Pe aceeași temă
Fragment din “Despre îngeri” de Andrei Pleșu, volum reeditat recent la editura Humanitas.
Trebuie să vă spun, de la bun început, că n‑am văzut niciodată îngeri. Sau că nu‑mi amintesc să fi văzut. Nu fac parte dintre cei care se pot lăuda cu experienţe directe, n‑am organ pentru „fenomene“. Piaţa e plină însă de cărţi pe această temă şi ele se vând bine tocmai pentru că autorii lor pretind a consemna întâlniri aievea şi conversaţii prelungite cu fiinţe angelice. De aşa ceva n‑am avut parte şi nu ştiu dacă asta e de bine sau de rău. Fapt e că ceva în alcătuirea mea, un soi de opacitate, poate un exces al corporalităţii, nu lasă loc de manifestare suprasensibilului, paranormalului şi altor asemenea experienţe, pasionante probabil, dar la care, repet, eu personal nu am acces. Cu toate acestea, găsesc că problema îngerilor este interesantă şi teologic, şi filozofic, şi existenţial, ba mai mult, că şi fără suportul contactelor nemijlocite, fără vedenii, trăiri‑limită şi întâmplări neobişnuite poţi sfârşi prin a înţelege că îngerii există. Cum am ajuns să reflectez la problema asta?
Am să o iau mai pe departe. Am să încep prin a vă vorbi despre ideile care‑mi sunt antipatice. Faptul că ideile pot fi antipatice denotă că, dacă le iei în serios, ele se comportă ca nişte fiinţe vii, agresive sau cordiale, şi că, prin urmare, poţi avea cu ele relaţiuni afective… Una dintre ideile care îmi sunt foarte antipatice e dihotomia, prestigiul gândirii binare, înclinaţia de a defini lumea în alb–negru. Modul acesta de a gândi e sursa cea mai la îndemână a generalizărilor de bodegă. Când aud vorbindu-se de „materie–spirit“, „corp–suflet“, „bine–rău“ simt cum bogăţia lumii păleşte. Ştiu cât de curios poate să sune o asemenea declaraţie. Ştiu că dacă vezi prea multe nuanţe între conceptele polare nu mai poţi alege şi, în fond, nu mai poţi acţiona. În imediat, nu te poţi descurca hamletizând: „da“ trebuie să fie „da“ şi „nu“ – „nu“. Dar aici n‑am în vedere acţiunea, ci înţelegerea. Iar înţelegerea are nevoie de răgazul unei analize, pe care dihotomiile o blochează.
Odată ce lucrurile sunt „sortate“ scurt pe două căprării, nu mai rămâne loc pentru complicaţii lămuritoare. De aceea pretind că ori de câte ori intră în funcţiune dihotomiile, în odaia lumii se face întuneric: nu se mai vede nimic, se aude doar ţăcănitul mecanic al unei bombe cu ceas. Adevărul (sau dezbaterea despre adevăr) începe să se constituie mai curând de la trei în sus, de la un tertium dat, nu exclus. Sigur că sunt domenii particulare – logica, de pildă – unde principiul contradicţiei are autoritate şi funcţionează: nu poţi să spui despre un lucru că este în acelaşi timp el însuşi şi opusul său. De acord. Dar chiar şi aşa, contează enorm despre ce lucru e vorba. Una e identitatea unei găleţi, alta este identitatea lui Gheorghe. Evident, A = A şi A¹ non‑A. Dar în cazul lui Gheorghe lucrurile sunt mai complicate. Identitatea omului încape mai greu în această ecuaţie. Ea este suma tuturor ipostazelor temporale pe care un individ le parcurge evoluând, depăşindu‑se, revizuindu‑se. Identitatea „A“ a unui om este o variabilă, un grafic care se dezvoltă în timp. În ea intră opţiunile individuale (deci o sumedenie de identităţi virtuale abandonate), salturile interioare, procesele de creştere organică şi sufletească. Fiecare episod temporal al vieţii mele e o noutate faţă de episodul anterior, e un „non‑A“, „identic“ totuşi, formal identic, cu „A“. Şansa omului este uriaşul rezervor de „non‑A“ care stă la dispoziţia identităţii sale „A“. Fără posibilitatea echivalenţei între „A“ şi „non‑A“ nu există libertate, nu există înnoire, nu există viaţă. Iar îngerul ce altceva este dacă nu alteritatea noastră identică, deschiderea noastră latentă către un „propriu“ extins, către tot ceea ce, fără să ne fie străin, e „altceva“ în noi, altceva‑ul nostru. Dumnezeu însuşi, când decide să se întrupeze pentru a „recondiţiona“ alcătuirea creaturii sale, consimte – El, marele „A“ – să se identifice temporar cu „non‑A“, să iasă din depărtarea sa pentru a se suprapune, sacrificial, cu mizeria imediată a fiinţei create. Ei bine, pentru gândirea de tip dihotomic, asta e un scandal.
