ESEUL ZILEI - Cum adică?

Fragment din „M-am săturat să fiu prost. Incursiune în gândirea critică pentru oameni de afaceri și nu numai” de Peter F. Frank, carte apărută recent la editura Humanitas. Lansarea acestui volum are loc astăzi, în librăria Humanitas de la Cișmigiu.

Dacă vei petrece un pic de timp în preajma unor copii, vei descoperi că nu sunt doar încântători, ci şi de-a dreptul enervanţi, mai ales când te copleşesc cu întrebări: „Ce-i asta?“, „Dar aia ce mai e?“,„De ce?“, „Cum de?“, „Cine zice?“, „Cum adică?“.

Da, e enervant, pentru că prin întrebările lor ne forţează să cântărim premisele afirmaţiilor noastre şi să le explicăm. Nu mă refer la nedumeriri de genul „De ce e cerul albastru?“ Ci mai degrabă la unele precum „De ce trebuie să mergi la serviciu?“, „De unde vin banii?“, „De ce trebuie să învăţăm matematică?“, „De ce nu putem cumpăra cutare lucru?“ Iar după ce le dai toate răspunsurile, s-ar putea s-auzi din nou: „Cum adică?“

Copiii nu au însă suficientă experienţă pentru a crea un context în care să plaseze răspunsurile noastre şi în care să ţeasă relaţii între concepte, astfel încât să înţeleagă pe deplin ceea ce spunem şi gândim. Încă nu şi-au dezvoltat acel fundament de certitudini pe care noi, adulţii, le acceptăm automat pentru a ne înţelege propriile raţionamente.

Uneori suntem tentaţi să le servim copiilor replica următoare: „Cum adică «cum adică»?“ Sau „Pentru că aşa stau lucrurile“. Ba chiar: „Nu ştiu. O să-nţelegi când vei fi mare“.

Toate acestea sunt, în esenţă, moduri diferite de a spune: „Eu, ca membru adult al acestei societăţi, deţin atâtea convingeri şi prejudecăţi împrumutate de la alţii, cu privire la mersul lumii, încât n-am habar cum să le explic pe înţelesul tău (iar pe majoritatea nici măcar nu mai ştiu când sau cum le-am căpătat). Şi adevăru-i că nici măcar nu ştiu sigur ce anume semnifică fiecare în parte.“

Şi totuşi, cele mai elementare şi valoroase certitudini ale noastre le descoperim din însăşi inocenţa cu care ne descoase un copil. Iar dacă vrei să redescoperi esenţa afacerii sau a vieţii tale, atunci trebuie să-ţi aminteşti cum să pui cele mai simple întrebări.

Pretinde că eşti copil din nou şi poartă-te astfel acasă. Bombardează-ţi soţul, partenerul sau prietenii cu de ce?-uri. (Explică-le mai întâi că e vorba de un joc, ca să nu devii insuportabil.) Vezi până unde poţi ajunge.

Sau, şi mai bine, încearcă de unul singur. Ia ca exemplu un proiect al tău sau o sarcină de serviciu şi, pe marginea sa, pune-ţi încontinuu întrebarea „de ce?“. Mergi cât de departe poţi, până în pânzele albe şi dincolo de ele, chiar cu riscul de a intra în zona ridicolului – vezi peste ce dai. De ce, de ce, de ce, de ce?

Scrie răspunsurile pe o foaie de hârtie – ia-ţi doar câteva notiţe. Vor fi întocmai ca figurile pe care le-am folosit ca să urmărim demonstraţia lui Euclid sau precum machetele de poduri ori clădiri, menţionate mai devreme. La un moment dat vei simţi nevoia de a-ţi confrunta noile răspunsuri cu cele mai vechi şi de a înţelege relaţia dintre ele. (Încă o sugestie: păstrează foile respective, sau fă exerciţiul acesta pe filele albe de la sfârşitul cărţii de faţă. Apoi, după ce vei fi terminat de citit şi ultimul capitol, vei putea să le consulţi. S-ar putea să te surprindă ce ai scris.)

Îţi recomand, la fel cum le recomand masteranzilor mei, să nu aplici această metodă la birou. E lipsit de tact să-ţi copleşeşti şeful în şedinţă cu un noian de astfel de întrebări. Nu poţi întreba, de pildă, de ce e musai ca firma să câştige bani – s-ar putea să fii invitat să ieşi afară. Ai putea recurge, în schimb, la o variaţiune pe aceeaşi temă, şi anume formula „La ce te referi?“ Este o întrebare foarte bună, deşi uneori s-ar putea să fie percepută ca un atac, iar alteori ai putea părea un neştiutor.

Dar nu exact asta ar trebui să facem mai des? Gândeşte-te la jargonul din timpul şedinţelor: „optimizare“, „soliditate“ (apropo, ce dimensiuni presupune „soliditatea“?), „câştig de ambele părţi“, „scalabil“ (sincer, nu crezi că orice lucru este scalabil, în sensul că-l poţi reprezenta mai mare sau mai mic?). Cât de mult s-ar îmbunătăţi aceste şedinţe dacă un participant ar întreba necontenit „La ce te referi?“!

Stăm în jurul mesei de conferinţe şi-i lăsăm pe ceilalţi să rostească vorbe care ori nu înseamnă nimic concret, ori au înţelesuri neverificate, pe care le acceptăm ca atare. Şi uite-aşa perpetuăm presupuneri lipsite de justificare clară şi precisă. Definiţiile, care dau rigoare gândirii, sunt de mult dispărute, însă noi pretindem că ne însoţesc în continuare – asta în cazul în care ne-am sinchisit vreodată să le căutam. După părerea mea, „Despre ce naiba vorbeşti acolo?“ ar putea fi cel mai inteligent lucru de spus într-o şedinţă.