Pe aceeași temă
Fragment din “Religia în limitele rațiunii pure” de Immanuel Kant, volum apărut la editura Humanitas.
Din prefața primei ediții, 1792: Morala, în măsura în care este întemeiată pe conceptul de om ca ființă liberă, care însă tocmai de aceea, prin rațiunea sa, își impune singură legi necondiționate, nu are nevoie nici de ideea unei alte ființe superioare ei spre a‑și cunoaște datoria, și nici de un alt resort decît legea însăși, spre a respecta datoria. Cel puțin este vina omului dacă în el există o asemenea nevoie, care în acest caz nici nu poate fi înlăturată de altceva, întrucît ceea ce nu izvorăște din el însuși și din libertatea lui nu compensează lipsa propriei moralități. — Așadar, în sprijinul ei (atît din punct de vedere obiectiv, în ceea ce privește voința, cît și subiectiv, în ceea ce privește capacitatea), morala nu are nicidecum nevoie de religie, ci își este sieși suficientă, grație rațiunii practice pure.
[...] Capacitatea omului de a săvîrși singur Binele după legile libertății, poate fi numită natură, spre deosebire de grație, prin care înțelegem capacitatea ce‑i poate fi dată numai cu sprijin supranatural. Nu în sensul că prin primul termen am înțelege o calitate fizică, diferită de libertate, ci doar pentru că, relativ la această capacitate, cunoaștem măcar legile (virtuții); deci pornind de la acestea ca de la ceva analog naturii, rațiunea are un fir călăuzitor evident și ușor de înțeles pentru ea; în schimb, ne rămîne întru totul ascuns răspunsul la întrebările dacă sau cînd și în ce fel sau cît de mult va acționa în noi grația, iar aici — la fel ca în cazul supranaturalului în genere, de care ține și moralitatea înțeleasă ca sfințenie –, rațiunea este părăsită de orice cunoaștere a legilor conform cărora se poate produce acest fapt.
Ideea unei asocieri supranaturale la capacitatea noastră morală, oricît de lacunară ar fi ea, și chiar la dispoziția noastră morală — incomplet purificată, sau cel puțin, slabă — de a satisface orice îndatorire care ne revine, este transcendentă, fiind doar o idee de a cărei realitate nu ne poate asigura nici o experiență. — Însă chiar faptul de a o admite ca idee în scop pur practic este foarte riscant și aproape incompatibil cu rațiunea, întrucît ceea ce se cade să fie trecut în contul nostru, ca un comportament bun din punct de vedere moral, n‑ar trebui să fie rezultatul unei influențe străine, ci numai al utilizării cît mai bune cu putință, a propriilor forțe. Dar nici această imposibilitate (ca ambele să coexiste) nu poate fi demonstrată, pentru că libertatea însăși, cu toate că nu are în conceptul ei nimic supranatural, rămîne totuși pentru noi — sub raportul posibilității ei — la fel de neînțeleasă ca și supranaturalul, ce ar putea fi luat drept substitut al definirii ei spontane, însă lacunare.
Totuși, întrucît referitor la libertate cunoaștem măcar legile după care trebuie să fie definită (cele morale), dar despre un sprijin supranatural nu putem ști cîtuși de puțin dacă el stă efectiv la originea unei anumite tării morale percepute în noi, după cum nu cunoaștem nici cazurile și condițiile în care ne putem aștepta la aceasta, atunci nu vom mai putea recurge deloc la ideea în discuție, exceptînd supoziția generală că grația va realiza ce nu poate face natura noastră, cu condiția ca noi să fi folosit natura (adică propriile noastre forțe) în măsura posibilităților; tot astfel, nu știm cum am putea să atragem grația de partea noastră (chiar și în afara efortului permanent spre o conduită bună), și nici cum să stabilim în care cazuri ne putem aștepta la ea. — Această idee ne depășește cu totul; în plus, este salutar să ne menținem la distanță de ea — arătîndu‑i respectul pe care‑l avem față de un lucru sfînt —, ca să nu devenim total incapabili să utilizăm rațiunea, fiind cuprinși de mirajul de a face singuri minuni, sau de a le percepe în noi, ori măcar ca să nu acceptăm invitația la trîndăvie, așteptînd într‑un răgaz pasiv să se pogoare asupra noastră ceea ce ar trebui să căutăm în noi înșine.
Or, toate cauzele intermediare ce stau în puterea omului sînt mijloace pentru realizarea unui anumit scop; iar spre a deveni vrednici de sprijinul ceresc, nu există (și nici nu poate exista) alt mijloc decît efortul serios de a ne ameliora calitatea morală în măsura oricărei posibilități, devenind astfel receptivi la desăvîrșirea adecvării ei (ce nu stă în puterea omului) la deplina satisfacție divină, pentru că însuși sprijinul divin pe care‑l așteptăm nu are, în fond, alt scop decît moralitatea umană. Era însă de așteptat a priori, și chiar așa se și întîmplă de fapt, ca omul impur să nu‑și caute sprijinul în acest efort, ci mai degrabă, în anumite rînduieli sensibile (ce‑i stau desigur în putere, dar care nu‑l pot transforma singure într‑un om mai bun, și atunci trebuie să producă acest lucru pe cale supranaturală). Deși (conform celor abia spuse) conceptul unui așa‑zis mijloc al grației este contradictoriu în sine, el slujește totuși aici drept mijloc al unei autoamăgiri pe cît de obișnuite, pe atît de nefavorabile adevăratei religii.
