prin preajma lor. Atunci, în ianuarie 1902, Maiorescu s‑a hotărât să‑i descuie lacătele.
Într‑una din lăzi erau manuscrisele româneşti vechi, din care se împărtăşise şi Gaster, spre a reface întâia oară, cu literatura populară română din veacurile XVII şi XVIII, continuitatea sufletului românesc cu el însuşi. În cealaltă ladă se aflau caietele lui Eminescu, pur şi simplu, pe care oamenii de atunci ai Bibliotecii Academiei le‑au legat cum s‑au priceput, în 44 de manuscrise, păstrând odată cu ele de atunci încoace ceea ce Iorga numise „cea mai vastă sinteză făcută de vreun suflet românesc“.
Căci nu e ceva neobişnuit acolo, nici măcar exterior obişnuit şi unitar – cum sunt caietele lui Valéry – ca fel de a nota, consemna, învăţa, crea şi visa sub trezia scrisului. Nu e o biografie, deşi sunt însemnări autobiografice, nu e un Jurnal, nu sunt Memorii, nu e vorba de un om anumit; dar, întocmai ca în notele lui Leonardo (singurele cu care se poate face o comparaţie), nu e vorba nici de altcineva sau de alt suflet şi altă gândire decât cele ale unui om aievea.
Există creaţii ale unor autori, în fond anonimi, ca Shakespeare, de la care nu avem decât opera, autori fără identitate precisă. Există, pe de altă parte, creaţii (jurnale, memorii) ale unor autori care au o identitate prea sigură şi care vorbesc prea mult despre fiinţa proprie, ca acel contemporan al lui Shakespeare, aşezat la antipodul lui prin felul, uneori strident, de a vorbi la persoana întâi: Montaigne. Nici un gen nu poate denumi aceste caiete ale lui Leonardo sau ale lui Eminescu. Tot ce poţi spune este că, mai mult decât în opere, este vorba acolo de Leonardo însuşi, sau de Eminescu însuşi, ba mai mult chiar de ei decât în viaţa lor ea însăşi. Iar ei sunt acolo adânciţi în căutarea lor, în dezbaterea lor, într‑o astfel de măsură încât nu mai sunt un cuget, o minte exploratoare, o intenţie creatoare, un gând, ci un suflet în înţelesul cel mai larg al cuvântului.
Dar, aşa fiind, ei sunt sufletul unei întregi lumi, sau bietul şi marele suflet omenesc, care, în necuprinsul căutării sale, reprezintă o sinteză. Căci există şi astfel de sinteze care, fără a se formula sigur şi ca atare, fără a‑şi pune hotare – definesc.
Pentru asemenea suflete definitorii, deşi risipite către toate zările culturii şi omului, nu există vreo altă imagine. Dar nu e, oare, şi ca fiinţă reală Eminescu o apariţie tipică pentru om sau pentru chipul poetului, fără totuşi să‑i putem fixa imaginea? Ne oprim, poate, o clipă la acel chip, idealizat în chiar realitatea lui, de la 18 ani; la imaginea tânărului despre care un Caragiale, cu doi ani mai mic, spunea: „Era o frumuseţe! o figură clasică încadrată de nişte plete mari negre: o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru: un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt coborât dintr‑o icoană.“
Dar să fie aceasta imaginea lui Eminescu? Să fie cea a tânărului pe care îl vedea Slavici, „un om cu trebuinţe puţine, dar cu apucături boiereşti“, sau cel pe care îl identifică Negruzzi din primul moment la Viena, unde venise să‑l caute în numele Junimii impresionate de versurile poetului? Să fie acel Eminescu al plimbărilor prin Chitic şi al petrecerii interminabile din bojdeuca lui Creangă? Să fie Eminescu cel descris de Mite Kremnitz, „dezamăgită de aparenţă“, în faţa unui om de douăzeci şi şase de ani mai degrabă îmbătrânit, oarecum „neîngrijit“, spune distinsa doamnă, ba chiar întru câtva „de rând“? Să fie cel care „se civilizase“, spunea mai târziu aceeaşi doamnă, şi care – el, drumeţul desculţ de altădată – îi declara că „oamenii care nu fac baie în fiecare zi sunt foarte murdari“? Să fie omul totuşi tânăr, care purta frumos fracul şi care valsa bine de tot? Să fie omul acela cu chip buhăit şi degradat, din preajma crizei de nebunie, care în loja doamnei Kremnitz, la teatru, îi spune că traduce din sanscrită, şi la întrebarea: „De când ştii dumneata sanscrită?“ răspunde: „O, am ştiut‑o totdeauna“?
Nu se mai poate da o imagine a lui Eminescu, la fel cum nu i se poate face o statuie, sau o judecată îngust critică, deşi numai aici, la noi, în înţelesurile şi subînţelesurile noastre, el este cu adevărat. O singură judecată îi face dreptate, cea a lui Iorga. Dar ea nu mai este o judecată, ci o mărturisire şi o mirare.
Căci nu de judecat critic, de către noi, este acum Eminescu, ci de asimilat într‑un fel, ca o conştiinţă de cultură de dindărătul nostru – de la folclor şi până la ştiinţele pozitive –, devenind astfel conştiinţa noastră mai bună, sau poate mustrarea de conştiinţă a oricărui intelectual, care‑i vede necuprinsul, adică sinteza totuşi.