Un alt efect foarte răspândit al acestei gândiri este postularea unui interval vid între Dumnezeu şi om. Or, tocmai spaţiul acestui interval este spaţiul credinţei, spaţiul unei potenţiale întâlniri între pământ şi cer. În acest interval se mişcă îngerii, urcând şi coborând, ca pe scara lui Iacob. Mi s‑a părut întotdeauna ciudat că suntem gata să vorbim, cu oarecare nonşalanţă, despre piscul nebulos al Creatorului transcendent, în vreme ce despre atât de apropiatele energii îngereşti aşezate între noi şi El vorbim rar şi stingher.
Problema intervalului mi‑a apărut ca inevitabilă şi când m‑am apucat, cu mulţi ani în urmă, să scriu un text de etică. Etica nu are relevanţă decât ca scenografie a intervalului. Cineva care nu se află în condiţia itineranţei, care nu se situează în dinamica unui parcurs existenţial, nu are nevoie de etică. Dacă eşti sfânt, problema eticului nu se pune. Nu atât pentru că drumul tău s‑a încheiat (sfinţii adevăraţi ştiu foarte bine că orice cale spirituală e, prin definiţie, un început de cale), ci pentru că sfântul nu mai are de negociat opţiuni şi norme. Sfântul a intrat în lumină, e absorbit în metabolismul ei, a trecut de partea cealaltă…
De partea cealaltă, dar în sens invers, a trecut şi demonul, pentru care, de asemenea, problema eticului nu se pune. Problema eticului se pune pentru noi, care nu suntem nici într‑o parte, nici în alta, care ne aflăm în interval, un soi de mişmaşuri, de corcituri, când halucinaţi de retorica purităţii şi a absolutului, când prăbuşiţi în cea mai neagră mizerie trupească, sufletească şi mentală. De aceea suntem o bună materie pentru etică, pentru că suntem echivoci, pentru că avem posibilitatea alegerii în fiecare moment. Nu suntem nici buni ca Dumnezeu, nici răi ca Diavolul. Şi atunci trebuie o anumită ordine, pentru ca un asemenea conglomerat ambiguu să funcţioneze convenabil. Ordinea aceasta e eticul.
Eticul încearcă să regleze mişcarea noastră între bine şi rău, comportamentul nostru în interval. (Diferenţa dintre îngeri şi noi – pentru că şi îngerii sunt fiinţe ale interalului – e că pentru ei problema opţiunii s‑a pus o singură dată, în vreme ce pentru noi ea se pune clipă de clipă. Dar despre asta vom vorbi cu alt prilej.)
Despre tot ce ţine de tema intervalului ar trebui făcut cândva un curs separat. Experienţele esenţiale ale oricărei vieţi omeneşti se pot analiza în termenii unei analitici a intervalului, respectiv în termenii unei filozofii a itineranţei, a drumului. Eticul e un drum, credinţa e un drum. Formaţia noastră intelectuală şi profesională e un drum. Căsătoria e un drum. Până şi moartea e un drum, dacă nu ne lăsăm păcăliţi de gesticulaţia ei fatală…
Am ajuns, aşadar, să reflectez la problema îngerilor pe mai multe căi. Fie respingând tenace schemele binare ale lumii (în speţă opoziţia rudimentară Dumnezeu–Om, pusă cutremurător în discuţie de chiar teologia Întrupării), fie confruntându‑mă cu problematica intervalului, fie identificând în împrejurările imediate ale vieţii elemente care mi se păreau asimilabile angelologiei.
Până şi faptul că, pe nepusă masă, m‑am trezit, într‑o bună zi, ministru de externe a intrat oarecum firesc în acelaşi dosar. Angelos, cuvântul grecesc care desemnează îngerul, înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât sol, mesager, ambasador. Prin urmare, diplomaţia e o ocupaţiune derivată din oficiul angelic şi ar face mai bine să şi‑l ia drept emblemă pe Arhanghelul Gabriel, „profesionistul“ Bunei Vestiri, decât să cultive, cum îi place s‑o facă, micul diabolism de salon.