Adevărata slujire a lui Dumnezeu (cea morală), pe care credincioșii o săvîrșesc în calitate de supuși ai împărăției lui, dar nu mai puțin, și de cetățeni ai acesteia (subordonați legilor libertății), este, ce‑i drept, invizibilă (ca și împărăția însăși), adică este o slujire sufletească (în spirit și adevăr); ea poate consta numai în dispoziția morală, în respectarea tuturor adevăratelor îndatoriri, înțelese ca porunci divine, iar nu în acțiuni destinate exclusiv lui Dumnezeu. Dar în cazul omului, invizibilul are nevoie să fie reprezentat prin ceva vizibil (sensibil), ba chiar mai mult, să fie însoțit de acesta în scop practic și, cu toate că ține de sfera intelectului, el trebuie să fie concretizat într‑un fel (printr‑o anumită analogie); ceea ce nu este decît un mijloc de a ne reprezenta datoria de a fi în slujba lui Dumnezeu — un mijloc care, deși nu e tocmai inutil, este totuși foarte expus riscului răstălmăcirii, deoarece, în urma mirajului ce ne dă tîrcoale, îl putem lua cu ușurință ca fiind însăși slujirea lui Dumnezeu și, de obicei, chiar îl numim astfel.
Redusă la spiritul și la adevărata ei semnificație, adică la o dispoziție morală dedicată atît înlăuntrul nostru, cît și în afara noastră împărăției lui Dumnezeu, această pretinsă slujire a lui Dumnezeu poate fi împărțită de rațiunea însăși în patru tipuri de respectare a datoriei; în sprijinul lor însă au fost atașate, prin corespondență, anumite ceremonii, care nu se află neapărat în legătură cu acestea, întrucît ceremoniile au fost considerate, din vremuri străvechi, niște mijloace sensibile apte să le slujească drept schemă tipurilor respective, trezindu‑ne astfel atenția și întreținîndu‑ne interesul față de adevărata slujire a lui Dumnezeu. Toate au la bază intenția de a promova Binele moral. 1) Să‑l fundamenteze trainic în noi înșine și să ne trezească în suflet, iar și iar, dispoziția morală în vederea acestuia (rugăciunea particulară). 2) Să‑l răspîndească în exterior prin întruniri publice în zilele consacrate legal acestui scop, spre a face cunoscute chiar la fața locului învățăturile și dorințele religioase (iar o dată cu ele, dispozițiile morale religioase) și spre a le împărtăși astfel tuturor (mersul la biserică). 3) Să‑l perpetueze la urmași prin acceptarea membrilor nou veniți în comunitatea credinței, avînd datoria de a‑i și îndruma în cadrul ei (în religia creștină, botezul). 4) Să conserve această comunitate printr‑o ceremonie publică repetată, care asigură dăinuirea reunirii acestor membri într‑un corp etic, și anume conform principiului că ei sînt egali în drepturi și că fiecăruia îi revine o parte din toate roadele Binelui moral (împărtășania).
Orice început în problemele religiei — dacă nu‑l privim numai din punct de vedere moral, dar îl luăm ca un mijloc care ne face în sine foarte plăcuți unui Dumnezeu ce ne satisface, drept urmare, toate dorințele — constituie un fetișism reprezentat de faptul că ne‑am lăsat convinși că totuși rezultatul care nu poate fi obținut nici potrivit legilor naturii, nici potrivit celor ale rațiunii morale, se va produce, astfel, chiar în sensul dorit, însă numai cu condiția de a crede ferm că el se va produce și de a lega apoi de această credință anumite ceremonii. Chiar atunci cînd s‑a impus deja convingerea că totul depinde aici de Binele moral ce poate rezulta doar din faptă, totuși omul sensibil își mai caută un drum ascuns, pentru a ocoli acea condiție împovărătoare, considerînd anume că, numai dacă îndeplinește procedura (ceremonia), Dumnezeu i‑ar putea accepta acest act în locul faptei înseși; desigur, atunci ar trebui să vorbim despre o grație nesfîrșită divină, dacă n‑ar fi vorba mai curînd despre o grație imaginată de încrederea leneșă sau chiar despre o încredere fățarnică. Și astfel omul a născocit în toate tipurile de credință publică anumite obiceiuri, considerîndu‑le mijloace ale grației, deși ele nu se referă în toate credințele — așa cum se întîmplă în cea creștină — la conceptele rațiunii practice și la dispozițiile morale corespunzătoare acestora (de exemplu, în credința mahomedană, unde, dintre cele cinci mari porunci: spălarea, rugăciunea, postirea, miluirea și pelerinajul la Mekka, numai miluirea ar merita să fie exclusă dacă ar fi rezultatul unei adevărate dispoziții morale virtuoase și totodată religioase în vederea îndeplinirii îndatoririlor umane, și atunci poate că ar merita să fie socotită, într‑adevăr, ca un mijloc al grației; pe de altă parte, nu merită să fie exclusă fiindcă potrivit acestei credințe, ea poate coexista prea bine cu șantajul altora relativ la ofranda oferită lui Dumnezeu în persoana săracilor).
